Actualitate

Despre viaţă şi şansă cu cel mai longeviv director al operei din Viena

S-a născut la 18 iulie 1935 la Timişoara, tatăl fiind un fabricant de marmeladă din oraş. În anul 1948 fabrica de marmeladă este naţionalizată, tânărul Ioan Holender fiind nevoit, mai târziu, să muncească la întreprinderea de Transport Timişoara, ca muncitor necalificat, un an, pentru a-şi asigura existenţa.
După acest purgatoriu, reuşeşte să intre la Politehnica din Timişoara unde studiază la secţia „material rulant" (1953), visul lui fiind să devină inginer mecanic. Pe când era în anul trei, în 1956, se găseşte, întâmplător, în mijlocul revoltei studenţilor din Timişoara (ca urmare a Revoluţiei anticomuniste din 1956 din Ungaria), mai ţine şi un discurs ad-hoc, destul de apreciat de colegii-studenţi, dar şi de „organele" securităţii! Drept urmare, este arestat, apoi eliberat, dar şi exmatriculat, în acelaşi an.
Astfel, se „reprofilează" ca antrenor de tenis. Tot din această perioadă datează şi dragostea lui pentru spectacolele de operă. Nu poate uita, însă, nici spectacolele de teatru, multe după textele dramaturgilor A. Baranga sau Al. Mirodan, pe actorul Maximilian sau pe un alt mare dramaturg, din perioada interbelică, Leunard Divarius, pe care-l pândea de la cofetăria „Violeta" de pe Corso, ca să-l privească, fascinat, cum trece pe stradă.
În 1959 reuşeşte să emigreze în Austria la Viena (împreună cu tatăl său) pentru reîntregirea familiei, la mama lui, care se afla deja acolo. Aici doreşte la început să-şi continue studiile de inginerie mecanică, dar, fascinat fiind de lumea artiştilor, renunţă şi se înscrie la Conservatorul din Viena, unde studiază muzica clasică între 1960 şi 1962.
După absolvire, performează ca bariton la Operele din Viena, Klagenfurt şi Sankt Polten (între 1962 şi 1966), carieră la care totuşi renunţă, devenind, din 1966, agent de impresariat artistic şi manager muzical la Agenţia de teatru „Starka", pe care o face faimoasă în lumea artistică şi pe care o preia după câtva timp, devenind „Agenţia de impresariat artistic Holender".
În 1988 este numit de către Directorul Operei Vieneze, Eberhard Waechter, în funcţia de Secretar General. Mediile vieneze au criticat, la vremea respectivă, această numire, deoarece, prin poziţia nou dobândită în ierarhia Operei de Stat, Holender ar fi putut să-şi impună cântăreţii manageriaţi de el, prin agenţia sa de impresariat artistic, pe scena Operei Vieneze. Ca să termine cu acest scandal, dl. Holender renunţă la firma de impresariat artistic.
După moartea neaşteptată a lui Eberhard Waechter, în 1992, Holender este numit Director al Operei. În această poziţie, renunţă la principiile conservatoare ale lui Waechter, care dorea ca operele să fie înscenate şi regizate după modele originale, vechi, şi are o poziţie avangardistă, lucrând cu regizori cu o concepţie mai modernă, cu puneri în scenă noi ale operelor vechi. Printre regizorii pe care i-a avut sub contract la Opera Vieneză se numără: Willy Decker, Herbert Wernicke, Gotz Friedrich, Hans Neuenfels şi David Pountney.
Până în anul 2007 a fost Directorul Operei din Viena, fiind cel mai longeviv director din istoria acestei instituţii!
Este şi Directorul Artistic al Festivalului şi Concursului Internaţional „George Enescu", care cinsteşte memoria celebrului compozitor şi violonist român.
Ioan Holender nu consideră că anii petrecuţi la Politehnica din Timişoara ar fi pierduţi, aşa cum s-ar fi exprimat unii, pentru că nu ar avea legătură cu cariera lui artistică de mai târziu. Din contră, iată ce eclară domnul Holender într-un interviu acordat doamnei Adriana abeţi şi apărut în numărul 12 din anul 2002 al revistei „Orizont": „Pe mine m-au ajutat algebra, analiza matematică să-mi antrenez creierul, să disting ce e important şi ce e mai puţin important, să aflu cum să ajung dintr-un punct într-altul pe drumul cel mai scurt cu putinţă. Am convingerea că, de la felul în care am ajuns să conduc o instituţie, Opera din Viena, până la modul în care se desfăşoară o discuţie, inclusiv asta pe care o avem noi acum, se simte această influenţă. Deci cred că datorez enorm sistemului de gândire bazat pe rigoarea ştiinţifică." Şi încheie spunând: „Patria mea este Timişoara!"

- Cum v-au influenţat în timp legăturile cu Timişoara, rădăcinile?

- M-au influenţat mult, pentru că în prima treime a vieţii, primi 25 de ani, în special în perioada 15-25 de ani, eşti foarte influenţabil. Am fost influenţat în şcoală, în cei trei ani de facultate. Apropierea mea de teatru şi de operă cu siguranţă a avut influenţe şi pentru viitorul vieţii mele. Au fost influenţe din care am exploatat beneficiile, cele negative au fost de natură politică, unele influenţe, altele întâmplări.

- În decursul timpului, legăturile cu Timişoara au fost doar sufleteşti sau și profesionale?

- Şi una, şi alta. De natură profesională au fost prin invitaţia de a participa ca solist, în primii şaspte ani de activitate, la spectacole de operă. Profesionale au fost prin faptul că am reuşit să aduc Opera din Timişoara la săptămânile festive din Viena. Sufleteşti au fost prin prieteni, oameni, locuri, case şi şosele, de care am rămas legat şi astăzi.

- Aţi avut legături cu personalităţi mari ale lumii, de factură politică şi artistică. Care v-au rămas mai puternic în minte?

- În ţară am avut o prietenie lungă şi o admiraţie pentru artistul şi persoana lui Ludovic Spiess, directorul Operei Naţionale, care a murit subit acum doi ani. Îl mai amintesc pe Livius Ciocârlie, scriitorul timişorean care e acum la Bucureşti. Respectaţi şi admiraţi de mine mai sunt: Nicolae Cajal, fostul academician, dispărut şi el. Sunt din ce în ce mai puţini. În lumea mare au fost dirijori mari, dirijorul şef de la Opera din Viena, fostul cancelar al Austriei, sunt mulţi de peste tot, pentru că dacă stai în anturajul acestor oameni sigur ajungi să îi cunoşti, să te apropii de ei. În timp se crează diferite relaţii.

- Personalităţi de stat au fost?

- Da, prim-ministrul Austriei, Tomas, cu care am fost şi în vizită oficială în România. Din ţară am avut legături de respect şi consideraţie cu Ion Iliescu, din interesul lui pentru cultură şi operă, dar şi pentru marii profesori de la Facultatea de Mecanică, profesorii Mioc, Dordea, de la care am învăţat foarte mult.

- E esenţial să încurajaţi tinerii în munca depusă de dumneavoastră?

- Cu ranchiună sau fără ranchiună, trebuie să schimbi un om cu vârstă mai înaintată care şi-a făcut palmaresul şi realizările, pentru a face loc tineretului. În arta interpretativă e important să greşeşti cu un tânăr angajându-l, decât să mai tragi de un om care şi-a făcut datoria. Este o chestiune de vizibilitate şi de credibilitate pe scenă. Prin asta am reusit să aduc pe scenă şi să descopăr o serie de tineri care nu mai sunt nici ei acum tineri. Tineretul de astăzi sunt bătrânii de mâine şi bătrânii de astăzi sunt tinerii de ieri.

- Trebuie să ai un nivel de cultură să renunţi la ceva cu care ai fost obişnuit?

- Obişnuinţa dăunează în artă şi în toate. Până şi în căsnicie. Obişnuinţa e un lucru care te trage înapoi, te obişnuieşti cu un lucru făcut deja, este un mod de a privi viaţa înapoi şi nu înainte. Obişnuinţa este legată de trecut, nu de viitor. Eu prefer să mă uit în faţă şi nu în spate. Obişnuinţa domină în ţară, mi-a fost foarte greu să fac schimbări. Eu m-am obişnuit mai puţin cu răul. E o foarte mare comoditate peste tot, teamă de o experienţă nouă şi caracteristica de turmă de oi. Este o urmare a pshihozei de 45 de ani, de tuns la acelaşi nivel, de la colectivizarea care a intrat în ţărani şi frica anilor ’50. A fost o perioadă de schimbare a mentalităţii cu oameni dispăruţi de pe stradă.

- Modestia şi simplitatea vă caracterizează. Îmbinând acestea, aţi spus că nu aveţi nimic cu revoluţia, dar v-aţi aflat pe masă vorbind. La dumneavoastră, faptele vorbesc.

- Eu vorbeam de revolta studenţească din ’56. Aici nu au fost răniţi şi morţi, ca în decembrie 1989. Nu este modestie, dar dacă ajungi o persoană arhicunosută ca mine se leagă de tine şi legende, unele bune, altele mai puţin bune.

- Aţi fost două decenii directorul celei mai mari instituţii muzicale din lume şi, cu toate acestea, modestia e la ea acasă.  În viaţă nu e nimic întâmplător.

- Eu nu m-am considerat mai mult şi nu mă consider mai mult prin faptul că am ajuns director al Operei din Viena, dar nici nu mă consider mai puţin dacă nu aş fi ajuns.

- Puteţi face ceva şi în alt domeniu la fel de bine?

- Nu m-aş considera mai puţin om, mai puţin de calitate şi caracter dacă nu aş fi avut această poziție. Probabil dumneata nu îmi mai luai acest interviu, acum.

- Ce e mai important la un om, şapte ani de acasă, educaţia, cultura, poziţia socială?

- Cel mai important la un om e sinceritatea faţă de el însuşi. Să nu-i facă pe alţii să creadă că e mai mult decât este, să se uite în oglindă şi să nu-şi pună o fotografie în faţa lui. Apreciez verticalitatea faţă de oameni în limita posibilităţilor şi lungul nasului.

- Ce spuneţi despre presă?

- Apropo de ziarul dumneavoastră, cu mare durere constat că ziarele din Timişoara apar din ce în ce mai rar şi sunt din ce în ce mai puţine. Influenţa scrisului este tot mai mică. Ziare critice nu mai există. Eu îmi amintesc din anii de glorie ai Operei şi ai Filarmonicii Banatul, când tot aşteptam ceea ce se scrie. Acum nu mai aştept, pentru că nu se scrie nimic. E mare păcat! Regret foarte mult ceea ce se întâmplă cu presa şi televiziunea. La Bucureşţi e acelaşi lucru. Măcar în ţară nu e o aşa corupţie ca în Austria. În Austria, partidele politice de la putere plătesc milioane de euro unor ziare influente, vreo două la număr, pentru a le face campanie şi publicitate. Ziarul trăieşte din asta şi serveşte partidul.

- Care a fost relaţia cu presa de-a lungul vremii?

- Am fost respectat, dar nu iubit. Nici nu am cerut altceva, am vrut doar respect. După cinci ani în care am fost plecat, simt şi un gram de iubire, pentru că vin oamenii şi îmi arată asta. Numai iubirile neîmplinite sunt veşnice!
Au consemnat, Denisa Manda şi Petru Vasile TOMOIAGĂ

„Spuse, trăite, dorite * amintiri”, de Ioan Holender (fragment)

Cu zece ani în urmă, în 2001, am terminat De la Timișoara la Viena, o carte în care descriam circumstanțele plecării mele din Timișoara și primii mei ani de pribegie, sfârșind cu primii zece ani în fruntea Staatsoper. De această dată încerc o reluare a începuturilor și o continuare a celor petrecute la Staatsoper, în afara ei și în lunile de după ce am părăsit-o. În timp ce atunci, aflat în plină activitate, a trebuit vrând-nevrând să iau în considerare și să menajez pe unul sau pe altul, de data aceasta nimic și nimeni nu m-a împiedicat să descriu și fapte neplăcute unuia sau altuia. Cele două cărți se întregesc, iar acest volum rotunjește povestea activității mele la opera vieneză.
Mai bine de douăzeci de ani m-am aflat, practic, în serviciul statului. Înainte de asta, timp de alte două decenii, fusesem independent – agent artistic sau manager, cum se spune astăzi, deși mie noțiunea de impresar, în sensul vechi al cuvântului, mi se pare mai nimerită. În fond, nici activitatea impresarului, nici cea a directorului de operă nu circumscriu o meserie în sens clasic și, prin urmare, nu constituie vreunul din obiectivele obișnuite în construcția unei cariere. O meserie poate fi însușită prin învățare și deopotrivă predată. Dimpotrivă, nicăieri nu se dau lecții de conducere a unei opere. Nu am vrut niciodată să devin director de operă, iar ideea de a conduce Staatsoper nu-mi trecuse niciodată prin minte. Desigur, mă preocupă modul în care era condusă Opera de Stat, ce artiști și în primul rând ce cântăreți angajau directorii acestei instituții și îi criticam – așa după cum face mai toată lumea la Viena – pe directorii Staatsoper, ceea ce nu însemna însă, câtuși de puțin, că mi-ar fi trecut prin cap că aș putea sau că aș fi dispus să preiau eu însumi această îndatorire.
Aveam 24 de ani când am ajuns în Austria în 1959 și, din momentul în care, doi ani mai târziu, un profesor de canto mi-a spus că aveam o „voce importantă”, mi-am dorit cu obstinație să devin cântăreț. Apoi, când, după audiția susținută la Conservatorul Orașului Viena, am fost nu doar admis, ci mi s-a acordat și o bursă Hugo Breitner de 350 de șilingi pe lună, am fost de-a dreptul fericit. Aveam experiența orelor de canto – de care mă apucasem la 22 de ani – încă din Timișoara natală și aș fi cântat cu cea mai mare plăcere încă din timpul studiilor mele de inginerie de la Politehnică, în loc să meșteresc la motoare cu aburi, dar această alternativă nu exista.
Drumul meu în România părea a fi trasat dinainte. Trebuia să absolv cei inci ani de Politehnică și urma să primesc prin repartiție un post corespunzător de inginer mecanic, apoi urma să-mi câștig astfel existența. Mă puteam ocupa pe lângă asta și de pasiunile mele: opera, teatrul și tenisul, dar decisivă în viață era evoluția în facultate. În sistemul universitar sovietic, impus în 1948 și României, existau doar două categorii: „promovat” sau „nepromovat”. Anul universitar cuprindea două semestre, iar după fiecare semestru cerința minimă era de a promova mai mult de jumătate dintre examenele prevăzute - și celelalte cu următoarea ocazie, care era în același timp și ultima. Cine nu corespundea acestor directive trebuia să părăsească universitatea și era imediat recrutat în armată. Serviciul militar dura doi ani, după care nu prea te mai puteai gândi la o continuare a studiilor. Eram silitor și îmi notam tot ce ni se preda, întrucât cărțile și alte materiale didactice lipseau. Existau în schimb profesori deosebit de buni, excelent pregătiți, cu o reputație impecabilă. Respectul față de ei – plecați din păcate dintre noi – îl păstrez și azi.
Dincolo de toate acestea, opera, muzica și teatrul au exercitat asupra mea o atracție magică și m-au fascinat încă de la vârsta de 15 ani. Au devenit centrul vieții mele, iar în inima orașului meu natal se afla un teatru construit de arhitecții austrieci Hermann Helmer și Ferdinand Fellner, pe care toată numea îl numea „Opera”, deși fusese dintotdeauna destinat și teatrului. În 1920 a fost grav avariat într-un incendiu și parțial remodelat de Duiliu Marcu, intervenție prin care fațada a primit o formă aparte, în contrast cu stilul inițial. Balconul de deasupra intrării și fațada au devenit iconice în decembrie 1989, când pe esplanada din fața Operei s-a adunat mulțimea de demonstranți care a înălțat tricolorul eliberat de stema RSR – era începutul revoluției care a dus, câteva zile mai târziu, la căderea lui Ceaușescu.
Până la protestele violente împotriva dictaturii aveau să mai treacă, însă, câteva decenii. În adolescență, la începutul anilor ’50, eram cu toții entuziasmați de ideea construirii unei lumi noi conform concepțiilor lui Marx, Lenin și Stalin. Sportul era gratis, biletele la teatru erau aproape pe degeaba, bogații erau expropriați, iar eu găseam acest drum către construirea unei noi societăți legitim și progresist, chiar dacă mi-a lovit greu propria familie. Când aveam 13 ani, mica fabrică de oțet și marmeladă a tatălui meu a fost naționalizată și ne-am trezit de azi pe mâine deposedați de orice perspectivă. Frumoasa vilă a bunicului meu din partea mamei, Eugen Dornhelm, a fost de asemenea naționalizată, cum se numea pe atunci exproprierea. Înainte de asta, așadar înainte ca România să iasă, la 23 august 1944, din alianța cu Germania hitleristă, exproprierea averilor evreiești se numise „românizare”, ceea ce însemna că trebuia instalat un proprietar de origine pur română. Dar cum în România dracul nu e niciodată atât de negru pe cât pare, în Banat și în alte regiuni s-a recurs la numirea formală a unui proprietar român, care era bineînțeles și plătit pentru acest rol. Proprietarul inițial mai păstra oarecum controlul situației. Aceeași procedură se numea în Austria „arizare” și a fost pusă acolo în practică, spre deosebire de România, cu entuziasm, acribie și antisemitismul de rigoare – în niciun caz doar pro forma –, adesea cu consecințe ireparabile.
În România interbelică Bucureștiul era numit „Micul paris”, iar Timișoara, „Mica Vienă”. Pe tronul țării urca în 1930 Carol al II-lea, un monarh inteligent care se simțea legat în primul rând de Franța și de Anglia, căsătorit cu prințesa Elena a Greciei și Danemarcei. Fiul lor, Mihai I, avea să devină ultimul rege al României. Carol era un personaj vital, un afemeiat prea puțin interesat de reputația sa publică, un cartofor îndrăgostit de lux, călător asiduu și a găsit în cele din urmă marea iubire în persoana evreicei Magda Lupescu. În același timp, Carol al II-lea a fost cu siguranță cel mai inteligent și, politic vorbind, cel mai angajat dintre suveranii României moderne, un rege a cărui faimă de playboy este pe nedrept extinsă asupra personajului luat în totalitatea sa. S-a împotrivit fățiș mișcării legionare, ceea ce a dus în cele din urmă la exilarea lui dramatică. Îmi amintesc și azi zvonurile care circulau prin Timișoara legate de trecerea furtunoasă a trenului regal prin gară, întâmpinat cu focuri de armă de legionari. Se spunea că regele s-ar fi aflat în tren împreună cu Lupeasca, ascunși amândoi într-o vană de fontă pentru a se feri de gloanțe! A găsit în cele din urmă un refugiu în Portugalia, după un îndelung periplu. Acolo a și fost înmormântat, iar acum câțiva ani, în timpul mandatului președintelui Ion Iliescu, trupul i-a fost transportat în România și înhumat solemn în cripta dinastică de la Curtea de Argeș. Soția sa, Magda Lupescu, a fost înmormântată la șapte metri distanță.
Ascensiunea Gărzii de Fier l-a adus în cele din urmă la putere pe mareșalul Antonescu în 1940 și a dus la decretarea „Statului Național Legionar”. Urmarea au fost așa-numitele legi antievreiești din care au derivat discriminări grele în primul rând în ținuturile din Vechiul Regat, dar și – într-o formă mai puțin brutală – în Banat și Transilvania. Pericolul deportărilor a fost incontestabil în timpul guvernării Antonescu, chiar dacă până la urmă nu s-a concretizat dramatic. Tatăl meu trebuia să lucreze trei zile pe săptămână într-un lagăr de muncă și nu aveam voie să folosim nici telefonul, nici radioul, însă o făceam cu toate acestea pe ascuns, ca și ceilalți. Deși germanii i-au cerut-o lui Antonescu energic, în repetate rânduri, nu au fost efectuate transporturi de evrei în lagărele de concentrare din Polonia.
În același timp, tânărul rege Mihai și mama lui, regina Elena, erau apropiați de bogații industriași evrei Ausschnitt și Malaxa, precum și de respectatul Mare Rabin Alexandru Șafran și au încercat întotdeauna să-i ajute pe cei persecutați. În data de 23 august 1944, la întâlnirea din sala tronului, Mihai I i-a comunicat mareșalului Antonescu, care i se adresa de obicei cu „Majestatea Ta”, că formula consacrată „Majestatea Voastră” i se aplică din acel moment și persoanei sale. Deîndată ce a pășit în sală, „Conducătorul Statului” a fost arestat de garda regală și predat ulterior sovieticilor. După o detenție de aproape doi ani în URSS, a fost readus în țară pentru a fi judecat, fiind condamnat la moarte în mai 1946, după un proces cu deznodământ anunțat, și executat o lună mai târziu. România nu mai era o țară liberă. Consider, totuși, că ziua de 23 august 1944 este în orice caz și în ciuda tuturor consecințelor o zi istorică, iar președintele Iliescu a insistat pe bună dreptate în mandatul său ca aceasta să fie comemorată ca atare. Nu trebuie să ocultăm trecutul nostru în niciun fel. (...)