Acum 79 de ani, în a patra zi a lunii aprilie, în urbea cunoscută sub numele Pâncota, județul Arad, a intrat în viață cel care astăzi este ilustrul Profesor Universitar Dr. IONEL FUNERIU (I. Funeriu, nume de autor). În locația natală a urmat faza elementară și liceală de instruire pentru ceea ce va fi în repedea scurgere a anilor. Sunt de luat în seamă pentru această perioadă două evenimente care vor contura deja personalitatea sa intelectuală, pe de o parte, și civică, pe de altă parte. Tânăr licealist fiind (precizez acest aspect temporal, pentru că azi unii își definitivează studiile de bază în drum spre pensie), și descoperindu-și înclinația spre matematică și, nici mai mult, nici mai puțin, câștigă, nici mai mult, nici mai puțin, decât locul întâi la un concurs școlar, ceea ce i-a atras aversiunea profesoruluicorespunzător, care avea o altă preferință și nu un recitator de versuri. Fapta civică s-a petrecut cu ocazia Campionatului mondial de fotbal din Elveția când, în finala disputată între Republica Federală Germană și Republica Populară Ungară (sper să fie denumirile corecte), a avut curajul „să țină” cu capitaliștii nemți și nu cu constructorii socialismului victorios din țara vecină și pretenă. Această atitudine disidentă l-a însoțit mereu până la descătușarea prin cartea Eseuri lingvistice antitotalitare, din 1998.
Astfel asigurat din punct de vedere ideologic și moral-volitiv, tânărul nostru pâncotan a decis să devină timișorean, și nu oricum , ci ca student filologla, pe atunci, Facultatea de Filologie a Universității din, cum se spune poetic și standardizat, orașul de pe Bega (1964-1969). Matematica îl urmărește și aici: profund dedicat studiului filologic, ajunge să câștige campionatul de șah pe universitate, învingând un eminent profesor de matematici superioare. Presupunem că acesta a fost argumentul suprem pe care l-a avut în față Profesorul Tohăneanu când i-a propus să devină cercetător științific în cadrul Colectivului de lingvistică al Filialei din Timișoara a Academiei, de curând înființat (1971-1984;1987-1994). Aici, cum se spune, „a pus ochii” pe Alexandru Macedonski, un poet de mare rafinament prozodic. Pornind de la opera acestuia, pe care a analizat-o „nemțește” (dovadă e cartea Al. Macedonski. Hermeneutica editării, 1992), a constatat că despre versificația românească în ansamblu se fac tot felul de afirmații „docte”, dar eronate. Și-a propus atunci cu fermitate să elucideze chestiunile în litigiu prin teza de doctorat Versificația românească. Perspectivă lingvistică, 1978, sub conducerea profesorului Tohăneanu, căruia-i va rămâne fidel colaborator și prieten chiar, până la inevitabilul sfârșit, acest atașament fiind narat cu emoție în G.I. Tohăneanu. Optimus Magister, 2017. Teza de doctorat, elaborată cu mare rigoare științifică pe caiete de matematică, așa cum ni s-a relevat faptul într-o conferință la Filiala timișoreană a Academiei, a devenit carte, cu același titlu, în 1980. El a constatat, în esență, și a lămurit definitiv, în respectivul op, că picioarele metrice în versificația românească se organizează după o formulă specifică, de care poeții au luat act și încă fac eforturi disperate s-o înțeleagă. Pentru a abate atenția publicului iubitor de poezie de la această atmosferă apăsătoare, Uniunea Scriitorilor i-a acordat premiul pentru critică literară, încheind astfel o dezbatere prea obositoare. Un blocaj de înțelegere a apărut și la Academie, la București, când a ținut o prelegere despre computerizarea ortografiei limbii române, într-o viziune inovatoare (2003), purtând titlul Principii și norme de tehnoredactare computerizată. Ultimul termen din titlu nefiind moștenit, din latină sau traco-dacă, înalta adunare s-a declarat opacă și profund dezinteresată, așa cum s-a arătat în presa vremii.
După Revoluția din 1989 de la Timișoara, distinsul omagiat a dorit să experimenteze și filiera universitară, mai exact, la Facultatea de Filologie a Universității de Vest, unde a „supraviețuit” doar un singur an, 1994-1995, pentru a se transfera apoi la Universitatea „Tibiscus”, în importanta postură de cancelar, din 2000 până în 2005, când, nemaiputând rezista chemărilor tot mai dese și mai insistente ale Doamnei Rector a/al Universității „Aurel Vlaicu” din Arad s-a debarasat cu brio de postura amintită, acceptând să predea acolo cursul de „Istoria limbii române”, care a stârnit un mare interes printre junii universitari arădeni, dornici să priceapă cum reușesc conaționalii să se înțeleagă în galimatia actuală romgleză.
În plină putere creatoare, apare, parcă din senin, ideea pensionării, la care aderă cu mult entuziasm, sub îndemnul generos al fiului său ajuns ministru al Învățământului. Cariera acestuia, trebuie s-o spunem, este legată de „sejurul” tatălui, ca lector de limba română, la Strasbourg (1984-1987), unde și-a asumat nobila misiune de a-i lămuri pe studenții săi procomuniști cine sunt de fapt cei doi care încadrează, calendaristic, profilul marelui Eminescu.
Ajuns pensionar, a aderat cu entuziasm la Grupul de Dialog Convivial, putând fi considerat chiar membru fondator, ajungând, prin reiterarea tenace a acelorași întâmplări lingvistice și lumești, să-i facă pe colegi enciclopedii ambulante ale Funeriu's life and scientific books(fest), actualizate, evident, în raport cu cele de pe Google, și pe care le vom devoala anul viitor, când se încheie termenul de confidențialitate.
Până atunci, iubite prieten și colaborator, îți dorim viață îndelungată, sănătoasă și voioasă, cu realizări epocale, alături de simpatica și iubitoarea-ți soție, distinsa Doamnă Rodica.
Semnează
GRUPUL DE DIALOG CONVIVIAL, în ședință EXTRAORDINARĂ!
Timișoara, 04.04.2025 d. Chr.
