În această primăvară capricioasă, în care murga timpului copitează stelar şi ne umple ochii cu cioburi de lumină, domnul profesor Gheorghe Băcanu va împlini 90 de ani. Mult sau puţin, nu putem şti noi, poate nici domnia sa, ci mai degrabă acel „UNUL” care ţine în mână, blând şi îndurător, ceaslovul vieţilor noastre, cu cele bune şi cu cele mai puţin bune…
Timp de 90 de ani profesorul universitar doctor Gheorghe Băcanu a fost în slujba aproapelui, înţelegând de timpuriu că menirea sa este să fie în preajma omului, a bolnavului, a celui suferind, căruia să-i aline durerile, să-i ostoiască amarul şi să-i întărească speranţele atunci când acestea s-au subţiat gemând ca o pojghiţă de gheaţă gata să cedeze… „Nu îmi place să mi se spună doctor, mi-a mărturisit cu câteva luni în urmă, astăzi avem atât de mulţi doctori… (şi a căzut pe gânduri!) prefer să fiu, mai degrabă, medic, parcă este mai aproape de ceea ce am făcut eu o viaţă întreagă…”. Şi, medical, Gheorghe Băcanu o viaţă întreagă a fost aproapele nostru, a fost lângă noi atunci când am avut cea mai mare nevoie de ajutorul său, samariteanul care a vindecat mii şi mii de semeni.
E blând ca un gând bun, cu mintea limpede şi cu o memorie de invidiat. La cei 90 de ani îşi aduce aminte cu lejeritate de numele celor pe care i-a cunoscut, de întâmplări petrecute cu trei sferturi de veac în urmă ori de domnitori şi voievozi români cărora le ştie cu precizie anii de domnie, când s-au născut ori când au plecat dintre noi… Astăzi, profesorul Gheorghe Băcanu poate să-ţi pună cu precizie un diagnostic de diabet, cu aceeaşi uşurinţă cu care îţi recită versuri din clasicii noştri ori din lirica lumii.
L-a pus înainte de toate pe „Măria Sa, Pacientul”, căruia i-a închinat întreaga viaţă şi, ceea ce este şi mai important, a educat generaţii de studenţi în aceeaşi mirifică religie… A încercat să trateze fiecare pacient de parcă i-ar fi fost o rudă apropiată şi nu a făcut diferenţă între sărac şi bogat… Suferinţa este aceeaşi pentru toţi oamenii şi ea trebuie, dacă nu eradicată, cel puţin alinată… Nu este un om foarte bogat pentru că nu şi-a dorit niciodată asta. A înţeles şi a preţuit faptul că munca de medic îţi poate oferi un trai decent, dar, în acelaşi timp, nu a uitat niciodată faptul că mai presus de orice este sănătatea pacientului. A preţuit mai mult omul, aproapele nostru, decât banul, pentru că banul este doar un mijloc, pe când omul este un adevărat univers. Şi tot ce a învăţat a împărtăşit mai tinerilor ciraci, generaţiilor de studenţi, știind că viitorul le aparţine şi, cu cât vor fi ei mai instruiţi, cu atât vor putea ostoi mai multă durere, cu atât vor putea salva mai multe vieţi. Tot timpul a ştiut că trebuie să se instruiască, citind şi astăzi cu rigurozitate de maestru reviste de medicină din ţară şi din străinătate. A dorit întotdeauna ca oamenii de lângă domnia sa să se instruiască profesional, să fie competenţi şi, mai ales, să se comporte cu dragoste, civilizat, să fie întotdeauna cu gândul spre bine, să respecte şi să fie respectaţi, să nu se adeverească niciodată afirmaţia: multă lume şi atât de puţini OAMENI.
În aceste zile, când domnia sa va împlini 90 de primăveri, îi urăm cu toată dragostea domnului profesor
La mulţi ani!
Petru Vasile TOMOIAGĂ
