Suntem în anul de grație 2020. România este acum parte a Uniunii Europene și a NATO. Am avut alternanțe la putere, avem putere și opoziție. Și totuși, lucrurile par să nu meargă în direcția care trebuie. Democrația din România pare să fie mereu tributară unor tare ale trecutului. Ceva, după decembrie 1989, nu a mers cum trebuia. Ce? Vom găsi acest lucru în cărțile de istorie. Acum, după trei decenii, amintirile încep să se estompeze. Participanții la evenimente încep să dispară, pe cale naturală. Și totuși, unele amintiri rămân extrem de vii. Printre evenimentele care ne-au creionat viitorul, poate cea mai vie amintire este aceea a mineriadei din 13-15 iunie 1990.
Poveștile despre cea mai sângeroasă mineriadă sunt multe. S-au scris și cărți despre fenomenul Piața Universității și reprimarea brutală a acestuia. Cei care am trăit acea perioadă, ne aducem aminte foarte bine. Dar cei mai tineri?

Ce ne spune Wikipedia

Pentru aceștia, dacă sunt interesați, cea mai la îndemână sursă de informare este internetul și, de pe internet Wikipedia. Iată ce scrie acolo la capitoul dedicat mineriadei din 13-15 iunie 1990:
Mineriada din iunie 1990 a fost cea de a treia acțiune de acest gen întreprinsă în România postdecembristă. A avut loc în perioada 13-15 iunie 1990 în București, când forțele de ordine, susținute de mineri, au intervenit în forță împotriva protestatarilor din Piața Universității și a populației civile. A fost considerată cea mai sângeroasă, cea mai brutală ca stil și anvergură dintre toate acțiunile minerilor.
Minerii au ajuns în București în 14 iunie 1990, ca reacție la manifestațiile violente din 13 iunie 1990, conduse de protestatarii din Piața Universității.
Cauze: Rădăcinile acestor mineriade se găsesc în evenimente mai vechi ale istoriei românilor. De altfel, limba română este singura din lume în care a fost creat acest cuvânt, care mai apoi a fost tradus în toate limbile planetei. Se pare că după revolta minerilor din 1977, Valea Jiului a fost permanent supravegheată și păzită de Securitate, inclusiv prin înlocuirea adevăraților mineri cu securiști. Ceaușescu însuși avea un plan prin care trupele de Apărarea Patriei să contribuie la înăbușirea Revoluției și le dotase cu bâte și alte obiecte contondente, dar muncitorii din Timișoara, Brașov nu au putut fi convinși să ia parte la un asemenea carnagiu, ci dimpotrivă au manifestat pentru libertate. O lovitură asemănătoare fusese administrată partidelor politice din Opoziție cu prilejul grevei regale în 1947, când sute de studenți membri ai organizațiilor de tineret ale PNȚ și PNL au fost bătuți în Piața Palatului de muncitori cu bâte aduși cu camioanele de PCR.

Desfășurarea evenimentelor

13 iunie: În dimineața zilei de 13 iunie 1990, pe la ora 3-4 dimineața, forțele de ordine au distrus corturile celor aflați în Piață și au făcut arestări. Cordoanele de trupe antitero au fost rupte de manifestanți. În jurul orei 9, mai multe grupuri de muncitori de la IMGB au sosit în Piața Universității scandând lozincile: “IMGB face ordine!” și “Moarte intelectualilor!”, “Noi muncim, nu gândim!”. Cu toate astea s-au retras și au defluit spre o altă zonă necunoscută. Pe strada paralelă cu Institutul de Arhitectură două cordoane de trupe USLA au încercat să protejeze un obiectiv format prin încercuirea Pieței cu autobuzele din dotarea Poliției. La îndemnul unor tineri atmosfera s-a încins până în momentul când a izbucnit un conflict direct, iar trupele USLA au șarjat mulțimea. Aceasta a reacționat răsturnând o autoutilitară marca TV de culoare albastră, din rezervorul mașinii a fost furată benzina, cu care s-au confecționat cocktailuri Molotov. Aceleași persoane au rupt pietre din caldarâm pe care le-au folosit drept proiectile. Autobuzele s-au aprins, după eveniment TVR a lansat versiunea oficială că au fost incendiate, a existat o înregistrare a generalului Mihai Chițac în care acesta dădea ordin ca autobuzele să fie aprinse chiar de Poliție. În scurtă vreme, nori groși de fum negru au acoperit Piața. Pe tot parcursul zilei au avut loc confruntări violente între manifestanți și forțele de poliție; au fost incendiate autobuzele poliției, sediile Poliției Capitalei, Ministerului de Interne și SRI. La televiziune se citește un comunicat al președintelui Ion Iliescu, în care se afirmă „Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”. În seara zilei de 13 iunie, trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din Petroșani spre București iar un alt tren a plecat a doua zi din gara Motru spre București.
14 iunie: Ajunși în Gara de Nord la ora 4 dimineata, minerii conduși de Miron Cozma au fost preluați de angajați ai SRI și ai altor servicii secrete și au fost orientați spre punctele nevralgice ale Capitalei. Un grup foarte mare a ocupat Piața Universității, unde au pretins că refac rondurile de flori distruse de corturile manifestanților, pe platoul din fața Teatrului Național. Imediat au pătruns în incinta Facultății de Geologie, unde au ocupat balconul, simbolul libertății de opinie și au devastat o colecție unică în Europa de flori de mină și zăcăminte geologice ca și sediul Ligii Studenților. O soartă asemănătoare au avut și Facultatea de Litere și cea de Matematică, dar și Institutul de Arhitectură Ion Mincu. Numeroși profesori au fost bătuți, între ei se numără și profesorii de lingvistică Grigore Brâncuș și Petru Creția, acesta fiind agresat de indivizi care se aflau în posesia fotografiei sale. În zonă, minerii au mai devastat sediile PNȚCD și ale PNL, unde au pretins că au descoperit valută falsă și arme și de unde au furat tot ce se putea fura, inclusiv o stație radio și aparate de birotică. Liderul studenților Marian Munteanu a fost bătut și aruncat apoi în fântâna de la Universitate. Alți lideri au avut o soartă asemănătoare. Un alt grup a ocupat Televiziunea română, autointitulată liberă. În câteva ore Bucureștiul era complet pacificat și haosul a coborât pe străzile unde puterea era deținută de aceste grupări paramilitare, care colaborau cu Poliția și SRI. Toți intelectualii, persoanele cu barbă, cei îmbrăcați cu haine fistichii au fost bătuti, arestați, urcați în dubele Poliției și interogați la o unitate militară din Măgurele.
15 iunie: La orele prânzului minerii au fost urcați în autobuze și transportați la complexul expozițional Romexpo, unde șeful statului, președintele ales recent Ion Iliescu le-a mulțumit pentru acțiunea lor vitejească prin care au salvat democrația din România. Discursul său a fost întâmpinat cu urale. Imediat după aceasta au fost conduși la trenurile care îi așteptau în Gara de Nord, și transportați în Valea Jiului.
Victime: Numărul victimelor este controversat. Oficial, conform evidenței de la comisiile parlamentare de anchetă, numărul răniților este de 746 iar numărul morților este de șase: patru morți prin împușcare, un decedat în urma unui infarct și o persoană înjunghiată. Viorel Ene, președintele „Asociației Victimelor Mineriadelor”, a declarat că „Există documente, mărturii ale medicilor, ale oamenilor de la cimitirele Domnești și Străulești. Cu toate că am afirmat tot timpul că cifra reală a morților este de peste 100, nimeni nu ne-a contrazis până în prezent și nu a existat nicio poziție oficială împotrivă”.
Efecte: În plan intern mineriada din iunie 1990 a reprezentat o perioadă de lipsă a libertății presei prin prezentarea unilaterală la unica televiziune din acea vreme (doar din punctul de vedere al puterii FSN), împiedicarea prin amenințare a apariției ziarului România Liberă. Sediile partidelor de opoziție au fost devastate. Puterea FSN nu a reușit să genereze probe cu care vreuna din persoanele arestate să fie condamnată în justiție. Acționând ca o forță independentă de stat minerii s-au substituit forțelor de ordine și implicit au subminat statul, iar consecința a fost acțiunea împotriva statului în următoarele trei mineriade (împotriva guvernului Petre Roman în septembrie 1991 și a guvernului Radu Vasile în ianuarie 1999 și februarie 1999). Efectele în plan extern au fost catastrofale, România a fost exclusă de la orice finanțare a organismelor internaționale și a fost întrerupt acordul de asistență cu FMI. Mii și mii de tineri au plecat din țară. Foarte lent, efectele acestea au fost îndepărtate iar încrederea Occidentului, care părea pierdută definitiv, a fost reclădită și România a devenit membru al NATO și al Uniunii Europene. Cu toate acestea, deși au trecut aproape 30 de ani de la evenimente, dosarul mineriadelor e departe de a fi finalizat, deși procurorul militar Dan Voinea, cel care se ocupă și de dosarul revoluției din 1989 a promis că până la 1 ianuarie 2007, data aderării României la UE va fi finalizat și va începe urmărirea penală a vinovaților. În pofida declarației, Voinea n-a finalizat dosarele mineriadei, motiv pentru care la 20 martie 2009 a fost revocat din funcție, iar în 1 aprilie a fost pensionat.

Comentarea evenimentelor de către personalități

Istoricul Andrei Pippidi a comparat 14-15 iunie 1990 cu „Noaptea de cristal” din Germania nazistă, cu acțiunile echipelor de „cămași negre” ale lui Mussolini, în Italia, și cu forțele de pararepresiune ale poliției legionare din 1940, în România.
Andrei Cornea: Alcătuind o „categorie socio-profesională ce aparține mai degrabă secolului al XIX-lea decât secolului al XXI-lea”, minerii au adâncit, în Romania postcomunistă, schismele sociale, delimitările dintre clase, sporind frustrările și ranchiunile.
În alt articol, Andrei Cornea spune că se poate vorbi despre un pogrom simbolic împotriva studenților și intelectualilor de elită, dar și asupra țiganilor, molestați și ei de mineri.
Adrian Năstase, numit ministrul Afacerilor de Externe la două săptămâni de la mineriadă, a afirmat că „a trebuit să lucrez mult pentru repararea imaginii României în străinătate”. În legătură cu rolul lui Ion Iliescu în mineriada din 90, Adrian Năstase a spus că această „temă este profund politică” și că „a fost politizată de-a lungul timpului” și a adăugat că dosarul mineriadei a fost „reactivat” în perioada în care Emil Constantinescu era președinte, în anul 1998.
Ion Iliescu vorbind despre scenele „de anarhie și dezordine“ care au dus la atacul minerilor, după ce la vremea respectivă a denumit „o rebeliune legionară“, ulterior a reformulat „ne amintește de rebeliunea legionară [...] și a fost percepția multor altora din generația mea…”.
Ioan Talpeș, fost șef al Serviciului de Informații Externe, a declarat că violențele din 13 iunie 1990 au fost provocate de agenți ai unor state străine, cu precădere Franța, care urmăreau răsturnarea guvernului Petre Roman, printr-o lovitură de stat, și numirea lui Radu Câmpeanu ca prim-ministru.
Atât. Prea puțin pentru a-ți face o imagine completă.

Însemnările lui Ion Rațiu pe marginea mineriadei

Astăzi, la comemorarea a 30 de ani de la evenimentele din 13-15 iunie 1990, vom încerca să vă oferim o altă perspectivă asupra lor. În loc să reluăm poveștile care s-au tot scris și rescris, vom veni doar cu niște fragmente din însemnările zilnice ale lui Ion Rațiu - un document mai valoros, probabil, decât orice altceva s-a scris despre acele zile. Să simțim cum a fost trăită tensiunea momentului de un om care era căutat de mineri spre a fi ucis.
Să-i dăm cuvîntul lui Ion Rațiu.

13 iunie

Azi dimineață, la ora 4, „forțele de ordine” au curățat Piața Universității. S-au efectuat peste 100 de arestări. (...)
Toată ziua ciocniri cu Poliția și Securiștii, care au reapărut în civil. Ai mei au filmat scenele. Prost, dar avem un documentar. (...)
Eu sunt atacat mereu că i-am finanțat pe cei din Piața Universității. Chiar astăzi, „Dimineața” atacă violent pe „Mister Rațiu”. (...)

14 iunie

(...) la ora 7.30 a.m. bate Sandu Pobereznic la ușă. Trebuie să ne grăbim. Sediile PNȚ și PNL au fost distruse în timpul nopții. Dumneavoastră sunteți cel vinovat. (...) Dumneavoastră i-ați plătit pe cei din Piața universității. Așa se afirmă peste tot. Cel puțin 7.000 de mineri, înarmați cu securi și ciomege merg peste tot. Vor veni și aici. Nu mai puteți sta. (...)
Între timp, au început să se adune câțiva cetățeni în stradă. A venit și o camionetă, deschisă la spate. De două ori a trecut pe lângă noi. Foarte probabil că m-a recunoscut. Cu siguranță m-a recunoscut, ar trebui să scriu. (...)
Unde să mergem? Mică discuție. Veniți la mine, îmi spune Dan Stoica. Pe drum, mi-am scos papionul. Dar lumea tot m-a recunoscut. (...)
Ne-am urcat în mașini. De data aceasta mi-am scos și haina. Am îmbrăcat o scurteică de piele, de-a lui Dan. Am găsit și șapca lui Mihai Leu, pe care o lăsase acolo. O uitase, de fapt. Trebuie să-mi ascund pletele albe. (...)
Ce dureros, mi-am zis. Țara asta, atît de frumoasă, atât de înzestrată de Dumnezeu cu bogății naturale, ce a devenit?! Nimeni nu e fericit. Toată lumea suferă. Atât oprimatorii, cât și oprimații. Atât nomenclatura, cât și vasta majoritate a gloatei. Căci întreaga națiune a devenit o gloată sub comunism. Li se spune ce trebuie să facă, cum să se comporte, ce trebuie să creadă, cum să voteze! Iată unde a dus comunismul. (...)

15 iunie

(...) la telefon, nevasta ambasadorului Atkinson îmi confirmă că Elisabeth tocmai plecase spre aeroport. La vreo zece minute după plecarea voastră, au sosit minerii. Au intrat peste gard, în grădină. Au stat mult acolo, mi-a spus Veronica. Vorbesc apoi la telefon cu Petre Roman. (...) Am trimis pază pentru casă. Doar suntem vecini, mi-a zis primul ministru. Mă întorc atunci, acum, și ne vedem mâine în parlament, a fost reacția mea. (...)
Târziu, ne telefonează Mihai Leu. Au distrus totul. Casa e un dezastru, ne-a spus. Ce facem? i-am întrebat pe ai mei. (...) S-a sugerat să mergem la Timișoara. Acolo vom fi în siguranță. De acolo putem trece, clandestin, frontiera, la nevoie. Am respins această ultimă sugestie. Dacă noi, românii, liderii, nu îndrăznim, cum s-o facă poporul? Trebuie să luptăm pentru democrație. Cu orice risc. Am decis, deci. Ne întoarcem acum, le-am zis.
Am plecat pe la 8 seara. Am ajuns pe la ora 23. Doi indivizi, cu pistol la brâu, în fața casei. (...)
Jalnic. Vandalism pur. Tot discutam dacă să dorm sau nu în casă și vine Rodean. Ne-au înconjurat din toate părțile. Se referea la mineri. Au început să escaladeze gardul spre grădină. Ne-am refugiat pe acoperișul bucătăriei ca să ieșim prin spate.
Intraseră. Strigăte. Dragoș Șerban, cu o rangă de fier în mână, s-a repezit spre vreo cinci mineri, tăind aerul. Așa s-au retras. (...) Bătălie mare, strigăte. (...) Eu rămân pe acoperiș. Îi prind pe toți. (...) Rămas singur, m-am întins în umbra casei. Poate nu mă găsesc, mi-am zis. Dar asta nu se poate, tot eu mi-am dat răspunsul. Pentru mine au venit, nu pentru ai mei. Nu voia mea, ci voia Ta să fie, Doamne, mi-am repetat nemuritoarea frază de acceptare a puterii divine, a sorții.
Bineînțeles, m-au găsit. „Criminalule... etc...”. Mi s-au adresat, strigând. Aveau tot felul de arme: sârmă împletită, cabluri, ciomege. Nu sunt criminal. Uitați-vă la mine. Arăt eu a criminal? Nu-l lovi, a spus unul dintre ei, când un altul era să mă plesnească. Eram calm. Dacă mi-a venit ceasul, așa să fie. (...)
M-au trecut din mână în mână. De două ori, până am ajuns la pământ. Erau încântați. Jubilau. M-au prins. (...) Când am sosit în stradă, unde erau parcate camioanele minerilor, m-au tras ba într-o parte, ba în alta. Senatorul Dan Iosif a insistat: „Trebuie să-l duc la guvern”. Minerii erau deciși să mă ducă cu ei, la Târgu Jiu. Să mă judece acolo. Sau să mă căsăpească pe drum.
„Eu am instrucțiunile mele. Lasă-mă! Trebuie să-l duc la guvern”. Au căzut de acord, în învălmășeală. Doi mineri s-au suit cu noi trei în mașină, unul în poalele celuilalt, la dreapta mea. Au vorbit tot timpul. Erau băuți.
Nu mai descriu celelalte amănunte. Cazimir Ionescu, unsuros și fals, ca de obicei: „Noi regretăm cele întâmplate. Dar pe mineri nu-i poți opri. Ei au venit spontan la București”.


Trecem la alt Ion. Ion Iliescu

„Vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut în aceste zile, în general pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă conștiință civică. Deci, vă mulțumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce ați demonstrat și în aceste zile: că sunteți o forță puternică, cu o înaltă disciplina civică, muncitorească, oameni de nădejde și la bine, dar mai ales la greu. Și de asta dată ați demonstrat cât de importantă este solidaritatea muncitorească. Cu un sentiment deosebit de conștiință civică, patriotică ați simțit momentul dificil și cu o dăruire exemplară v-ați arătat gata să fiți solidari cu puterea nouă. Exemplul dumneavoastră a fost plin de îmbărbătare pentru toți cei de bine, care doresc progresul societății românești. Vreau să vă mulțumesc deci pentru acest act de înaltă solidaritate pe care l-ați demonstrat în aceste zile”.

Mesajul Regelui Mihai

„Violența ultimelor zile reprezintă o lovitură gravă adusă speranțelor născute din revoluția din decembrie. Această violență a făcut un mare rău pentru reputația și demnitatea țării noastre în Europa și în lume. (...)
Faptul că un Guvern se pretinde democratic poate cere unei părți a populației să preia legea și să încurajeze o teribilă violență fără discriminare, rămâne fără precedent. (...)
Democrația nu poate exista dacă un partid politic se folosește de grupuri personale pentru distrugerea opozanților.
Iar România nu-și va putea concepe viitorul în sânul Europei democratice atâta timp cât Guvernul va trata Opoziția drept o bandă de conspiratori și trădători. (...)”.

După 30 de ani

Citești însemnările lui Ion Rațiu și nu îți vine să crezi. Aceste lucruri s-au întâmplat în România, în democrație. Rezultatul? Mulțumirile lui Ion Iliescu. Și astăzi, după 30 de ani, conducătorul minerilor în 13-15 iunie 1990, Miron Cozma, poate fi văzut plimbându-se prin centrul Timișoarei. Asta e țara. Ăștia suntem.

Articol îngrijit de Flavius BONCEA