Ziarul „Timișoara” prezintă o mărturie a unui timișorean, Constantin Duma, Cetățean de Onoare al orașului Timișoara, „fotograful Revoluției”, cum este cunoscut, participant în acele zile ale lui decembrie 1989 la mișcările de stradă, mărturii cuprinse în volumul „Candelă împotriva timpului”, apărut în anul 2011 și semnat de Titus Suciu și Vasile Bogdan. (A.B.)

CONSTANTIN DUMA
„Era foc la ţeavă. Fiind seară se distingeau flăcările la capătul ţevilor. Când am văzut primele fulgerări am încremenit, s-a făcut linişte”.

Titus Suciu: În zilele lui Decembrie ‘89, pe străzile Timişoarei au hălăduit VISUL, teroarea și glonțul. Constantin Duma e unul din timişorenii datorită căruia, cei ce-am trăit momentele acelea le putem retrăi, ceilalți le pot cunoaşte.
Vasile Bogdan: Să opreşti clipa în loc, nu poate exista un ideal mai frumos şi mai nobil. A fost acolo unde s-a scris Istoria i-a imortalizat chipul. Povestind despre ce a fost, în acea zi de 6 decembrie, în scuarul de lângă clădirea impunătoare a fostului Comitet Judeţean de Partid, am înțeles deopotrivă că în viată aceste momente sunt unice, iar faptul că ajungi să-ţi implineşti vocația în ele îți dă bucuria sentimentului că nu ai trăit degeaba.

1989 - fotograf, Inspectoratul Şcolar Judeţean Timişoara

„17 decembrie. În ziua aceea am umblat prin oraş mai tot timpul cu Mircea Radu, bănuiţi de ce, aparatele de fotografiat fiind la noi. La un moment dat m-am întâlnit şi cu fratele meu. El a avut însă alt traseu. A făcut parte din mulţimea, din grupul de tineri ce a mers spre Comitetul Judeţean de Partid şi care, la podul Decebal, a fost întâmpinat de o formaţie de militari. Ştiţi desigur că acolo s-a făcut uz de armă, fratele meu n-a fost rănit dar, speriat, n-a dat pe acasă două zile şi două nopţi. Cum lucra la Electrotimiş, a preferat să se ascundă, de teama posibilelor represalii, în întreprindere. Oricum noaptea, a doua zi, n-a venit acasă, eram îngrijorați. În 18 am fost la spital, îmi amintesc că erau nişte militari, nu puteai să intri, eram necăjiţi, nu ştiam ce s-a întâmplat, ne temeam că fusese rănit, ucis, se trăsese, vă amintiţi, în tot oraşul, nu aveai cum să scapi de gândurile negre. Din fericire a avut noroc.
Dar să revenim la ziua de 17. În Piața Operei, lume multă, foarte multă lume. Magazinul Foto-Muzica, cel de lângă arteziana de pești, la care eram client cunoscut, era devastat, geamurile sparte, unii nintrau, alții ieșeau.
Unul, crezând cine ştie ce, a apărut în stradă cu o boxă... Tinereţea, cred că aşa se numea. Se trecea direct prin geam, peste calorifer, nu prin uşă. Într-o astfel de situaţie, cineva călcase pe vreo ţeavă, de aceea înăuntru, pe jos, era apă. Eram cu Mircea Radu, am intrat şi noi, ne-am uitat în dreapta, stânga, am luat un disc. Unul din acela, cu viteza 33. N-am ieşit însă cu el, l-am abandonat zicându-mi că nu merita, că putea apărea vreun miliţian şi puteai avea necazuri.
Am intrat apoi în shopul din apropiere. Acesta era gol. După care, aşa îmi amintesc, am mers spre Catedrală. Cum te uiţi de la Catedrală în partea dreaptă ardea magazinul de blănuri. Am mers să vedem ce era acolo, lume multă, agitaţie, vânzoleală. Numai că mă simt obligat să dau un detaliu oarecum nefiresc. Vreau să zic magazinul ardea, dar memoria nu-mi zice nimic dacă am văzut ori nu blănuri. Mai exact spus, nu ţin minte să fi văzut blănuri. Vor fi fost până am ajuns noi, nu ştiu ce s-o fi întâmplat cu ele, oricum nu-mi amintesc să fi văzut altceva decât rafturi şi cuiere goale.
Pe partea aceea de altfel, între Operă şi Catedrală, erau sparte toate magazinele, accesul în ele fiind, fireşte, la îndemâna oricui. Din magazinul Unic, chiar atunci când ne-am apropiat noi de el, nişte tineri scoteau, aduceau afară jamboane. Pe iarbă, vizavi de magazin, erau vreo 20 de jamboane. Cineva a adus apoi şampanie. Ţin minte că am fost îmbiaţi şi nu i-am refuzat, am băut dintr-o şampanie de-aia. Dacă a fost să fie, să fie...
S-a întâmplat să schimb apoi nişte vorbe cu un grup de tineri. Nişte copii. Eu am lucrat o perioadă la Inspectoratul Şcolar şi în grupul acela erau nişte copii d-ăştia, copii problemă. M-au recunoscut, m-au salutat. Salut, mă nenea, a zis unul din ei, uite, am fost în magazin am luat un fâş. Mă, l-am sfătuit eu, dacă ai făcut-o ai făcut-o, dar acum ia-te şi du-te acasă cât mai repede, că s-ar putea ca lucrurile să ia o întorsătură proastă. Copiii m-au ascultat, au plecat.
După aceea am luat-o spre Catedrală, am urcat pe trepte. Asta se întâmpla, dacă bine-mi amintesc, în jurul orei 18. Pe trepte, în poziţia centrală pentru o fotografie - un grup de vreo 80 de persoane. N-are rost să înşir sloganurile, se cunosc. Cele legate de dictator, libertate, alegeri libere etc. Am reținut însă unul ce m-a surprins, nu ştiu dacă îl cunoaşteţi. Vrem rege! Nu mă întrebați însă în ce context ori cine 1-a lansat. De altfel n-a avut succes. Nici n-ar fi avut cum, grupul de pe trepte era fonnat din tineri pentru care cuvântul rege nu avea o reprezentare destul de concretă. Dacă vă amintiți, în locul unde este acum statuia, era o pareare. Vreau sa vă spun că atunci și acolo bravii ostași ai patriei mele, cei care m-au controlat când am trecut prin față pe la cinematograful Studio, s-au desfășurat în lanț de trăgători. Erau vreo 20 de inși. Când au început manevra asta, glasurile s-au mai muiat, n-au mai fost la fel de puternice. Părea mai mult un munnur, fiindcă atenţia ne era reţinută de mişcările militarilor. Din păcate ceea ce nu se poate numi altfel decât gest criminal, la un moment dat s-a produs. Au tras! Au tras, vreo douăzeci de secunde în plan vertical, e drept. Era foc la ţeavă. Fiind seară, se distingeau fiăcările la capătul ţevilor. Când am văzut primele fulgerări am încremenit, s-a făcut linişte. Nu de mormânt, dar s-a făcut linişte, toată atenţia fiindu-ne acaparată de ipotezele dezvoltate, fiecare în sinea lui, în legătură cu ce avea să se petreacă în clipele următoare. Aşteptarea n-a fost lungă. După cinci, zece secunde, văzând că militarii trăgeau în sus, glasurile au început să prindă vigoare. Acum nu în cor, nu pronunţând împreună sloganurile de dinainte, formulările erau de fapt apostrofări, apeluri la sentimente umane, civice. Probabil la o altă comandă, pe care însă n-am avut cum s-o auzim, poziţia armelor s-a schimbat. S-a tras atunci la picioare. S-a tras în direcţia noastră, la picioare, gloanţele şfichiuind din caldarâm în direcţii, fireşte, incontrolabile. Trebuie să vă amintiţi, pe vremea aceea caldarâmul era din pietre cubice şi gloanţele şuierau înnebunitor când ricoşau din ele. Adică nu puteai miza că nu vei fi lovit pentru că se trăgea în jos. Dacă ar fi fost pământ n-ar fi existat nici o problemă, dar aşa te putea lovi un glonţ chiar dacă arma nu era îndreptată spre tine.
Focurile acelea au fost de avertizare. Au vrut să ne intimideze. Susţin că au fost de intimidare, deoarece dacă ar fi tras în plin, ar fi fost foarte multe victime. Ce mai, ne-ar fi putut ucide pe toţi. Dar cu toate că nu au tras în plin, ici, colo vaiete. Agitație, țipete, vaiete. Nu am nici o certitudine, dar e posibil ca unii dintre noi să fi fost loviţi prin ricoşeu. În ce mă priveşte, am conştientizat faptul că nu e vorba de foc de artificii în momentul în care am auzit, în spatele meu, cum un glonţ a muşcat dintr-o coloană. Eram pe a treia treaptă, luate de sus în jos, în partea unde acestea sunt rotunde, şi glonţul a lovit stâlpul deasupra capului meu. Gata cu gluma, gata cu sloganurile, direct într-a doua şi pedala până la blană. Am ales, eu şi Mircea, parcul din spatele Catedralei, sperând să ajungem cu bine acasă. Dar eram fotografi, deci curioşi şi, după ce ni s-a părut că nu mai eram în cătarea vreunei arme, ne-am zis că ar fi bine să vedem ce se întâmpla în spatele nostru, ce făceau ceilalţi timişoreni, cum se comportau militarii. Şi de după un copac, de după altul, uitături spre locul de unde fugiserăm. N-am avut timp să contemplăm spaţiul acela în tihnă. Fie că ne văzuseră, fie că făcea parte din cine ştie ce strategie, militarii ori ce-or fi fost ei au început să tragă în becurile de iluminat public. Poc unul, poc altul, din fericire poc şi-n capul nostru gând înțelept, că am apucat spre casă fără să mai aruncăm în urmă vreo privire. Asta a fost în 17 decembrie.
Eu n-am făcut fotografii în interiorul Operei. Sunt câțiva băieți de mare curaj, ce-și merită locul în istorie. Unul din ei este Sandu Gaghi, stabilit de mai mult timp la Arad, unul Marius, despre care, din păcate, nu ştiu prea multe.
Dacă e vorba de poze, în ziua de 17 am fotografiat în trei locuri. Unul aici, la Comitetul Judeţean de Partid. Am făcut câteva poze când a apărut tunul de apă, am imortalizat apoi câteva instantanee în Complexul studenţesc când mulţimea s-a întors. Acolo am intrat într-un cămin, am fotografiat mulțumea de undeva de sus, în cele din urmă în spate la magazinul Bega. Astea sunt fotografii pe care le găsiţi în multe publicații.
Era riscant să faci fotografii în tensionatele zile ale lui Decembrie ‘89. Un risc... daţi-mi voie să spun aşa, dublu. În primul rând pentru tine însuţi. Oamenii nu voiau să fie fotografiaţi, cine avea un aparat în mână era privit cu suspiciune, cu revoltă, era considerat securist şi în stările acelea de exaltare se inflamau uşor, te luau de guler una două. Pe de altă parte tu, cu aparatul la gât, erai frământat de... cum să zic, de o agasantă responsabilitate civică. Asta pentru că fotografiile tale ar fi putut ajunge în mâinile celor cu priviri de gheaţă şi suflete de piatră. Ai fi putut aduce astfel, fără să vrei, nenorocirea în casa cine ştie căror inşi. Simţeam, ca toţi timişorenii, că se întâmplă, că se va întâmpla ceva deosebit. Nu mă întrebaţi dacă atunci defineam evenimentele acelea revoltă simplă, trecătoare, ori revoluţie. Dar prin prisma experienţei pe care o aveam, în relaţie cu Muzeul Banatului, cu care lucram, simţeam importanţa documentară a momentului, surprins în imagine. Acesta a fost motivul pentru care m-am simţit obligat să folosesc aparatul de fotografiat. Știam că nu sunt fotografii valoroase sub aspectul compoziţiei, prelucrării dar sub aspectul documentar îmi dădeam foarte bine seama de importanţa lor. De aceea, chiar şi în fotografiile din 20, cu atât mai mult în zilele premergătoare, nu redau portrete foarte exacte ale demonstranţilor. Fiindcă, mă repet, nu doream să se ajungă la cine ştie ce privaţiuni, condamnări, ani de temniţă. O fotografie din acele zile, în situaţia unei reprimări, ar fi fost sinonimă cu condamnarea la temniţă pe viaţă, poate chiar la moarte. Dacă Revoluția nu ar fi reuşit şi acele fotografii ar fi ajuns pe mâna securiştilor... mă opresc aici, nu cred că e nevoie să mai adaug vreun cuvânt.
În ce mă priveşte ca fotograf, istoria Pieţei Operei începe cu adevărat în 20 decembrie. Oamenii, porniţi din fabrici, din toate întreprinderile spre centrul oraşului, produceau un zumzet. Am făcut fotografii, de exemplu, la grupul de oameni care veneau de la Electrometal. Vreau să vă spun că veneau spre centru cu steagul, cu stema pe el. Discutăm de 20 decembrie, aproximativ ora 12. Veneau cu steagul, cu tricolorul cu stemă, zâmbind dar hotărâţi, foarte hotărâţi pentru a se solidariza cu cei care, în Piaţa Operei, protestau impotriva faptului că în Timişoara s-a murit. Cred că dacă forţele de represiune n-ar fi apelat la arme, totul s-ar fi încheiat într-o caldă poezie. O dulce poezie spusă la noi în toate graiuriIe... mă rog, la noi în grai bănăţean. S-a murit și asta a fost placa turnantă în ceea ce priveşte schimbarea mentalităţii omului, de la cel mai mic până la cel... nu prea mare. Oamenii simpli s-au raliat unei idei, prin care protestau deoarece la Timişoara s-a murit. Orice ar fi fost admis, dar asta nu. Oamenii veneau în Piaţa Operei pentru a-şi manifesta nu nemulţumirea, ci revolta. Vreau să vă spun că nici acolo n-a fost simplu. Eu am fotografiat grupuri, cum veneau, dar m-am ferit să fac fotografii frontale. Mai ales... Mă rog, dacă aveam în faţă o mulţime nu era o problemă, dar simţeai că oamenii nu doresc să fie fotografiaţi. Ţin minte că, la un moment dat, din balconul Operei s-a făcut o invitaţie pentru reprezentanţii întreprinderilor. Fratele meu era în balcon cu Chiş, cu Ioan Chiş. Eu eram... Dacă mai ţine-ți minte, la fostul Lacto-bar era un postament de vreo 70 de centimetri. Stăteam pe soclul acela, aveam pe mine un hanorac, unul folosit îndeobşte de vânător şi, fireşte, fotografiam. Cât puteam de discret dar destul de insistent, fiindcă nu voiam să-mi scape nimic. La un moment dat nişte oameni din stânga-faţă... am imagini cu ei, nu prim-planuri i-am prins din spate, s-au întors spre mine fiindcă cineva a strigat, Mă, ăsta ne fotografiază! N-a fost timp pentru explicaţii, s-au repezit la mine ca vulturii şi... Şi asta este, am primit o bătaie pe care o s-o ţin minte toată viaţa. Cu picioare, cu pumni, cu nici nu mai știu ce. Din fericire, nu departe se găsea un grup de la Electrotimiş. Unul dintre ei m-a recunoscut şi a intervenit. Staţi mă, ce v-a apucat, ăsta-i fratele lui Semaca - aşa-i zic prietenii lui, iar el era în balcon -, și fratele lui e sus... Ăsta a fost norocul meu, n-au mai dat, au vrut totuşi să-mi ia hanoracul, de ce, se temeau de securişti, mă consideraseră omul lor. De aceea era dificil de fotografiat. Nu cred că sunt singurul care v-o spune. Deci am de acolo fo-tografii interesante. Fotografii care surprind apropierea mulţimii, cum au apărut timişorenii la balcon...
Erau două puncte fierbinţi în ceea ce priveşte comunicarea liderilor cu mulţimea, cu autorităţile. În Operă era o comunicare directă între cei din balcon şi mulţimea din Piaţă, în timp ce la Consiliul Judeţean se constituise un nucleu de demonstranţi care au discutat cu reprezentantul guvernului, cu Dăscălescu în persoană. Ţin minte că în balconul de aici, de la Comitetul Judeţean de Partid, apăreau demonstranţi care spuneau... Nu ne lasă... nu ne dau... mint... Se cerea, imperativ, eliberarea arestaţilor. Ni se spunea că se negocia, că se străduiau să fixeze condiţiile, termenii. Nu insist asupra acestor aspecte, mă voi referi la activitatea mea, la fotografii. În timpul ăsta am făcut naveta între Operă şi Judeţeana de Partid. Mergeam acolo, luam câteva instantanee, veneam aici, luam altele, apoi iar... Una peste alta, am fotografii care redau desfăşurarea evenimentelor din cele două puncte de foc ale zilei de 20 decembrie pe ore.
Dar să dau şi un amănunt ce dezvăluie starea de spirit a românului de atunci. Stare de spirit ce ne caracteriza pe toţi. În ziua de 20 am bătut, cu Mircea Radu, la mai multe uşi. La uşile unor apartamente cu ferestrele spre Piaţă, cerându-le locatarilor să ne permită să intrăm, pentru a fotografia ce se petrecea între Catedrală şi Operă. Mircea Radu e un operator foarte priceput, prin ce a făcut a marcat Istoria Timişoarei realizând imagini filmate foarte bune. Cum spuneam, am încercat să ne plasăm în locuri ce ne-ar fi permis să avem în faţa ochilor cadre cât mai largi. Am bătut atunci în vreo zece uşi. Nu ne-a lăsat nimeni. Nu-i condamn, nu-i poate condamna nimeni. Am trăit într-o teroare ce explică, ba chiar justifică astfel de atitudini. Unii spuneau cu sinceritate, deschis, domnilor, nu vă supăraţi, azi vă las, mâine vine Securitatea și intru la necaz, mă scuzaţi, nu pot, am familie, copii... Alţii ne cam luau la fix, ne repezeau, ce face, ce doriţi, păi cum să vă las să intraţi domnilor, de ce vorbiţi prostii, cine sunteţi, ce hram purtaţi... Deci în 20 decembrie nu ne-a lăsat nimeni să intrăm.
În 21 am avut o surpriză plăcută. Ne-a deschis uşa, fără să ne ocărască ori să ne alunge, o doamnă al cărei apartament se găseşte deasupra librăriei. Doamna şi domnul, am înţeles noi atunci, erau profesori universitari. A zis... domnule... s-a uitat la noi şi-a zis, domnule, pe dumneata te cunosc de undeva, hai, fie ce-o fi. A intrat şi a vorbit cu soţul, nu mai reţin cum i s-a adresat, oricum am auzit-o spunând hai să-i lăsăm pe domnii cinci minute să intre pe balcon, să fotografieze. Vorbe la care domnul a zis păi de ce să nu fotografieze, haideţi domnilor. Am luat atunci, deci în 21 decembrie, instantanee reuşite, foarte reuşite, în linişte, alegând unghiurile cele mai potrivite. Am prins, dacă vă mai amintiţi, momentele apropierii grupurilor de olteni. S-a discutat cu ei la gară, acolo nici un conflict, după ce şi-au dat seama că nu era vorba de unguri, fantome ori monştri apocaliptici, au venit spre centru grupuri, grupuri. Unii în pufoaice, unii în mantale militare, mă rog, cum i-au luat de la lucru şi cum au reuşit să ia ceva cât mai călduros.
Fotografiile cu oltenii sunt deci făcute de acolo de sus, din apartamentul familiei de universitari.
În 21 decembrie n-am făcut naveta. Am început acolo, în Piaţa Operei, am venit o dată aici, nu era nimeni, am mers imediat dincolo şi am făcut fotografii doar în Piaţă. În 22 lucrurile au stat altfel. Cu totul altfel, datorită lui Gruia Săsăran. Mi-a spus că mă poate ajuta să urc în clădirea Rectoratului Politehnicii. Am mers cu e1, la poartă, doar ştiţi, fiind instituţie, un grup de revoluţionari cu tricolor pe un braţ. Cu brasarda pe mânecă erai, vorba aceea, mare. Aveai putere, dacă doreai spuneai da, dacă nu-ţi convenea ceva ziceai nu, şi cum zicea el aşa rămânea că în nebunia aceea cui să te plângi că ai fost refuzat? Dar cum v-am spus, nu eram singur, Gruia a vorbit cu ei, le-a spus ce voiam, cineva ne-a condus sus, nu reţin dacă la etajul doi ori trei, oricum aveam o poziţie privilegiată, am făcut de acolo foarte multe fotografii cu Piaţa plină.
La un moment dat, prin tânărul acela din grupul de pază, am aflat o veste năucitoare. Nu mai ştiu cum aflase el, oricum a venit imediat la noi şi ne-a spus că s-au găsit nişte cadavre în Cimitirul Eroilor. Noi, de acum mult mai responsabilizaţi, pe deasupra scăpaţi de temerile de până atunci, n-am stat pe gânduri. Tânărul a făcut rost de o maşină, nu ştiu de unde şi cum, am mers cu ea la cimitir. Atunci s-a consemnat... o scriere strâmbă a Istoriei. Oamenii îi căutau pe timişorenii împuşcaţi în 17 decembrie, ale căror trupuri însă nu fuseseră găsite, şi-i căutau cu înverşunare sperând că nu tocmai cei dragi lor fuseseră furaţi, duşi şi incineraţi... mă rog, ştiţi despre ce e vorba.
Au fost deshumate cadavre care aveau, cred, şi şase luni de când fuseseră înmormântate. Am avut din start unele îndoieli, cadavrele erau, după părerea mea, într-o fază de putrefacţie prea avansată pentru un trup înhumat de patru - cinci zile. Dar mi-am făcut datoria, sunt fotograf, am şi de acolo foarte multe instantanee.
Când ne-am întors, când eram prin preajma Tipografiei, am auzit de la oamenii din blocuri, că... tipul îşi luase tălpăşiţa. Din acel moment lucrurile s-au schimbat radical. Acum voiau, acum trăgeau oamenii de mine să-i fotografiez. Să le fac poze în grupuri, înfăşuraţi în steag, în faţa vreunui TAB ori tanc, cu un militar alături, cu degetele în formă de V...
Am şi din acestea o sumedenie”.

2009 - fotoreporter, Agerpres

„Douăzeci de ani este o viaţă privită în alţi... termeni. Eu mă simt om liber, om al locului. După Revoluţie am fost plecat pe dincolo, dar cred că nici înainte, nici după, nu m-am simțit bine ca aici, acum. Dar, vedeţi, mai este o problemă. În familie, de mic, trăiam o frustrare. Mama mea avea un frate în Franţa. Când războiul era pe sfârşite, în ‘44, ‘45, fiind copil de trupă, unitatea l-a luat cu ea. Pe nu ştiu unde, unchiul a evadat în Slovacia, după care s-a stabilit în Franţa. Tot timpul am trăit cu sentimentul că eu am dreptul să văd Parisul. Vă mărturisesc că, din chiar primele momente de după Revoluţie, mă vedeam în capitala Franţei. Două nopţi de altfel n-am dormit. Două nopţi şi două zile n-am dormit, am umblat pe nici nu ştiu unde într-o stare aparte. Ca în preajma unei mari împliniri, în aşteptarea unei reuşite deosebite. O călătorie la Paris reprezenta pentru mine o dovadă, dovada certă a libertăţii.
Ajunşi aici, daţi-mi voie să-mi exprim o convingere. E ceva cu ce nu sunt de acord. Cu o anumită latură a libertăţii. În sensul în care, în numele meu, eu, românul, sunt cerşetor la poarta nu ştiu cărui magazin de nu ştiu unde. Eu nu aşa am înţeles democraţia şi vreau să vă spun că nu sunt de acord cu asta. Îmi place că este libertate, dar este vorba şi de responsabilitate şi de demnitate.
Când am fost în Franţa, primii care mi-au ieşit în faţă au fost inşii cu donne... donne... Adică români cu pancarte la gât, pe care era scris... Revoluţie... Mă rog, cuvinte prin care se dădeau victime ale ei. E rău, mă deranjează că aceste manifestări au fost acceptate de toţi cei care ne-au guvernat. Toţi au îngroşat ideea că asta înseamnă democraţia şi libertatea. Nu e adevărat.
Ceea ce consider că e libertate este faptul că poţi să spui lucrurilor în felul în care le înţelegi şi nu eşti incriminat pentru asta. Dreptul la muncă e, de asemenea, un bun câştigat. Dacă eşti stăpân pe meserie, dacă într-adevăr eşti priceput în ceea ce faci şi eşti dispus să munceşti, totul e în regulă. Am lucrat un timp în Paris. Patronul nu m-a întrebat ce politică fac, care e originea socială etc. M-a întrebat dacă sunt capabil să fac ceea ce-mi cerea, i-am dovedit că da, m-a angajat. Lucrurile vor fi în regulă când şi la noi se va proceda la fel. Munca face parte, fundamental, din ceea ce libertatea ne-a adus”.