În Banat, când ziua de 17 martie se strecoară în calendare, un fior nevăzut trece prin case. Se spune că e Ziua Șarpelui - ziua în care târâtoarele ies din pământ, după luni de hibernare, ne spun reprezentanții Muzeului Național al Banatului.
„Oamenii își privesc pragurile cu altă atenție, ascultă tăcerea și, pe înserat, cea mai bătrână femeie a casei «bate fierul». Nu pentru a-l îndoi, nu pentru a-l modela, ci pentru a păstra rânduiala lucrurilor, așa cum a fost lăsată din vechime. Sau poate că nu… Căci, de fapt, în multe gospodării, șarpele casei nu trebuia alungat. El nu era dușman, ci paznic. Se spunea că dacă un om avea noroc, atunci avea și un șarpe care-i locuia sub casă. Nu oricine putea să-l vadă, dar cei care-l întâlneau știau că nu trebuie să-l rănească. Căci dacă îl omorai, odihna casei dispărea odată cu el, iar norocul fugea spre alte locuri. Se mai spunea că șarpele casei nu umblă printre oameni câtă vreme ei sunt treji. Nu-l vezi ziua, nici când lumânările ard. Dar când cade noaptea, când visele devin mai clare decât realitatea, atunci el iese de sub praguri. Sâsâie ușor pe podea, ocolește somnul celor care trăiesc acolo, pășește nevăzut prin încăperi, ca un duh care veghează”, ne mai povestesc cei de la muzeu.
Dacă într-o casă nu exista un șarpe al casei, bătrânii spuneau că acolo nu e bine. Acolo e pustiu, acolo nu e suflet, acolo locuiește cine nu trebuie. Șarpele nu pleacă decât atunci când casa își pierde norocul, când cei dinăuntru uită să se mai înțeleagă unii pe alții, când cineva rupe legăturile nevăzute care țin familia împreună. Casele vechi păstrează povești. Unele se aud în șoaptele celor care le-au locuit. Altele, în liniștea nopților, în pragurile ce scârțâie, în zidurile care ascund taine. Se spune că în astfel de case, când norocul locuiește, și șarpele casei își găsește adăpost.
