Iosif cel Nou de la Partoş este unul din Sfinţii ocrotitori ai Banatului şi s-a născut în jurul anului 1568 pe coasta estică a Mării Adriatice, în regiunea cunoscută cu numele Dalmaţia, în oraşul Raguza (astăzi Dubrovnik, în Croaţia). Familia din care provenea Iosif cel Nou era o familie de păstori vlahi, numele său de botez fiind Iacob. Viaţa monahală a îmbrăţişat-o încă din copilărie, la vârsta de 15 ani intrând în slujba Maicii Domnului, la o mănăstire din Macedonia ce se afla în preajma lacului Ohrid. După cinci ani, Iacob a luat calea Muntelui Athos, la mănăstirea Pantocrator, unde este călugărit cu numele de Iosif, nume ce-l va duce cu el în veşnicie.
La mănăstirea Pantocrator, Sfântul Iosif a deprins meşteşugul luptei duhovniceşti, postul desăvârşit, privegherea de toată noaptea, ascultarea şi smerenia. Apoi, făcându-se sihastru în pădurile din împrejurimi şi mult ostenindu-se, a ajuns la măsura desăvârşirii, învrednicindu-se de la Dumnezeu de darul lacrimilor şi al rugăciunii neadormite care se lucrează cu mintea în inimă. Pentru sfinţenia vieţii sale avea încă şi darul facerii de minuni, vindecând multe boli, îndeosebi pe cei ologi. Pentru aceasta era chemat în multe mănăstiri atonite şi vindecă pe călugări de grele suferinţe trupeşti.
Cunoscut sub numele de Iosif „Valahul” în rândul creştinătăţii de rit răsăritean din secolul al XVII-lea, ocrotitorul Banatului a trecut pe rând pe la mai multe mănăstiri (Xiropotam, Vatoped, Hilandar etc.) şi schituri fiind, apoi, numit egumen la Mănăstirea Sfântul Ştefan din Adrianopole. Acolo a slujit şase ani, iar mai apoi a fost egumen la Mănăstirea Cutulmusiu de la muntele Athos. Rădăcinile sale valahe l-au adus la acestă mănăstire, lăcaşul fiind ctitorit de domnitorul Ţării Româneşti Vladislav I (Vlaicu Vodă). Pe româneşte, mănăstirea se chema Cutlumuş şi i-a fost lăcaş de rugăciune ieromonahului Iosif pentru mai bine de 50 de ani.
De la Cutlumuş, Iosif „Valahul” a fost chemat la o altă slujire. O slujire jertfelnică pentru că, în Banat, creştinătatea ortodoxă era asediată de ideile propagandei mahomedane, Banatul aflându-se sub ocupaţia Imperiului Otoman. La vârsta de 80 ani, Iosif „Valahul” a lăsat liniștea mănăstirii sale, pe care o reclădise cu palmele și cuvântul, și a pășit într-o parte a lumii în care sărăcia, nedreptatea și asuprirea erau în largul lor.
Iosif „Valahul” a devenit Mitropolit al Timişoarei şi al întregii Ţări a Banatului, primind taina Sfintei Hirotonii în treapta episcopală, în anul 1650 de la naşterea Mântuitorului Isus Hristos. Izvoarele vremii ne dau de ştire că păstorirea Mitropolitului Iosif nu a fost ușoară, semnele arătându-se încă din timpul călătoriei de la Carlowitz la Timișoara. La trecerea Dunării, caii trăsurii nu voiau în niciun chip să urce pe podul umblător, Mitropolitul fiind nevoit să coboare şi să ia caii de hățuri pentru a trece Dunărea.
Creştinătatea ortodoxă din Banatul ocupat de imperiul mahomedan, s-a bucurat de noul păstor, manifestându-şi această bucurie încă de la primul pas al Sfântului pe pământul timişorean. „Apropiindu-se Sfântul Iosif de cetatea Timișoarei, a fost întâmpinat cu mare alai. Și, pe când în dangătul clopotelor se îndrepta spre biserică, iată că a fost scos înaintea mitropolitului un olog de 20 de ani în suferință, peste care punându-și el mâinile, și cu multă umilință rugându-se Stăpânului Hristos, îndată se făcu sănătos. Mulțimea, văzând minunea, s-a spăimântat și, îngenunchind în fața lui, cu lacrimi îi săruta veșmintele”.
Ajuns în cetatea Timişoarei, Sfântul Iosif s-a dovedit un mare apărător al creştinătăţii ortodoxe de aici, mângâind şi povăţuind către Hristos timp de trei ani de zile Biserica Banatului. Memoria timișorenilor, din neam în neam, a păstrat imaginea unui bătrânel, tare în credinţă, înţelept la cuvânt, blând la inimă şi neadormit în rugăciune. A făcut şi unele minuni spre lauda lui Dumnezeu şi alinarea suferinţelor unor credincioşi, punând mâinile pe capul lor şi rugându-se pentru ei.
Din relatările păstrate din vechime, putem citi despre o altă minune săvârşită de Sfântul Iosif, Mitropolitul Timişoarei şi a întregii Ţări a Banatului. Prin puterea rugăciunilor sale, Sfântul Iosif a stins focul ce a cuprins partea de apus a Timişoarei. „Odată, pe când săvârșea Sfânta Liturghie, în ziua hramului unei vechi biserici de lemn din Timișoara, a izbucnit un mare foc în partea de apus a orașului. Un vânt puternic întindea părjolul cu repeziciune asupra întregului oraș. Sfântul Iosif, văzând prăpădul, a ieșit în fața bisericii, luând cu sine Sfintele Taine și, căzând cu fața la pământ, și cu toată puterea cerând îndurare lui Dumnezeu, deodată nori negri s-au ridicat dinspre miazăzi, întunecând tot cerul, o ploaie s-a vărsat până a stins cu totul focul”.
Îngreunat de povara anilor, după trei ani de slujire a Sfintei Treimi în Banat, în Scaunul Mitropolitan de la Timişoara, în 1653, Sfântul Iosif s-a retras pentru restul vieții la Mănăstirea Partoș, așa cum este mărturisit de o însemnare făcută de mână pe foile unui Minei slavon din anul 1655: „Această carte este a domnului Mitropolit Iosif al Timișoarei, la anul 1655… care de bunăvoie a părăsit eparhia, retrăgându-se în mănăstirea Partoș…”.
La sfârşitul verii lui 1656, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş a trecut întru eternitate la vârsta de 85 ani. Mărturiile orale spun că în momentul adormirii sale clopotele mănăstirii au început să bată fără să le tragă cineva. Trupul mitropolitului a fost aşezat într-un mormânt ce a fost zidit în naosul bisericii mănăstireşti, în dreptul uşii de intrare.
La data de 28 februarie 1950 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât trecerea în ceata sfinţilor a mitropolitului Iosif, stabilindu-se ca dată de cinstire a sfântului 15 septembrie a fiecărui an. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş pe data de 7 octombrie 1956 când moaştele sale au fost aduse din mănăstirea Partoş şi aşezate în catedrala mitropolitană din Timişoara. El este considerat acum protectorul Timişoarei.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat decizia în sesiunea din 13-14 februarie 1997 pentru ca Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş să fie desemnat patron al pompierilor. Pompierii militari și civili și-au ales ca ocrotitor și izbăvitor pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou tocmai datorită calităților pe care bătrânul ierarh le-a avut de ascultător și smerit, dar mai ales de viteaz și biruitor în lupta cu puterea focului.
După trecerea sa la cele veşnice, Iosif cel Nou de la Partoş a trecut ca Sfânt în rândul bănăţenilor, mărturii despre încheierea vieţii lui pământeşti fiind numeroase. O însemnare mai târzie pe o Evanghelie – aflată azi la Vicariatul ortodox sârb din Timișoara – arată că a fost dăruită mănăstirii Partoș „unde este așezat trupul Sfântului vlădică Iosif”. În 1782, un preot bănățean a pictat o icoană a sa, care a fost așezată apoi deasupra mormântului său de la Partoș. O inscripție de pe icoană arată că ea reprezintă pe „Sfântul Părintele nostru Iosif cel Nou”; dar pe aceeași icoană era scris și „troparul” său cu următorul cuprins: „Din tinerețe te-ai supus cu totul Domnului, în rugăciuni și nevoințe și în posturi, chipul bunătății fiind. Pentru aceasta Dumnezeu văzând osârdia ta cea bună, arhiereu și păstor Bisericii Sale te-a pus. Drept aceea, și după moarte, cinstit trupul tău întreg și nestricat s-a păstrat Sfinte Iosife, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare celor ce cu credință și dragoste săvârșesc sfântă pomenirea ta”.
Despre minunile săvârşite la mormântul Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, un preot bănățean, care i-a cercetat viața și nevoințele, scria, în urmă cu 60 de ani, că acolo se petreceau adeseori fapte mai presus de fire. „Poporul din împrejurimi și din depărtări mari – scria el – își aduce de veacuri bolnavii la mănăstirea Partoșului, ca să se atingă de mormântul sfântului, ori să petreacă în priveghere noaptea întreagă la acest mormânt. Și mulți au aflat alinare suferințelor și mângâiere sufletească la mormântul Sfântului Iosif”.
Trăitor în secolul al XVII-lea, secol ce a găsit creştinătatea ortodoxă a Banatului sub imperiul islamului, sfântul bănățenilor, Iosif cel Nou de la Partoş, stă mărturie de-a lungul veacurilor unei realităţi care, de multe ori istoria nu o aminteşte – dreapta credinţă creştină nu a putut fi biruită de ocupaţia islamului asupra Banatului, de-a lungul celor 164 de ani (1552-1716), creştinătatea rămânând vie prin puterea Sfintei Treimi şi a rădăcinilor sale ecumenice.
„Podoaba ierarhilor, izgonitorul tuturor patimilor, izbăvirea credincioșilor, lauda prea frumoasă a Timișoarei și cinstea Partoșului” – aceasta este cântarea care animă Banatul, în preajma zilei de 15 septembrie. La capăt occidental de țară, creștinii bănățeni își cinstesc sfântul ce îi veghează din baldachinul Catedralei Mitropolitane din Timișoara, Sfântul Iosif de la Partoș.
Cornel SERACIN
Sursele de inspiraţie sunt site-urile sfintiromani.ro, doxologia.ro, pompieriiromanieu.wordpress.com şi mitropolia-banatului.ro
