- Când și cum ați început să publicați în presa scrisă?

- În anii studenției (1964-65) am început să scriu, sporadic, e drept, și să public la ziarul regional Drapelul roșu și la Studioul teritorial de Radio. Mici reportaje de la Anina (unde locuiau părinții și unde, în vacanță, m-am angajat ca ajutor de miner, ca să câștig un bănuț necesar îmbrăcămintei). La Radio am descoperit, spre bucuria și câștigul meu, un profesionist, fost ziarist la Drapelul roșu, minte luminată, iubitor de cultură, Ion Dumitru, cu care m-am împrietenit și am fost ca frații până când a închis, prea devreme, ochii. Acest Dumitru a creat o rubrică interesantă și curajoasă pentru acel timp, numită Un minut de viață, ce-și propunea să surprindă, fără cosmetizarea tipică presei de atunci, chiar o fracțiune din lumea înconjurătoare. Mi-a plăcut acea rubrică și am colaborat la ea.
Apoi, la terminarea facultății, am fost trimiși la Radna, la Școala de ofițeri de rezervă pentru patru luni de cătănie. Acolo am început să scriu reportaje, povestiri pentru ziarul Apărarea patriei de la care am primit sume faine, primele mele onorarii. La terminarea facultății trebuia să mă prezint la Liceul din Deta, unde am fost repartizat, dar directorul de atunci al Studioului de Radio, Mihai Gleja, Dumnezeu să-l ierte pe nea Mișu, un personaj foarte pitoresc, mi-a trimis vorbă că vrea să mă angajeze la radio. Întrebarea era: unde o să stau? De la Glăja am aflat că în timpul verii a avut o controversă cu Maricoiu, puternicul redactor-șef al ziarului regional, pentru mine și consăteanul și prietenul meu Nicolae Dolângă. Mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat de clădirea căcănie (azi a hotelului „Timișoara”) unde era Comitetul regional Banat al PCR și redacția ziarului. La poartă erau doi milițieni înarmați, un civil și un portar care m-a iscodit ce vreau, cine sunt, de unde vin etc., apoi a sunat la secretariatul ziarului și a vorbit probabil cu redactorul-șef. Mi-a cerut buletinul, mi-a făcut un bilet de voie scris cu greu, cu litere strâmbe, și m-a pus în lift, unul, dintre cele două războaie, tras de niște cabluri groase ca niște ștricuri. Ușile s-au deschis la mansardă, eu cu inima bătând nebunește, cu palmele ude de transpirație (de atunci destui ani nu am putut scăpa de acest fenomen neplăcut) și cu noduri în gât. Am bătut la ușa secretarei, tovarășa Truță, Dumnezeu s-o ierte și pe ea), i-am spus cine sunt și a intrat pe ușa capitonată pe care scria redactor-șef. La un birou masiv, Bidermayer, stătea un ins cu umeri lați, capul mare, negricios, scundac (asta am constatat mai târziu) care m-a întrebat ce doresc. I-am zis că am aflat că a avut bunăvoința să se intereseze de mine, mi-a tăiat vorba și a zis: Da, și care e hotărârea ta? Vrei la ziar? Am zis: da. Atunci rămâi. A sunat-o pe Truță și i-a zis: Cheamă-l pe Dima. A intrat în birou un bărbat între două vârste, cu ochelari cu dioptrii mari, pe care hainele stăteau alandala. Ți-l încredințez, i-a zis Maricoiu.
Redacția avea peste 40 de angajați, la sediu, corespondenți permanenți în toate raioanele (regiunea era împărțită în raioane). Simion Dima era șeful secției de cultură și avea în subordine trei redactori: Antoaneta Măgură, Iosif Crașovan și încă o persoană pe care am uitat cum o cheamă. Dima făcuse facultatea la Filologie la București, lucrase la Contemporanul, era un ins citit, dar crescut la școala proletcultismului. Trebuie să precizez că din cei 40 de redactori el și cu Magda Sîrca (un gazetar excelent) erau singurii cu studii superioare făcute la stat, restul „Ștefan Gheorghiu” etc.
Avea Dima un obicei care mi-a adus multe necazuri și mulți inamici: își băga condeiul în textele mele și le „întărea”, adică accentua notele critice. Așa s-a întâmplat cu relatările de la cenaclul „Pavel Dan”, al studenților, de la „Vlad Delamarina”, al Filialei Scriitorilor. Unii dintre colegii mei de an, care au devenit scriitori importanți, au fost convinși că eu sunt autorul criticii la adresa lor, unii tratându-mă cu răceală și poate dispreț până astăzi.
E prea puțin spațiu pentru a putea explica de ce îmi plăcea totuși gazetăria în condiții dure de atunci. Când orice frază îți putea aduce mari necazuri. E drept că exista și cenzura care se numea Direcția presei, dar riscul era risc. Partidul era în toate și deasupra, și partidul era format din oameni, cu micimea lor, cu interesele lor mascate, cu patimile lor. Lovind în ce era al lor, deveneai dușman de clasă. Așa s-a exprimat, la un moment dat, șeful sectorului presă, tov. T., care a venit la redactorul-șef și i-a spus că ar trebui să fiu stârpit din rădăcină, ca o buruiană otrăvitoare. Numai că Maricoiu era mai puternic decât el și nu l-a luat în seamă. Ridicam întrebarea retorică privind pasiunea mea, căci a devenit pasiune, pentru ziaristică. Probabil mulți dintre ziariștii de azi vor strâmba din nas, mă vor miștocariza. După lecturile mele din acel timp, mai ales din Camil Petrescu (vezi „Suflete tari”), mi-a intrat în cap naiva credință că aș avea chemarea să fac dreptate. Puteți râde. Eram de o naivitate uriașă. Și așa m-am comportat o vreme, am scris lucruri care au trezit furii ale unor tovarăși cu funcții de răspundere, ce m-au reclamat la secretarul cu propaganda, Mocuța. Din fericire, acestuia i-a plăcut ce am scris, așa că pâra a rămas fără nici un rezultat.
Ziarul era temut în rândul acestor tovarăși, mai ales pe timpul lui Mihai Telescu, care îl citea cu creionul în mână în fiecare dimineață și chema la răspundere pe cei criticați sau al căror sector de răspundere era criticat. Puteam să criticăm pe oricine. Excluzându-i pe membrii biroului și pe secretarii Comitetului regional de partid, de care nu aveam voie să ne atingem, în restul puteam să tragem, ca să mă exprim astfel.
Așa trecut timpul până când regiunile s-au desființat și le-au luat locul raioanele, iar ziarul din formatul mare, elegant, a ajuns la formatul de astăzi.

- Jurnalismul a dăunat scriitorului ori i-a adus completări, plusuri?

- Și da, și nu. Da, fiindcă scriind zilnic îți mânca timpul și mai ales timpul „coacerii” necesar scriitorului. Mai pândea ușurința de a crea frazele, ușurință ce poate duce la superficialitate, poate fi o capcană pentru scriitor, scăzându-i mustul, forța frazei, degenerând în peltea.

- Ce întâmplare mai neplăcută vă mai amintiți din vremea când scriați la ziar?

- Într-o noapte eram cap limpede. Adică eram ultimul care trebuia să citesc ziarul, de la titlu la ultima literă și să-i dau bun de tipărit. Și nu știu dacă din întâmplare sau cu bună știință, linotipistul (literele se culegeau la linotip, din plumb), a cules în loc de să înfăptuim cu succes socialismul, să înlăturăm cu succes socialismul. Și așa a apărut în ziar. A doua a zi a fost urgie. Securitatea a apărut cu o falcă în cer, s-a propus darea afară a subsemnatului, dar Ion Iliescu, care era atunci secretar cu propaganda, a spus că asemenea greșeli sunt tipice gazetăriei, se pot produce oricând și am scăpat cu vot de blam, cu avertisment pe linie de partid și cu o amendă de 800 de lei la salariu.

- Ce întâmplare mai hazlie vă amintiți?

- Apropos de greșelile din ziar, într-o zi a apărut la Vremea, rubrica ce pronostica timpul probabil, în loc de cerul temporar noros, c-rul temporar noros. Mai grav a fost într-un ziar regional în care a apărut un titlul cu litere mari: Schimb de masaje între tovarășul Nicolae Ceaușescu și Iosip Broz Tito, în loc de mesaje. Acolo au zburat capete, cum se zice. Dar aceasta nu e glumă. E sinistră.

- Un scriitor întâmpină greutăți în momentul în care se apucă de gazetărie?

- Nu cred. Greutăți întâmpină oricine într-o presă serioasă. Iar la ceea ce a apărut după 1990 nu se pune problema. Puteai să scrii orice, oricât, fără nici un respect față de gramatică și față de morala publică.

- Pentru că sunteți un om de o franchețe supărătoare uneori, îndrăznesc să vă rog să enumerați câțiva dintre jurnaliștii locali demni de a fi menționați.

- Am amintit-o pe Magda Sîrca, ce s-a măritat în vremurile acele cu un conte scăpătat, la Paris. Gazetăriță bună a fost Ildico Achimescu, apoi Ion Jurca Rovina, Mirel Brateș, Teodor Bulza și Cornel Popovici, Maria Pongracz, de la unguri, Nikolaus Berwanger, Edi Schneider de la nemți, Ivo Muncean de la sârbi. După 1990 a plouat cu gazetari. Până și fostul om bun la toate de la Drapelul, cu cele patru clase ale lui, și-a scos o foaie. Cât te privește, nu se cuvine să te laud, deși o meriți pe drept.

- Pentru că știu că vă veți face „prieteni” și prin răspunsul la întrebarea de mai sus, și prin răspunsul la această întrebare, aveți și contraexemple?

- Nu merită.

- Care credeți că este viitorul presei scrise?

- Întrebarea este de ce în România nu există ziare mari, serioase, ca în alte țări? Numai tabloide penibile. Ce spune asta despre țara noastră și despre noi înșine? Sunt însă televiziuni cât cuprinde. Care mai de care mai vândută, mai parșivă, mai tendențioasă. Cum societatea românească este bolnavă, și presa care apare în numele ei și pentru ea este bolnavă.

- Ați făcut vreodată compromisuri în jurnalism?

- Depinde la ce vă gândiți. Nu am câștigat nimic, niciodată, scriind în ziar pentru cineva sau pentru ceva. Acest gen de compromis mi-este străin. În general am refuzat peșcheșul, șpaga, banul nemuncit. Pot da exemple, dar nu e cazul. Compromisuri în presa comunistă, câte vrei. Despre geniala politică, despre genialul și înțeleptul nostru președinte și secretar general, despre savanta de renume mondial, fraze goale, obligatorii în orice text. Personal am scris un singur text expres, publicat în 1970, într-o carte a Filialei Scriitorilor din Banat. Atunci, după 1968, credeam că Ceaușescu era un brav român. Și l-am lăudat sincer. Textul acela s-a rostogolit, ca un blestem a fost preluat și în alte culegeri „omagiale”. Pe baza acestuia, un tânăr scriitor, pe care eu l-am debutat la „Facla”, fiu al unui fost prim-secretar de raion la raionul Bozovici, m-a trecut în rândul penibililor pupincuriști. El nu mâncase usturoi și nici nu-i mirosea gura. M-a durut, fiindcă l-am prețuit. Altfel, este ciudat cum fiii unor foști mahări ai partidului și Securității au devenit, după 1990, mari anticomuniști. Fără rușine. Au crescut cu privilegii date de slujba tăticului și apoi au devenit revoluționari. În 24 decembrie 1989 am scris, în clădirea Universității de Vest și am tipărit la tipografia ei, un manifest în care îmi recunoșteam greșelile și mă bucuram de ceea ce părea a fi o lume nouă, curată, frumoasă. M-am înșelat însă. Lumea noastră, de acum, e urâtă, să nu zic oribilă, fără lumină, fără vis, fără cinste.

- Până unde credeți că se poate ajunge cu măiestria în această scriitură?

- Până unde te țin puterile și credința...

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ