Se lucrează deja de doi ani la principala poartă de intrare în Timișoara pe calea ferată, iar șantierul are o durată estimată de 36 de luni. Gara de Nord e tot în șantier și asta nu o avantajează deloc. Singura parte ce pare finalizată e viitoarea piațetă din față, în care, deocamdată, nu au acces decât constructorii.
În primul rând, ca să intri în gară (sau să ieși) trebuie să treci printr-un soi de tunel strâmt din placaj. Sala mare a fost cât de cât reabilitată, dar, cine a vizitat alte orașe cu pretenții observă că are acută nevoie de ajustări. E drept, nu mai miroase urât, ca acum câțiva ani, și e curat. Și la grupurile sanitare e curat și destul de civilizat, poate pentru că acolo s-a pus taxă de doi lei pe persoană.
Dacă ieși pe peron, cel de la linia 1 are stâlpii de susținere frumos înveliți într-un material care seamănă cu sau chiar este marmură. Acoperișul a fost refăcut și arată chiar interesant. Între linii, însă, o grămadă de mucuri de țigară se zăresc printre traverse, de parcă le-a semănat cineva și așteaptă o recoltă strașnică. Celelalte peroane tot dintr-un beton alb și pe alocuri pătat se prezintă privirii turistului, cu un aer industrial socialist pe care îl poți, cu greu, tolera când e soare, dar care provoacă depresie pe vreme rea. Liniile Reșița au aceleași peroane vechi și cenușii, iar senzația de șantier e și mai pregnantă.
De altfel, senzația de gară mică și uitată de vreme și chiar de trenuri te însoțește de când intri și până ieși din Gara de Nord a Timișoarei. Greu de crezut că vreun turist și-ar dori să petreacă mai mult de cinci minute în zonă, chiar dacă, față de anii trecuți, e mult mai curat. Sărăcia și un efort zadarnic de a ieși din lumea a treia strigă din toți pereții. Poate, după ce se termină renovarea...
