Timișoreanul Ioan Holender, fostul director al Operei de Stat din Viena, și-a lansat două cărți la filiala Timiș a Academiei Române: „Ioan Holender de la Viena la Timișoara” și „Spuse, trăite, dorite – amintiri”, al cărei autor este.
Cu această ocazie, Ioan Păun Otiman, secretarul Academiei Române, a lansat demersurile de pregătire a procedurii ca Ioan Holender să fie propus ca membru de onoare al Academiei Române.
În deschiderea evenimentului a luat cuvântul Ioan Otiman: „Titlul cărții intitulată «De la Viena la Timişoara» consider că trebuia puțin modificat: «De la Viena la Timişoara şi înapoi». A doua carte lansată reprezintă Timişoara din mai multe puncte de vedere. Această lume, atât de fascinantă, lumea operei, lumea spectacolului, a fost prezentată excepţional de autor. Din prima carte însă vreau să redau un pasaj: «În 30 octombrie 1956 de la ora 14 am fi avut colocviul de teoria mecanismelor cu rectorul Francisc Covaci, titularul catedrei fiind Victor Gheorghiu, un om foarte fain. În loc de acest colocviu mi s-a spus că e o şedinţă şi, ca să scap de Covaci, am preferat o şedinţă în locul colocviului. Unde este şedinţa? În sala 115. (...) Nici nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă n-aş fi fost în sala 115. Poate, dacă terminam facultatea, astăzi eram inginer mecanic la Craiova sau în cel mai bun caz la Timişoara». De aici a început maestrul Ioan Holender”.
Maestrul Ioan Holender a vorbit în fața celor prezenți, evocând capitole din viața sa, atât de la Timișoara – orașul pe care îl iubește cel mai mult de pe pământ –, cât și de la Viena.
Ziua care i-a schimbat destinul
„Asta este lumea mediatizată, cosmetizată unde se văd lucrurile exterioare, iar la cele interioare nici nu se mai ajunge. Domnul Otiman a ştiu să puncteze exact începutul, cu toate urmările acelei zile de 30 octombrie, o zi fatală în viaţa mea, care mi-a schimbat destinul. Unii mi-au ţinut teorii că trebuie să fiu recunoscător regimului de atunci că m-au exmatriculat, că m-au arestat, că m-au pus pe drumuri, altfel eu nu aş fi ajuns ceea ce am ajuns, ci aş fi ajuns inginer de maşini cu aburi care astăzi şi-au pierdut valabilitatea. Dar în fine.
Stau acum aici în această frumoasă şi importantă sală (n.r – a Academiei Române, filiala Timiş), pentru mine mai sus nu se poate. Eu îmi doresc să vină studenţii de astăzi din ţară ca să le spun ce a fost pe vremea studenţiei mele. Eu zic că e un lucru bun că este de necrezut ceea ce am făcut noi toţi. Nu vorbesc de lucruri care s-au întâmplat cu secole înainte, ci de lucruri care s-au petrecut acum 50 de ani. Vreau să se înţeagă că eu, exmatriculat de la Facultatea de Mecanică, nu am mai avut nici o posibilitate de a exista, de a convieţui. S-au scris cărţi, după acea dată de 30, m-au făcut şi erou al Revoluţiei, ceea ce nu am fost, habar nu am avut de ce s-a pregătit acolo. Bagiu, Stanca într-adevăr sunt colegi care şi-au periclitat viaţa. Eu am căzut în capcană ca musca în lapte, în bucuria mea că nu se ţine colocviul, nici nu eram prea bine pregătit. A fost prima oară când s-a făcut o întâlnire din aceasta, nu prea ordonată să zic aşa. Când am intrat în sală, era arhiplină. Stăteau studenţii pe margini şi, când am intrat eu, vorbea colegul Dărăban, din acelaşi an ca mine, anul trei, care spunea că de ce ruşii ne iau uraniul, de ce noi mâncăm mămăligă când avem cereale să ne facem pâinea noastră, ţăranii noştri au plecat, tot ce-i bun pleacă în Rusia.
Eu nu sunt de părere nici astăzi că e corect a judeca faptele unui om în afara timpului în care aceste fapte s-au petrecut, nu e drept. Cei care judecă, poate că şi ei sub presiunea, dorinţa de a supravietui, ar fi făcut multe. Nu cred că oamenii sunt născuţi ca eroi, în orice caz eu nu m-am considerat niciodată unul”.
„Nu tot ce a fost a fost rău şi nu tot ce este e bun”
„Fără să mă faceţi comunist, o spun şi acum, nu tot ce a fost a fost rău şi nu tot ce este e bun. Avem un dar de a importa din străinătate tot ce e mai rău, mai extrem, în educaţia socialistă, comunistă şi de a implemnta la noi într-un mod radical. S-a terminat cu asta, acum avem talentul de a importa tot ce-i rău din occident, de a jdueca imperiul unui oraş nu după gândirile istorice, ci după numărul şi mărimea mall-urilor. Eu spun mall acum ca un exemplu pentru multe altele. Sunt multe mall-uri care vin peste noi şi au dispărut multe tradiţii care au fost bune, în special în cultură şi în artă. Nu sunt aici să vorbesc despre asta, deşi ar merita poate mai mult să povestim aceste aspecte.
Să revin. În sala 115 au venit tot mai mulţi studenţi, n-a mai fost loc, au început strigăte «Hai la cantină, hai la cantină». Cantina de atunci, mai scrie şi acum cu litere de ciment, este acum barul studenţesc. Acolo am forţat, unii pe prodecanul Cristodorescu, care a fost nevinovat, dar se afla acolo. Era o atmosferă foarte încărcată, m-am urcat pe masă. În acea situaţie nici nu te mai gândeşti la ce faci şi spui nişte lucruri contra regimului, cum a fost în cazul nostru. E şi ridicol, nişte studenţi de la Facultatea de Mecanică să răstoarne regimul comunist sau un regim guvernat de ţară. Dar, de ce suntem priviți pieziş și suntem chiar avertizați în sedinţe dacă duminică ne ducem la catedrală? Era lege la Timişoara, duminică înainte de Corso se mergea la biserică”.
„Revoluţie, Revoluţie!”
„În anii ’49-’55 presiunea a fost maximă: răsturnarea tuturor obiceiurilor, tuturor libertăţilor care au exitat înainte în ţară. Toţi au sperat că după ’44 se va reveni la ce a fost. În primul rând, niciodată nu se revine la nimic, nici la tinereţe, nici la perioada interbelică, pe care toţi şi-ar fi dorit-o, dacă ar fi fost aşa de frumoasă. La acea şedinţă s-a deschis cutia Pandorei. Dacă o deschizi, şi asta ei au ştiut-o, noi nu, ne dăm seama că noi, studenţii, suntem viitorul. Noi urma să construim socialismul. Ne lua miliţia la bătaie pe garduri, în general acţiunile oficialităţilor, ale miliției, erau împotriva noastră: dacă erai student erai deja jumătate duşman de clasă. Probabil au avut motive să ne categorisească aşa, aşadar împotriva acestui lucru am pornit.
Am învăţat limba rusă, e în ordine, e o limbă importantă, dar de ce să nu învăţăm şi limba franceză şi engleză? Ceilalţi urlau: «Vrem engleză, vrem franceză». Aici există o atmosferă prerevoluţionară, am spus noi, atunci toţi au început din nou să strige: «Revoluţie, Revoluţie!». N-am fost arestat în acea seară. Eu nu am avut sentimentul de nesiguranţă, am fost mândru de ce am făcut, dar se făcuse deja ora 8 şi mă duceam spre casă pe Victor Babeş. Dintr-o dată văd tancuri, armată, ne-au luat şi ne-au pus la zid. Ziceau că avem contact cu paraşutiştii americani, că vin americanii. Acolo a început această schimbare a vieţii mele”.
Dat afară din ţară
„Am plecat forţat în Occident, am pierdut aici bunurile materiale, nu au fost de mare valoare, dar totuşi. Problema era că am ajuns la 24 de ani într-o lume care mi se prezenta negativ, Coca-Cola – otravă, prostituate, şi într-adevăr existau.
În România, apropierea și simpatia faţă de ceilalţi a fost mult mai mare decât este azi. N-am avut de ce să-i port gând rău. Acest sentiment de «ai tu ce n-am eu», invidia şi goana după materialitate atunci nu au existat. Sper să nu fac greşeala să văd tinereţea mai frumoasă decât a fost, dar sper că mi-am păstrat obiectivitatea.
Nu mi-a plăcut la Viena, nu m-am regăsit. M-am dus acolo la Universitate, era o harababură totală. Eu nu compar sistemele, dar aici, în România era foarte clar. Ştiai ce trebuie să faci, să înveţi. Am o mare admiraţie pentru profesorii pe care i-am avut la Facultatea de Mecanică”.
„Am reuşit să fac maeştri din alţii”
„Eu nu sunt maestru, am reuşit să fac maeştri din alţii prin înlesnirea drumului. Sunt consierat în lumea de azi unul dintre ascultătorii de voci. Urmarea exmatriculării a fost opera din Viena, asta a fost ceea ce mi-a rămas. Acolo m-am simţit important, am înţeles. Dar Opera din Timişoara este incomparabilă. Şi cea din Viena se aseamnă mult, principiile de funcţionare sunt aceleaşi, e artă creativă, creată de compozitori, noi o recreăm, dăm viaţă unor litere, note moarte.
N-am prea avut timp de suferinţă. Am ajuns cântăreţ, asta mi-a fost dorinţa. În 1966 am revenit la Timişoara şi mi-am îndeplinit visul de a cânta pe scena Operei.
Nimeni în istoria Operei din Viena n-a avut postul pentru o perioadă aşa lungă cât am avut eu, 19 ani. Aşa s-a ivit să fie, dar eu am lucrat pentru că aşa am vrut. A şti când să te duci şi când să vii e o mare calitate”.
A consemnat Andreea VASILESCU
