„ceci n'est pas une restauration
Sper că am ratat eu discuțiile profesionale în spațiul public pe tema asta și nu că ele n-au existat într-un oraș universitar, cu peste 14.000 de clădiri istorice* și pretenții de avangardă.
Aflu că s-a finalizat «restaurarea» (sau mai puțin fericitul «reabilitarea») fostei Cancelarii de război de pe strada Vasile Alecsandri. Ori dacă te uiți la rezultat nu ai cum să nu te gândești la lipsa de stăpânire a unor termeni uzuali, dar mai ales la faptul că o astfel de fabricare a istoriei nu ți-e dat să mai vezi adesea în secolul 21 (mai ales în țări democratice).
Dacă ar fi restaurare, lucrarea ar «prezerva și dezvălui valoarea istorică» a construcției (existente, evident, nu a uneia inventate). Astăzi, nu ai dreptul să desprinzi termenii restaurare și autenticitate. Iar dacă se impune adăugarea de elemente noi, de exemplu a unui etaj suplimentar, Carta de la Veneția, deci încă din 1964, spune că ele trebuie să aibă un caracter contemporan pentru a crea o imagine sinceră despre diferența dintre substratul istoric și noile intervenții. Dar dacă ne uităm la pozele dinainte și după, e evident altă clădire, deci nici vorbă de restaurare.
O fi atunci reconstrucție? Dacă s-ar fi găsit arhive care să ateste existența unei vechi clădiri, după care a fost construită cea nouă, situația putea fi explicată. Atunci când construcția are un puternic caracter identitar pentru oraș se justifică uneori (!) un astfel de șpagat istoric. De exemplu reconstrucția centrului istoric al Rotterdamului, bombardat în totalitate în al 2-lea Război Mondial. Sau reconstrucția Palatului Regal din Berlin demolat în timpul RDG, dar chiar și ea, deși e o reconstrucție identică, a ridicat multe controverse, etice și economice.
Dar casa nu e nici restaurată, nici reconstruită. E doar o clădire nouă care vrea să pară veche. O pastișă. Un fals de care s-ar fugi în orice țară în care se înțelege ce înseamnă intervenție asupra patrimoniului. O intervenție în țesut urban vechi trebuie să fie sinceră. Da, să aibă respect față de caracterul locului, dar mai ales față de istorie și de cei cărora le prezintă istoria.
*construcții realizate înainte de 1940”.


Textul de mai sus aparține unei arhitecte – Loredana Gaiță - și reprezintă, poate, singura poziție de bun simț de după inaugurarea celui mai nou centru cultural din Timișoara - clădirea municipalității de pe strada Vasile Alecsandri nr. 1.
Clădirea este una dintre cele mai vechi clădiri din Timişoara, fiind menţionată în hărţile vremii ca existând încă din anul 1727. Inițial, ea a fost o clădire de sine stătătoare, adăpostind hanul „La două Chei de Aur”. În urma reparaţiilor ulterioare, a fost lipită de clădirea Primăriei Vechi și a adăpostit Comisariatul şi, mai apoi, Cancelaria de Război.
„La această clădire, construită în secolul XVIII, care a devenit o ruină, nu era raţional să se păstreze mai mult decât atât din ceea ce a fost ea la origini. Expertizele făcute acum de către specialişti au arătat că nu poate fi păstrată decât fundaţia, o parte din parter şi o mică parte din planşeul acestuia. Eu am insistat pentru supraînălţarea imobilului cu un etaj, pentru a ajunge la regimul de înălţime al zonei", a afirmat Nicolae Robu, într-o conferinţă de presă. Este corect ce s-a făcut? Răspunsul implică mai multe discuții. În primul rând, putem să nu fim de acord cu aserțiunea dne Loredana Gaiță, vizavi de „fabricarea istoriei (...) mai ales în țările democratice”. Astfel de intervenții mai există în multe locuri din lume - dar, este adevărat, ele se fac fără distrugerea unui obiect de patrimoniu valoros existent. Totodată adevărat este și faptul că, oricum s-ar fi făcut noua construcție (că despre asta este vorba, de fapt, nu de o reabilitare a celei existente), tot este mai bine decât ruina care exista în centrul orașului. Pe de altă parte, însă, rămâne faptul că noua clădire, oricât de frumoasă ar fi, a distrus ceva ce exista în orașul nostru de trei secole - ceva care nu va mai putea fi recuperat niciodată. Și aceasta în bunul stil „în forță” al administrației Robu, stil în care, de opt ani de zile, se fac intervenții doar după gustul (sau, mai bine zis, lipsa de bun gust) primarului, intervenții care vor necesita generații pentru a readuce lucrurile la normal - în cazul în care acest lucru ar mai fi posibil.

Delia GRIGORE