Actualitate

Din respect pentru foştii deţinuţi politic din Timişoara

În urmă cu doi ani şi jumătate, un consilier local (pe atunci reprezentant al PP-DD, între timp trecut prin vreo alte trei partide şi eşuat în momentul de faţă ca şi candidat independent la Camera Deputaţilor cu şanse undeva sub zero) făcea scandal prin Consiliul Local vizavi de faptul că se aruncă o grămadă de bani pentru Memorialul Victimelor Comunismului de la Pădurea Verde. Era martie 2014. Povestea s-a răsuflat destul de repede, fiind clar că domnul Petrică Folică (despre el este vorba) nu înţelege mare lucru, iar monumentul a fost inaugurat în iulie 2014. Ei, timpul a trecut, şi acum alţi deştepţi s-au gândit să dezgroape povestea. Este vorba de cei de la filiala Timiş a Asociaţiei M10 – oamenii Monicăi Macovei din Timişoara. Care, în urmă cu câteva zile, au ieşit public cu ditamai „studiul” prin care acuză - nici mai mult nici mai puţin - Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici că ar fi un intermediar pentru „sifonarea banului public”. 

Ce spun cei de la M10

Citate:

„Asociaţia M10 Filiala Timiş a desfăşurat în decursul anului 2016 un studiu referitor la modul în care au fost cheltuiţi banii publici la reabilitarea Monumentului Rezistenţei Anticomuniste de la Timişoara. Analiza a fost realizată în etape de către dl Alin Ciobanu, care este membru al asociaţiei”.

„În colaborare cu AFDPR (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România) – filiala Timiş, reprezentanţi ai Primăriei Municipiului Timişoara au folosit memoria luptătorilor anticomunişti pentru a putea sifona bugetul public local ascunzându-se în spatele măştii recondiţionării monumentului de la Pădurea Verde”.

„Considerăm că elementul cheie îl reprezintă introducerea unui intermediar nejustificat (AFDPR – filiala Timiş) între beneficiarul de facto şi finanţatorul lucrării – PMT – şi executanţii lucrării (SAIF-TIM, Green Paradise, ELBA etc.). AFDPR – nu sunt specializaţi în licitaţii, lucrări de construcţii, lucrări cu monumente ş.a.m.d. Nimic nu oprea PMT din a cere părerea AFDPR în realizarea caietului de sarcini pentru o eventuală licitaţie. Prin introducerea unui intermediar, PMT a evitat un concurs de soluţii şi o licitaţie pentru atribuirea lucrărilor. S-a încercat mascarea unor lucruri prin pretinse negocieri şi justificări de tipul «este vorba de un proiect al vechii administrații, noi n-am făcut decât să finalizăm un proiect de-al lor»”.

Mai departe, cei de la M10 (băgaţi în seamă, culmea, şi de unii ziarişti) vin cu tot felul de argumente halucinante, de genul monumentul a costat mai mult decât costă o casă în Timişoara. Se aruncă în cârca AFDP inclusiv faptul că o parte din stâlpii care formează gardul ce înconjoară monumentul au fost între timp îndoiţi. Că gardul apare în deviz ca având o lungime de 217 metri, în timp ce în realitate are doar 203 metri. Că iluminatul arhitectural între timp nu mai funcţionează. Că de ce ar fi fost nevoie de o instalaţie de irigare a gazonului. Că printre plăcile de granit este una care nu este din granit, ci din beton. Şi altele. 

Un pic de istorie şi un strop de realitate

Acum hai să o luăm cu începuturile, pentru că istoria acestui monument porneşte de la începutul anilor 90, proiectul nefiind al Primăriei, ci al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. Asta, de fapt, este şi prima greşeală – majoră! – din argumentaţia celor de la M10. Aceştia încearcă să inducă ideea că proiectul este al Primăriei, că s-a urmărit să se fure nişte bani, şi pentru a se realiza acest lucru au fost luaţi fraierii de la AFDP pe post de intermediari. 

Deci, proiectul este al AFDP, nu al Primăriei. Primăria era implicată doar ca susţinător al proiectului, şi aceasta de foarte mulţi ani – într-o primă etapă, monumentul a fost inaugurat în anul 2000, moment la care exista doar colina şi crucea. De atunci, în frunte cu Teodor Stanca, filiala Timiş a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici s-a zbătut pentru dezvoltarea şi reamenajarea Monumentului Rezistenței Anticomuniste din Banat, din dorința de a-l transforma într-un adevărat Memorial al Victimelor Comunismului. 

Pentru realizarea acestui Memorial s-a luat legătura inclusiv cu familiile celor care au murit în închisori, în lagăre şi deportări sau în alte împrejurări pentru că s-au opus regimului comunist, să comunice Asociaţiei numele, data şi locul în care s-a produs decesul, pentru includerea victimelor în rândul eroilor anticomunişti care vor fi omagiaţi prin intermediul Memorialului. Toată munca a fost dusă la modul voluntar de foşti deţinuţi politic, care au găsit inclusiv colaboratori şi sponsori pentru realizarea acestui monument. „Este datoria noastră, a celor de astăzi, să aducem un modest omagiu celor care prin jertfa lor au făcut posibilă revenirea naţiunii noastre la starea de libertate şi demnitate”,spunea, în urmă cu vreo cinci ani, Teodor Stanca, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici – Filiala Timiş. Or se pune întrebarea dacă este normal şi firesc să se trezească astăzi cineva – oricine! – şi să pună la îndoială buna credință a unor oameni care au făcut puşcărie în timpul comunismului pentru crezurile şi idealurile lor, mărul discordiei fiind faptul că municipalitatea, prin Consiliul Local, i-a susţinut cu vreo 150.000 de euro în demersul lor.

E o problemă cu locul de la Pădurea Verde?

Pentru minţile înguste, da, este o problemă. Că de ce nu este monumentul undeva central, într-o zonă care abundă de turişti, şi de ce a fost pus undeva pe la periferia oraşului.

Probabil că domnii de la M10, la fel ca şi Petrică Folică mai demult, habar nu au că acolo, la Pădurea Verde, în dimineaţa zilei de 16 iulie 1949, cinci deţinuţi politic (Spiru Blănaru, Petru Domăşneanu, Ion Tănase, Petru Puşchiţă şi Romulus Mariţescu) au fost scoşi din celulele lor, duşi la poligonul de tragere şi executaţi. Alţi şapte deţinuţi politici (Aurel Vernichescu, Gheorghe Popovici, Teodor Ungureanu, Gheorghe Smultea, Petre Puşchiţă, Nicolae Ghimboaşe şi Gheorghe Luminosu) au fost scoşi din închisoare în dimineaţa zilei de 2 august 1949, duşi tot la Pădurea Verde şi ucişi. Tot acolo au fost omorâţi 32 de luptători anticomunişti în luptele cu forţele securităţii conduse de colonelul Uţă. Este cunoscut faptul că din 1949 Pădurea Verde a fost folosită de Securitate pentru execuţii şi se bănuieşte că undeva în zonă există chiar şi o groapă comună în care au fost aruncate trupurile celor împuşcaţi. 

Contează, în aceste condiții, că locul ales pentru monument este la capătul Timişoarei? Nu cred.

Şi momentul ales... ce moment!

Acuzele la adresa foştilor deţinuţi au venit şi într-un moment ales extraordinar de cei de la M10: taman în preajma zilei în care se comemorau 60 de ani de la revolta anticomunistă de la Timişoara din 1956, revoltă printre ai cărei conducători s-a numărat Teodor Stanca – omul care, în ultimii ani, s-a zbătut cel mai mult pentru realizarea acestui monument-Memorial al Victimelor Comunismului. Îmi aduc aminte de domnul Stanca, în urmă cu câţiva ani, cum ne ruga pe noi, pe timişoreni, un singur lucru: să nu uităm. Să nu uităm că perioada 1945-1989 a fost cea mai grea perioadă a existenţei poporului român; să nu uităm că poporul român nu a dorit niciodată  regimul comunist, ci acesta i-a fost impus cu forţa; să nu uităm că poporul s-a opus acestui regim; să nu uităm că forma rezistenţei armate din România a fost unică în zona imperiului URSS; să nu uităm că în foarte scurt timp lagărele, închisorile, temniţele României au fost populate cu zeci, poate sute de mii de cetăţeni ai acestei ţări; şi să nu uităm că tineretul s-a aflat permanent în primele rânduri ale luptei anticomuniste. 

Oamenii aceştia, care şi-au dedicat viaţa luptei anticomuniste, trăiesc astăzi cu regretul că lupta lor, care a culminat în 1989 cu răsturnarea regimului dictatorial, nu are urmările aşteptate. Din păcate, poporul român nu a ajuns acolo unde aceşti oameni care au suferit au sperat că va ajunge şi, sub umbrela democraţiei şi a libertăţii, alţii umilesc acum, în alte moduri, acest popor. Din păcate, în zilele noastre, suntem parcă tot mai blazaţi, iar gesturi cum au fost cele ale studenţilor care au participat la mişcările studenţeşti de la Timişoara din 1956 sunt privite drept utopice. 

Mai mult decât atât, vin unii, reprezentanţi ai unei organizaţii conduse de o doamnă care, pe vremea comunismului, era procuror, şi îndrăznesc să îi facă pe aceşti oameni şi hoţi. Este normal? Nu prea.

Câteva idei de bun-simţ

Aş dori să îi văd pe cei de la M10 construind un monument similar. Aş vrea să văd cât i-ar costa pe ei o astfel de lucrare. Şi aş vrea să văd câţi bani s-ar putea „sifona” din cei 150.000 de euro acordaţi de primărie în condiţiile realizării lucrării şi „plăţii” pentru oamenii din primărie, consiliu local, asociaţia pusă ca „intermediar”, cele şase-şapte firme implicate în construcţia memorialului, Mitropolia Banatului şi aşa mai departe. 

Nu spun că nu este posibil ca anumite societăţi comerciale să fi profitat de pe urma naivităţii acestor bătrânei care au dorit să facă un memento al trecerii pe pământ şi al luptei colegilor şi prietenilor lor; însă mi-e greu să cred şi acest lucru. La fel cum mi-e greu să cred că cineva ar fi putut să facă lucrarea respectivă mai ieftin. 

Consider că avem nu numai datoria, ci chiar obligaţia de a-i cinsti pe cei care s-au jertfit în lupta anticomunistă. La fel avem cel puţin obligaţia de a-i respecta pe cei care au făcut ani grei de puşcărie în perioada comunistă deoarece au luptat pentru libertatea noastră. Să-i acuzi pe aceşti oameni că ar fi „sifonari” ai banului public nu este doar o dovadă de prostie; aici este vorba de o nesimţire crasă.

Sper că, totuşi, prin M10 mai sunt şi oameni cu capul pe umeri care, măcar din când în când, ar putea să treacă pe la Pădurea Verde şi să aprindă o lumânare la monumentul a cărui realizare o înfierează acum.

Flavius BONCEA

P.S. - Deşi nu consider că este un subiect de glumă, închei cu o remarcă făcută, mai în glumă, mai în serios, în urmă cu doi ani şi jumătate de colegul meu de consiliu local la acea vreme, Bogdan Herzog: poate unii şi-ar dori mai mult un monument al celor care au luptat împotriva celor din rezistenţa anticomunistă. Având în vedere demonizarea la care au fost şi sunt supuşi cei care s-au zbătut să realizeze Memorialul Victimelor Comunismului, o astfel de ipoteză pare mult mai apropiată de adevăr decât am putea să credem.