Născut la 1 octombrie 1940 în satul Rovina, comuna Bucureșci din județul Hunedoara, Ion Jurca Rovina a absolvit școala generală în comuna Liebling din județul Timiș, Liceul „C.D. Loga” din Timișoara și Facultatea de filologie a Universității din Timișoara.
A fost profesor în comuna Almaș, județul Arad, bibliotecar la Biblioteca Județeană Timiș, redactor la ziarul „Drapelul roșu”, redactor la Editura „Facla”, redactor la ziarul „Renașterea bănățeană”.
A publicat 25 de volume de poezie, proză scurtă, roman și teatru.
Timp de peste o jumătate de veac, Ion Jurca Rovina a fost conectat la cea mai mare „tensiune” a culturii din acest colț de țară, fiind deopotrivă stimat și iubit, atât ca om, cât și ca om de cultură și cărturar.
Despre Ion Jurca Rovina se poate spune, în adevăratul sens al cuvântului, că este prietenul de drum lung, că este ortacul pentru o viață. Aceasta fie că vorbești de familie, fie că este vorba despre prietenie ori ca simplul coleg pe care l-ai putut întâlni timp de aproape cinci decenii pe tărâmul culturii, de la cenaclurile literare, la teatru, de la operă, la filarmonică. Timișoara culturală, muzicală ori literară nu i-a fost străină în nici un fel, timp de o jumătate de veac. Nu are mulți prieteni, dar este prietenul adevărat. Poți să vii oricând să-ți plângi păsurile pe umerii acestui ardelean, fără riscul de a fi trădat la primul colț. Lui Ion Jurca Rovina nu i-a stat nicicând trădarea în preajmă. Și, dacă prietenii care sunt, majoritatea, din vremuri mai de demult i se împuținează pe zi ce trece, atunci, cu fiecare an, îi cresc în număr „copiii adoptivi” cărțile în care și-a prăvălit fără nici o reținere timpul, viața, cultura și talentul... Cărțile în care Ion Jurca Rovina s-a „dedublat”, după cum singur mărturisește. Poezie, critică, proză scurtă, roman și teatru. Și-a încercat condeiul în toate stilurile literare și a reușit. A reușit pentru că a iubit ceea ce a făcut. Pentru că în toate a pus patimă și încrâncenare. Pentru că a continuat să meargă înainte chiar atunci când i-a fost greu. Și, mai ales, pentru că a crezut în crucea pe care trebuie să o poarte, iar drumul nu se află la sfârșit, pentru că Ion Jurca Rovina mai are încă ceva de spus.

- Cât din scriitorul, dramaturgul și poetul Ioan Jurca-Rovina se regăsesc în jurnalistul, ziaristul Ioan Jurca-Rovina?


- 99%! Sigur, eu nu mai sunt gazetar de 20 de ani. Dar scriu cronici de teatru și acestea le trec tot la teatru, la cronică de teatru.


- Câți ani ați lucrat în jurnalism, înainte de ‘89 și cât după?


- Înainte de ‘89, din 1967 până în 1987. După aceea, din 1990 până în 2000.


- Până la pensionare. Ați lucrat mai întâi la „Drapelul Roșu”, și, apoi, la „Renașterea Bănățeană”.


- Exact. Am fost între timp la editura „Facla”, editor.


- Cum vi s-a părut viața de gazetar?


- Pentru mine gazetăria a fost un suport material, gazetăria propriu-zisă. Eu m-am ținut tot timpul de literatură. La 18 ani am citit, fiind elev la „C.D. Loga”, proză în cenaclu. Eu m-am ținut de literatură, asta a fost starea mea permanentă. Am intrat până la urmă în domeniul culturii, și acolo am avut contacte cu personalități culturale din domeniile artistice și literare, și asta a fost ceva care, cum să zic?, într-adevăr mi-a priit. Am început să scriu cronici de teatru, de pildă, dar, între timp, am scris și cronici literare și am debutat propriu-zis. Am debutat nu în gazetărie, ci în poezie, la revista „Familia”, și apoi la revista „Scrisul Bănățean”, unde știu că am scris o recenzie la un moment dat, pe care mi-a cerut-o Nicolae Ciobanu (Dumnezeu să-l odihnească!). Eu am fost tot timpul pe fază, pe stare literară, și am judecat, am simțit lumea ca atare. Nu am simțit lumea gazetărește și, tocmai de aceea, gazetarul a făcut reacții, pentru că simțeam altceva, prin altă prismă, prin altă stare. De aceea nici nu am romane compromise. Am romane cenzurate, dintre cele patru, până și roman de dragoste. Eu nu am scrieri compromise, pentru că întotdeauna am simțit altfel. Am fost altul. Ți-am spus, gazetăria am luat-o ca suport material... Eu nu neg gazetăria, dar pe mine nu m-a prins. Am trăit în starea literară. În volum am debutat mai târziu, pentru că mi-au fost respinse vreo două cărți, la început.


- Dintre gazetarii de dinainte de ‘89, dintre colegi, de care vă aduceți aminte că erau cei mai în vervă, cei mai cunoscuți?


- Păi, era Simion Dima. El m-a și sprijinit să trec în redacție, că eu am început la corectură. Am plecat din învățământ și n-aveam dreptul să mă angajez. Am lucrat la bibliotecă, zilier, cu cinci ani de facultate, la prelucrarea fondului documentar de atunci, care există și acum, unde se găsesc și fișe de-ale mele. Un fond de carte alcătuit din cărțile preluate de la biblioteci particulare din oraș, aruncate într-o pivniță. M-a anunțat Ion Marin Almăjan că este loc la corectură la ziar unde am lucrat trei ani. La prima posibilitate de a intra în redacție, m-am retras, pentru că mi-a murit... limbajul. Eu spun direct, așa, ce am simțit atunci. După un an de zile am avut probleme de sănătate și mi-am zis, dacă și natura trage de mine, atunci mă duc, că s-a făcut iarăși un loc liber și m-am dus în redacție. Așa am ajuns la cultură.


- Era o rigurozitate, că în general ajungeai înainte la corectură, până a deveni redactor?


- Nu, nu era. Păi erau redactori care-și făceau liceul, preluați direct din producție. Eu, Almăjan, Ildiko Achimescu, de pildă, am fost generația care a intrat cu facultate, cu filologie, și care, într-un fel, am reușit să înnoim modul de a face gazetărie...


- Să ridicați ștacheta...


- Da, absolut. Au fost niște deschideri atunci. A fost până în 1971, când a venit revoluția culturală. Și am reușit să facem o oază de tinerețe și de prospețime în scris. Mai scriam reportaje. Și, pe urmă, iarăși de cultura timișoreană, de instituțiile de spectacol, teatre, Operă, Filarmonică. Am scris cronici de teatru, dar aveam colaborări și pe parte muzicală, cu Doru Murgu, Giulvezan, eu am colaborat cu ei. Mergeam, de pildă, la Filarmonică, când era festivalul lor de primăvară, mergeam seara la concerte și, după concert, veneam în redacție, Giulvezan scria cronica și a doua zi apărea. Cât eu am lucrat la secția culturală, pe această direcție, n-a existat un concert, o premieră la Operă, nu mai vorbesc de premiere la Teatru, o carte despre care să nu se scrie. Asta trebuie să subliniez, în mod special. După ce am plecat eu s-a scris câte o informație și despre trei cărți. Ca să spun, apropo și de „Paralelă”, că, într-adevăr, Almăjan a dat titlul „Paralelei 45”, în discuție. Noi doi am discutat. Asta după ‘90. Am fost, la un moment dat, și singur în secție, la cultură, că plecaseră pe la școală, pe la București, și-am rămas singur un an de zile și aveam și învățământul ca domeniu. Mă ocupam și de învățământ. Am reușit pentru că aveam mulți colaboratori. În timp i-am format...


- Aveați avantajul că mergeați la o grămadă de spectacole de teatru, de operă. Era viață culturală...


- Da, asta mi-a priit. M-a introdus în cultura muzicală și plastică. Teatru, merci, am fost de la 18-19 ani. Am fost și la o discuție despre o piesă care urma să fie jucată. Juca Gheorghe Leahu. M-a dus regretatul poet Lucian Valea. Eu la teatru, licean fiind, nu mai vorbesc student, mergeam, precum și la cenaclu. La cenaclu, la scriitori. Acuma uite ce se întâmplă. Au dat afară din sediul în care ființa din 1950 Uniunea Scriitorilor - Filiala Timișoara și Revista „Orizont”. Eu și Almăjan suntem cei mai vechi aici, în Timișoara, care eram cu Cenaclul Scriitorilor.


- Ce n-a reușit comunismul, a reușit primarul Nicolae Robu...


- Încă ceva, eu am fost la cenaclul Uniunii Scriitorilor încă din anul 1955. Eram în clasa a VIII-a la „C.D. Loga” și cu un coleg ne-am dus la sărbătorirea lui Sadoveanu. Tot atunci l-am văzut și l-am cunoscut pe Anghel Dumbrăveanu, care avea vreo 20 de ani. A venit și a citit o poezie cu Sadoveanu. Eram prizat pe direcția asta. La 18 ani am citit prima schiță, apropo de debuturi, în Cenaclu.


- După 1989 v-ați reîntors la „Renașterea Bănățeană”. Acolo erați, la cultură, dumneavoastră, Turcuș și Almăjan...


- Pe Turcuș eu l-am convins să vină, că fusese dat afară de la „Orizont”. Pe urmă avea niște „revistuțe” și i-am spus, vino la noi, că vrem să facem și o editură. A și început, dar n-au înregistrat-o, până la urmă, „Renașterea”, Editura „Renașterea”. N-au înregistrat-o că și-au dat seama că nu-i bănoasă și au stopat-o. Deci, l-am convins pe Turcuș să vină. El a venit mai târziu. Dar am format o echipă acolo, și meritele acolo, la „Paralelă”, pot fi considerate ca egale, iar nu unul mai sus, altul mai jos. Mă rog, cu talentele lui fiecare, cum se vehiculează. Titlul, într-adevăr, Almăjan l-a dat, dar în discuție cu mine, că mai avea un titlu și mi-a motivat titlul acesta cu „Paralela 45” și zic bine, nu eu hotăram, dar am zis că e-n ordine.


- Cum ați reușit să prindeți, din punct de vedere jurnalistic, viața culturală de după ‘89?


- În ‘90, când eu m-am întors la „Renașterea”, pentru că simțeam că editura se duce (am fost invitat, oricum, să mă întorc), am stat în cumpănă, în gândire. Dar când m-am dus în concediu și când am văzut ce s-a întâmplat la editură (se schimbase, nu mai era Dorcescu; erau mișcări de acestea, talmeș-balmeș) am hotărât să mă întorc, punând condiția să facem și o editură. De acolo a pornit ideea editurii. Așa s-a alăturat și Almăjan. Pe urmă am susținut editura până într-un punct. Altfel, cu siguranță, cel puțin atunci, nu mă întorceam la „Renașterea”. Venind la „Renașterea” am găsit tot soiul de gazetari tineri, dar nespecialiști, neinformați în teatru, nu mai vorbesc în artă plastică și atunci am ordonat eu lucrurile când am venit pe direcția aceasta. În domeniul literar a venit Almăjan. Am căutat din nou specialiști pentru cronici. Unii dintre cronicari au scos și cărți cu cronicile apărute în ziar... dar au „uitat” să scrie unde apăruseră prima dată... Singurul care a scris în cartea sa unde apăruseră cronicile a fost Giulvezan, care a scris, dedesubt, nu numai data, ci și unde a apărut cronica.


- Cum ați lucrat cu colaboratorii?


- La ziar am încercat să lucrez cu specialiști... În „Paralelă” erau exclusiv profesioniști, dar și la ziar. În pagini mai apăreau mici recenzii, mai apăreau interviuri. Sigur că așa e normal. Corneliu Murgu, de pildă, se ocupa de concertele de la Filarmonică... pe urmă ni l-au luat pe Murgu, Arieșanu a plecat la „Orizont” și a venit Giulvezan, care era și el profesionist. După aceea am găsit alți colaboratori. Domnul Vulpe, profesorul Vulpe, scria în „Paralelă”. Iar înaintea scria despre arta plastică Deliu Petroiu. El făcea cronica de plastică. I-au scos o carte domnului Petroiu, postum. De unde puteau să aibă cronicile? Din ziar, de la „Drapelul”. Și n-au zis o vorbă despre asta. I-am spus cuiva, măi, cheamă-mă și pe mine să-ți spun, că eu doar am fost acolo... Nimic. Cum adică să zică că Jurca cerea cronici, că Jurca cutare? Cum, de pildă, a fost Tohăneanu cu Bulza. Bulza s-a ținut de Tohăneanu și chiar a semnat cu Tohăneanu o carte, că așa a vrut el. Iar când n-a mai fost Bulza la ziar, am citit eu textele, eu mă ocupam de rubrica respectivă. O virgulă, domnule! Voiam să-l prind cu o virgulă. N-am reușit niciodată.


- Vă mai aduceți aminte de întâmplări mai deosebite din gazetărie?


-După ce se-năsprise rău cu „epoca”, prin cronici nu prea mai aveai ce să bagi, și, țin minte, m-am dus la Lugoj, unde era o tabără de artă plastică, și am scris o cronicuță de acolo, cu pictori importanți din țară, de la București. Și întreb la un moment dat secretarul, măi, de ce nu bagi cronica-reportajul ăla? Păi, zice, fii atent că te-au turnat că tu nu bagi „epoca” cutare în material și nu ți l-au publicat. Aveam normă și trebuia să... Am introdus „epoca” și-a doua zi mi-a apărut materialul.
Vreau să spun că, atât cât am putut am ținut. Eu am fost dedublat în toată povestea asta, nu numai în stările mele, ci și în ce am scris și n-am sărit cu pieptu-n față, n-am strigat când am văzut pe unii că mă acuzau că, vezi-Doamne, am lucrat acolo. Păi, trebuia să lucrez și eu undeva. Dar am lucrat cu conștiința liberă.


- Cum vedeți viața presei scrise în continuare?


- Păi, au mâncat-o și pe asta. Eu am spus odată la Academie, la filială, era și domnul academician Eugen Simion, că, într-adevăr, presa e liberă, dar gazetarul nu e liber. Nu există să fie un gazetar liber, toată presa este angajată, manipulată și manipulatorie. Vasile Tomoiagă, probabil, e liber! Nu?


- Încerc, pe cât se poate! S-ar putea să greșesc de multe ori, dar cel puțin greșesc pe mâna mea... E pe credința mea, nu e pe ce-au vrut ei. Așa că... S-ar putea să ajung la ceea ce vor ei, să-mi zică fix invers, și eu, mergând pe invers, să fac, de fapt, jocul lor... În sfârșit! E tot mai greu!
Pensionarea a venit ca o ușurare?


- Nu ușurare. A fost eveniment când am putut să mă pensionez, să scap de cotidian, de presiunea presei cotidiene. Scriitorul e bine să fie cât mai scurt timp și gazetar. Pe de altă parte, gazetăria te disciplinează, te ajută, te formează, îți dă ritm și întreține voința și reflexele de a scrie. Deci, asta-i partea bună, nu se discută. M-am ferit să scriu reportaje, că eu puteam să scriu reportaje. De ce? Să nu prind stilul reportericesc, să nu mă fure și reflexul, nu-i vorba numai de stil. Reflexul, dacă-ți intră, te ține.


- Domnule Jurca, vă mulțumesc!


- Deși nu prea aveam chef să vorbesc despre gazetărie, ai reușit să mă provoci. Mulțumesc!

A consemat Petru Vasile TOMOIAGĂ