- Am înțeles că este pentru a treia oară când luați premiul…
- Evident, însă, așa cum am spus și în discursul meu, de primele două ori a fost simbolic, în numele a doi mari scriitori care au fost laureați cu această diplomă. Astăzi am venit în numele meu…
- Care e diferența între a reprezenta pe cineva și a veni în nume propriu?
- E mult mai greu să reprezinți pe cineva. În cazul meu, e mult mai greu să fii traducător decât poet. A scrie poezie, sau orice gen literar, te privește și te obligă pe tine. Iar a traduce George Bacovia, Nichita Stănescu, Geo Bogza, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Mihai Eminescu înseamnă să fii de zece ori mai mare, cu toată putința ta personală și... încă ceva din ceruri. E mult mai greu să fii altcineva.
- În domeniul traducerilor aveți un aport deosebit, atât pentru Serbia cât și pentru România…
- Eu la facultate am învățat franceză și rusă dar la un moment dat m-am gândit că sunt atâția pe această lume care vorbesc și cunosc mai bine decât mine franceza și limba rusă. Venind din Valea Timocului, am știut valaha mea strămoșească, un fel de limbă literară română rudimentară. Abia după atâția ani am pus și un titlu, „Valahia”, la un volum al meu de poeme scrise în limba română. Ce înseamnă mereoș în limba română?... Pentru valahii din Serbia, mereor nu înseamnă nici mereu, nici mereuș, înseamnă încet, dar așa, orgolios, pompos, și am pus și acest titlu… Dar, mai mult de atât, vreau să spun că limbajul este o enigmă cerească, așa că dacă la început a fost cuvântul, „logos”, asta ne obligă pe noi care acum folosim cuvintele pentru a construi o casă, a clădi o lacustră sau a desena un Dumnezeu.
- Avem pe Valea Timocului poezie românească și poeți însemnați în limba română?
- Unul este aici. De fapt Radomir Andric este primul autor al antologiei de poezie a poeților valahi din Serbia. Primul și cel mai bătrân acolo sunt eu. Vă închipuiți, așa de tânăr, dar eu sunt primul acolo. Asta e o glumă, o metaforă, în clipa de destin când uneori foarte tragic se neagă existența cuvântului vlah, valah, a fi vlah, a fi valah. Acest lucru este pentru mine inexplicabil, pentru că în fine și în sine eu sunt valah. Adică ceva mai vechi decât Roma și aproape dacic, când dacii și slavii au fost un singur trib dunărean.
- Istoric vorbind..
- Da, așa este. Este natura istorică, nu numai geografie, și o imagine despre istorie. Orașul Gamzigrad este de fapt Felix
Romuliana, capitala lumii în timpul Imperiului Roman, când imperatorul a fost păstorul acela vestit, păstorul mioriței, fiind de origine valah, din această regiune timoceană, născut de mama lui care a fost dacă. Iată că acest fapt explică acum de ce valahii din jurul capitalei Felix Romuliana vorbesc un limbaj foarte specific, rudimentar, dar foarte pur, foarte vechi, autentic. Așa cum se explică că pe Columna lui Traian de la Roma se vede că acuzatorii și cu cei acuzați, adică imperatorul și sclavul, se înțeleg, au o comunicare fără translator. În ce limbă vorbeau? Vorbeau o dacă străveche. Vorbeau limba asta, eu aș spune daco-slavă.
- Pentru că ați trecut la istorie, fiind în Banatul istoric, are influență literatura sârbă asupra literaturii din Banat și literatura de aici asupra celei din Serbia?
- Absolut. Eu cred că este o osmoză absolut naturală, puternică, cu multe dovezi. De exemplu Vasko Popa. El e român sută la sută, dar prin destin a devenit cel mai important, cel mai mare poet sârb. Ion Florea, un alt mare poet român, născut în Banatul Sârbesc, care în ultimele două decenii a trăit la București, în România, a tradus toate versurile lui Vasko Popa din limba sârbă în limba maternă. Poezia, dacă rezistă ca valoare, depășește granițele limbajelor. Cum spunea și Nichita Stănescu, care de fapt a readus la gândire un gând al lui Eugenio Montale, „Patria mea e limba română”…
Petru Vasile TOMOIAGĂ
