Comemorăm, zilele acestea, 26 ani de la declanșarea represariilor împotriva mișcării anticomuniste din Piața Universității, mișcare ce a continuat să țină vie lupta împotriva sistemului totalitar comunist din România, dar justiția din România nu a făcut încă lumină în rândul acelor evenimente, neajungându-se la pedepsirea celor vinovați pentru represaliile de atunci, deși astăzi, în România, se susține că avem democrație, libertate și că trăim într-un veritabil „stat de drept”.

Dar să rememorăm în câteva cuvinte cele petrecute atunci, în zilele de 13-15 iunie 1990, la București. 

Rădăcinile celor întâmplate atunci în capitala României, București, se regăsesc în ideologia care a subjugat România vreme de 45 de ani, ideologie care a îmbrățișat învățăturile marxiste chemând la luptă proletariatul împotriva celorlalte clase sociale, proletariatul urmând a se proclama, ca urmare a „câștigării” acelei lupte, unica clasă conducătoare.

Manifestațiile anticomuniste din Piața Universității, au început în 22 aprilie 1990, dorindu-se a fi opoziția societății civile la încercările de revenire în conducerea României, a vechilor tovarăși (și a urmașilor lor) ce au instaurat regimul comunist în România după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale. 

Susținuți de partidele istorice, P.N.L. și P.N.Ț., cetățenii României au ales Piața Universității din București pentru a declanșa cel mai amplu protest din istoria României și cea mai mare manifestație anticomunistă din Europa de Est, după căderea Cortinei de Fier.

Mișcarea de stingere a manifestației pașnice a societății civile a fost declanșată cu începere din 13 iunie 1990, la acea dată, reprezentanții vechii puteri comuniste (reformați, perestroikiști), preluând conducerea politică în România, în urma alegerilor din 20 mai 1990, noua putere chemând pentru „a face ordine” în Piața Universității, muncitorii de la fabricile din București și minerii din Valea Jiului.

Astfel, în dimineața zilei de 13 iunie, forțe de ordine în slujba puterii instaurată în România prin votul unei așa zise majorități, au distrus corturile celor aflați în Piață și au operat arestări. În sprijinirea forțelor de ordine au fost chemați muncitori de la I.M.G.B., aceștia sosind în Piața Universității și scandând lozinci precum: „I.M.G.B. face ordine!" , „Moarte intelectualilor!", „Noi muncim, nu gândim!". Pe tot parcursul zilei au avut loc confruntări violente între manifestanți și forțele de ordine; au fost incendiate autobuzele acestor forțe de ordine, sediile unor instituții ale statului, din capitala București.

Protestatarii au fost catalogați de puterea neocomunistă „golani”, liderul forțelor represive, președintele republicii, Ion Iliescu, catalogând protestatarii din Piața Universității din București ca fiind „grupuri extremiste” și chemând „toate forțele conștiente și responsabile” la reprimarea acestora. 

În seara de 13 iunie 1990, trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din Petroșani spre București iar un alt tren a plecat a doua zi din gara Motru spre București.

Ajunși în Gara de Nord din București, a doua zi dimineața (14 iunie), minerii au fost preluați de angajați ai S.R.I. fiind conduși spre punctele de protest din București. Un grup de mineri a fost plasat în Piața Universității, ei pretinzând că vor planta flori aici, de fapt distrugând corturile pașnicilor protestatari anticomuniști. Alte grupri de mineri au fost plasate în alte locuri din București, printre acestea fiind televiziunea română, sediile partidelor istorice, P.N.L.și P.N.Ț., hoardele proletare dedându-se la violențe greu de imaginat pentru ultimul deceniu al secolului XX. 

După câteva ore de la declanșarea violențelor minerilor, Bucureștiul a fost răvășit, arătând asemenea unui teritoriu devastat de hoarde barbare. În străzi, puterea era deținută de grupuri aservite puterii neocomuniste, care colaborau cu reprezentanți ai poliției și S.R.I.-ului. Au fost bătuți și urcați în dubele forțelor de ordine, intelectuali, persoane cu barbă, cei îmbrăcați cu haine fistichii, fiind arestați într-o unitate militară din Măgurele.

În ziua de 15 iunie, la ora prânzului, minerii au fost urcați în autobuze și transportați în complexul expozițional Romexpo, acolo unde, liderul forțelor de represiune, președintele ales, Ion Iliescu, a mulțumit minerilor pentru ceea ce au „demonstrat și în aceste zile”, considerând minerii „o forță puternică, cu o înaltă disciplină civică muncitorească, oameni de nădejde și la bine, dar mai ales la greu.” 

Astfel rezistența societății civile a fost reprimată, noua putere, bazându-se pe votul unei majorități fidele, lipsită de o educație civică corespunzătoare schimbării la față a României de după Decembrie 1989, a continuat simularea democrației, injectând votanților, vorbe demagogice de speranță într-o așa-zisă schimbare. 

Numărul victimelor celei de-a treia „mineriade” este considerat că atinge și depășește cifra de 700, șase protestatari pierzându-și viața, patru morți prin împușcare, un decedat în urma unui infarct și o persoană înjunghiată. Există voci care susțin că numărul celor morți în acele evenimente atinge cifra 100, cu toate acestea justiția din România a ocolit să facă, până acum, dreptate în cazul acestor evenimente tragice din istoria recentă a României. 

Deși au fost magistrați curajoși care au dorit, pe baza documentației ce s-a păstrat de la acele evenimente, să facă lumină în acest caz, vechile structuri ale puterii politice i-au îndepărtat din funcțiile de decizie, „mineriada” din iunie 1990 rămânând un punct neclar în vederea justiției din România post-comunistă.

Cornel Seracin