Actualitate

Bănățeanca Thea Vid: „Nu poţi să-i laşi pe oameni, mai ales când au cea mai mare nevoie”

La Thea nu îi place să se vorbească despre ea. Pentru ea nu este important să i se cunoască numele, chit că are cu ce se mândri. Ştim că este prima româncă care a escaladat al şaselea optmiar al lumii, Cho Oyu, că a mers în numeroase expediţii şi că a ajutat oamenii pe oriunde a avut ocazia, dar s-a păstrat în anonimat. Interviul am reuşit să îl luăm doar prin prisma faptului că este nevoie de unitate pentru o cauză în care Thea crede cu tot sufletul – ajutor şi compasiune. 

Nepalezii sunt oameni simpli şi bogaţi spiritual, oameni care trăiesc în armonie cu pământul şi care au avut enorm de suferit de pe urma cutremurului himalayan ce a lăsat trei milioane dintre ei fără case. Aflându-se în Nepal în momentul dezastrului, Thea nu s-a speriat, ci a rămas să dea o mână de ajutor. Acum ne spune povestea ei, de fapt a celor care, aflaţi printre ruine, au nevoie de ajutorul nostru, al tuturor. 

Prezenţa lugojencei în Nepal este sintetizată pe pagina „Voluntari Timişoara”, într-o frază scurtă: „La o primă concluzie pripită nu am putea înţelege de ce Nepal, un centru spiritual al acestei lumi, a fost lovit de natură în cel mai brutal mod cu putinţă. Poate un răspuns ar putea fi următorul: Nepal Uneşte! Nepal cheamă întreaga lume la unitate şi solidaritate a oamenilor pentru oameni. Thea înseamnă zâmbet, armonie şi dedicare către cele mai înalte scopuri ale conştiinţei umane: ajutorare necondiţionată. Thea îţi mulţumim şi faci cinste acestei ţări!”.

- Cum ai ajuns în Nepal şi care este atmosfera acolo?

- Am ajuns în Nepal pe 24 aprilie, cu o zi înainte de cutremur. Am apucat să ne instalăm şi a doua zi la prânz, când încă eram în guest house, a început, la 12 fix. A durat aproximativ un minut, s-a cutremurat totul în jur, de o intensitate maximă, 7,8 grade. Se vedeau toate clădirile cum se mişcau jumătate de metru într-o parte şi-n alta. După cutremur am ieşit toţi în stradă, nu ştiam dacă urmează să vină replica şi trebuia să stăm în siguranţă, departe de clădiri. Am avut noroc că am fost într-un cartier aerisit, mai era un spaţiu verde, o terasă, puteai să stai afară. Nu ne-am mişcat de acolo trei zile, pentru că ne cutremura încontinuu. La fiecare oră era o replică destul de puternică. Am stat noaptea treji, am aşteptat, nu ştiam ce vine, dacă vine, ce este asta. Nu se ştia nimic despre cutremur, nu a fost nimeni anunţat. Au căzut curentul, reţeaua de telefoane, nu mai funcţiona nimic. Lumea era în stradă, şi-au închis magazinele, nimeni nu se mişca.

Atât se ştie despre cutremur acolo, că odată la ceva timp, în jur de o sută de ani, se întâmplă. Oamenii din Nepal nu sunt pregătiţi pentru aşa ceva. Sunt oameni simpli. Au şi un centru de evaluare a seismelor, dar nu se poate prezice ce face mama natură.

Să revin. Am stat trei zile în stradă. A doua zi a venit replica mare, de 6,8 grade. Ne-a scuturat bine, dar am avut noroc că nu s-a distrus nimic în jurul nostru. Văzând clădirile că stau în picioare, nu avea rost să ne mişcăm de acolo. În apropiere era zona turistică, acolo erau clădiri înalte, una lângă alta, dacă pica una, cădeau toate. S-au prăbuşit câteva, un guest house, oamenii au reuşit să scape la timp din el. 

Apoi toţi turiştii s-au stâns la aeroport. Erau mii de oameni acolo, lumea voia să fie evacuată. Au fost aduse avioane ca să evacueze turiştii, era plin sezon turistic, toţi se grăbeau să părăsească ţara. Au mai rămas în schimb unii care au vrut să ajute.

- Ce te-a determinat să rămâi?

- Dacă tot eram în locul respectiv şi am trăit asta cu oamenii de acolo, simţeam că e nevoie să şi facem ceva pentru ei. Nepalezii ne-au primit la ei, cu tot sufletul, ne-au dat casă, masă, absolut tot ce am avut nevoie. Când şti că fac totul pentru tine nu poţi să-i laşi, mai ales când au cea mai mare nevoie.  Nu mi s-a părut corect. Unii dintre noi nu am putut să-i lăsăm. 

Am rămas în jur de 30 de oameni, se mai schimbau, între timp mai veneau alţii, unii coborau de pe munte şi în Kathmandu se strângau oamenii. Eram de prin toate ţările. În Katmandu au mai venit organizaţiile, au făcut corturi pentru oameni, situaţia în oraş era cât de cât stabilizată după o săptămână. Se mai găseau încă supravieţuitori de sub ruine şi după șapte zile. Au murit aproape 10.000 de oameni atunci.

- În tot dezastrul, de unde aţi început să daţi o mână de ajutor?

- Am mers în afara oraşului, acolo unde era nevoie, la satele oamenilor. Ei aveau nevoie de mâncare, le-au căzut casele, nu mai aveau nimic. Acolo trebuia dus orez, sare, linte, fasole. Primele două săptămâni în direcţia astea ne-am mobilizat, să cumpărăm 1.000 de kilograme de orez și prelate şi să le ducem în diferite sate. Le trebuia acoperiş, că începeau ploile. Corturile au fost toate date celor din oraşe, nu mai erau. Atunci noi comandam prelate din India şi mergeam cu ele în satele de pe dealuri, ele au avut cel mai mult de suferit. Erau familii întregi pur şi simplu afară în ploaie cu grindină, era nevoie de ele. 

Sunt trei milioane de oameni fără case, fără adăposturi, care nu ştiu cum vor supravieţui perioada musonului. Acum vin ploile, până în august. Oamenii aceia sunt sub prelate, cu sacii de orez lângă ei, nu au şanse nici să-şi construiască ceva pe ploi. 

Noi ce am reuşit să facem într-o lună a fost să construim nişte adăposturi provizorii, cumpăram table pentru acoperiş şi tabla veche o foloseam pentru margini, ca să treacă peste muson. În toamnă, după muson, lumea trebuie să se apuce de reconstruit pentru că trebuie să trăiască undeva. Aceasta este doar o soluţie provizorie, un adăpost de genul acela îl construiam în două zile. E nevoie de mai mulţi oameni pentru a reconstrui satele. 

- Care sunt variantele pentru a-i ajuta?

- Oamenii sunt lăsaţi singuri, turiştii au plecat, acolo nu e nimeni. Guvernul nu le dă bani, e foarte corupt. Ştiu că s-au strâns o grămadă de bani, din multe ţări. În Elveţia s-au strâns milioane de franci spre exemplu, dar nu ştiu cine face ca banii să şi ajungă la oamenii din sate. Când banii trec prin guvern nu prea mai ajung şi la oameni. Li s-a dat o sumă foarte mică din care puteau să-şi cumpere două bucăţi de tablă. Dar oamenii aceia trebuie să supravieţuiască în continuare. Noi ce putem face ca indivizi e prea puţin, cât să ajute trei milioane de oameni. Faci o mică parte, faci o şcoală, dar e nevoie de mult mai mult. 

Nepalezii şi-au construit casele cu mâinile lor, din pământ, pietre şi lemn. Ei trăiesc pe dealuri, nu prea poţi să ajungi la ei, nu sunt drumuri. Dacă banii ar ajunge la oameni şi-ar putea construi ei singuri. Dar trebuie mobilizare. La multe sate numai cu elicopterul poţi să ajungi. E greu de văzut cum sunt ajutaţi, dacă sunt. Noi am putut să ajungem cu maşina la ultimul sat de la drum, să ne stabilim acolo şi am început să contruim o şcoală, case. În alt sat am făcut mai multe adăposturi, că de asta era nevoie. Oamenii când văd că unul face, se pun şi ei la treabă. Li se dă speranţă. Dacă pune toată lumea mâna într-o zi se ridică o casă. Fiind şi printre cei mai amărâţi, ei aveau nevoie de ajutor şi înainte de cutremur. E nevoie de proiecte sociale pentru construcţia de şcoli, spitale, fântâni, orice să îi ajute, în special acum. Problema e că degeaba sunt bani într-un cont care ajung în alt cont şi tot aşa, dacă nu ajung efectiv la oameni. 

Casele se pot construi din saci de pământ bătătorit, ar ţine pe viitor. Dar e nevoie de mulţi oameni sau de bani care să ajungă la băştinaşi ca să poată construi. Nepalezii din sate nu îşi permit să cumpere nici măcar sacii, nu au bani, pentru că înainte nu prea îi foloseau. 

Ei de ei trebuie să facă treabă acolo. Dar orice ajutor este binevenit. Sunt oameni bătrâni care nu mai au putere să construiască, femei singure şi aşa mai departe. Decât să meargă lumea într-un voluntariat plătit – cum sunt majoritatea acum – mai bine ar merge acolo să dea o mână de ajutor. Vor simţi cu adevărat că fac o schimbare, vor simţi unitatea.

Dacă stăm să ne gândim, cu 100 de euro se construieşte un adăpost pentru o familie de 5-7 oameni. Pentru noi nu e o sumă mare, pentru ei înseamnă mult. Dacă e cineva acolo şi lucrează cu ei şi ştii sigur că banii ajung unde trebuie e mai uşor. Se poate lucra acolo cu organizaţii, spre exemplu un cuplu a făcut o organizaţie pentru un orfelinat, au adunat copiii, le dau de mâncare, îi duc la şcoală. 

Vom pleca din nou spre Nepal în septembrie, după muson. Mai este timp de strângere de fonduri. Până atunci vom face o campanie aici, o expoziţie foto, vom da brăţări, le vom arăta oamenilor situaţia reală de acolo şi îi vom încuraja să ajute.

Nu am pus încă campania cap la cap, dar sunt multe conturi de donaţii. Există o asociaţie, „Look inside”, în caz că cineva vrea mai multe informaţii şi să ajute (https://www.facebook.com/asociatialookinside), şi nu este singura. Aceştia sunt oamenii care merg acolo şi cu banii strânşi fac o schimbare reală. 

- Cât de urgentă este ajutorarea nepalezilor?

- Acum se mai poate sta cam patru luni acolo, până la iarnă. De aceea este o problemă stringentă. Oamenii trebuie să aibă casele gata, ca să supravieţuiască iernii. La ştiri nu se prea vorbeşte, restul lumii nu se mai gândeşte la ei. Dar acolo sunt ruine printre care oamenii trăiesc. Cei de pe dealuri nu au bani să meargă la oraş, să cumpere, să construiască. Ajutorul pentru ei ar trebui să fie mare, dar nu este. Ca voluntar ce poţi face e să te plasezi într-un sat şi să ajuți la construcţii. Un sac de orez costă 10 euro şi ajunge pentru o familie timp de jumătate de lună. Materialele pentru un adăpost costă în jur de 50 de euro. Pentru case, cu 200 de euro aşezi o familie. 

Noi ne-am dus singuri, aşa ne-am dorit, dar sunt site-uri unde poţi găsi cum să ajuţi, prin bani, sau să mergi acolo. Suntem toţi fraţi şi surori, toţi împreună putem face ceva. Nu a fost corect să fie lăsaţi singuri. Nu mai e prea mult timp ca trei milioane de oameni să-şi facă case acolo. Aşa că orice ajutor contează. Dacă s-ar strânge de la toţi câte un pic, ar fi altă poveste. 

- Care este atitudinea oamenilor? 

- Desigur, la început erau speriaţi, era totul distrus. Nu înţelegeau ce li se întâmplă, pământul, siguranţa omenirii, se muta de sub picioarele lor. După o lună, când am plecat, m-am bucurat să văd că şi oamenii de acolo s-au liniştit şi s-au pus pe treabă, cu încredere şi optimism. Ei ştiu că aşa e viaţa, trebuie să mergi mai departe cu zâmbetul pe buze. „We will rise again” („Ne vom ridica din nou”) era scris pe ruine. Sunt oameni foarte puternici şi simpli. Sunt oameni fericiţi. E o mare diferenţă între lumile în care trăim. 

Dacă noi punem mâna la lucru, le dăm încredere oamenilor de acolo să facă şi ei. Au rămas fără nimic. Norocul lor că sunt puternici. Oamenii lucrează şi pentru un dolar pe zi, din care mănâncă toţi. Acum nu mai case, locuri de muncă, bani, ci stau sub o prelată. Au nevoie de noi.

A consemnat, Andreea VASILESCU