La 17 iunie 1951 s-a prăznuit, conform calendarului creștin ortodox, Duminica Rusaliilor. În aceeaşi zi avuseseră loc și serbările de sfârşit de an şcolar. Puţini dintre locuitorii vestului ţării s-ar fi aşteptat la o nenorocire chiar în ziua de Rusalii. Dar, în cursul nopţii şi în zorii zilei de 18 iunie, în sute de localităţi din Banat şi din sud-vestul Olteniei au pătruns 20.000 de militari din Ministerul de Interne, trupe de Securitate, grăniceri, miliţie şi pompieri, însoţiţi adesea de civili, bătând la porţile caselor şi somându-i pe localnici să-şi strângă lucrurile şi să-şi părăsească locuinţele. Operaţiunea de „dislocare” a fost condusă de o comisie ministerială prezidată de ministrul adjunct al Afacerilor Interne, Gheorghe Pintilie. Aproape 44.000 de mii de persone, români, basarabeni și bucovineni, macedoneni, germani, unii dintre ei recent întorşi din prima deportare în URSS, sârbi şi alte naţionalităţi au fost obligaţi să-şi părăsească gospodăriile cu destinaţia stepa Bărăganului. Au fost îmbarcaţi împreună, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, copii mici, bolnavi şi femei gravide, în vagoane folosite anterior la transportul vitelor, pentru ca la capătul unei călătorii cu trenul care a durat chiar şi două săptămâni să fie depuşi în Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, departe de orice altă localitate. Terenul fusese parcelat, loturile având un țăruș numerotat pentru fiecare familie. Cu puţinele lucruri aduse de acasă şi cu materialele modeste puse la dispoziţia lor de către autorităţi, oamenii au fost nevoiţi să-şi încropească un adăpost, apoi, încet-încet să-şi ridice case din chirpici.
Astfel, în regiunile Ialomița și Galați au luat ființă 18 localități noi, întemeiate de deportaţi: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna (în raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești).
Viaţa deportaţilor în cei cinci ani în care au fost nevoiţi să trăiască în Bărăgan a fost extrem de grea, începând de la munca de clădire a caselor, procurarea apei şi a hranei, cultivarea pământului şi până la restricţiile de mişcare ce permiteau deportaţilor să se deplaseze doar pe o rază de 15 kilometri, dar chiar și atunci doar cu aprobarea organelor de Miliţie. Pentru a se asigura că situaţia este ţinută sub control, Securitatea a dus o amplă operaţiune de recrutare de informatori din rândul deportaţilor şi ulterior din cea a foştilor deţinuţi politici trimişi aici în domiciliu obligatoriu. De aceea, pe lângă munca grea şi mijloacele de trai precare, oamenii trebuia să se confrunte permanent cu suspiciunea că persoanele apropiate puteau să divulge organelor represive informaţii care le-ar fi adus noi suferinţe.
Condiţiile dificile de viaţă, vârsta înaintată sau, dimpotrivă, prea fragedă, în cazul copiilor, ca şi o asistenţă sanitară slabă au determinat mai mult de 1.600 decese, dintre care peste 10% în rândul copiilor.
Un act normativ ce a asigurat „continuitatea” locuirii în satele de deportaţi a fost H.C.M nr. 337 din 11 martie 1954, prin care M.A.I. era autorizat sa fixeze domiciliu obligatoriu acelor deţinuţi politici asupra cărora, la eliberarea din închisori sau colonii de muncă, plana suspiciunea de a nu fi fost pe deplin „reeducați”, prezentând astfel un „pericol pentru securitatea statului”. Internarea se putea întinde pe o durată cuprinsă între 6 luni si 5 ani.
În decembrie 1955 Consiliul de Miniştri a hotărât ridicarea restricţiilor domiciliare pentru majoritatea persoanelor din categoria prevăzută în ordinul nr. 200/1951 (cei din zona frontierei de vest). În 1956, cei mai mulţi deportaţi se întorceau acasă, cu toate că în cele mai multe cazuri nu au fost repuşi în dreptul de proprietate asupra gospodăriilor de care fuseseră deposedaţi cu cinci ani mai înainte.
În 1956, după eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii” pentru deţinuţii politici „recalcitranţi” care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă”. După graţierea generală din 1964, casele au fost demolate și pământul arat.

Mărturii, Teofil Subu

Prof. dr. ing. Teofil Subu a încercat, cu ocazia trecerii a 65 de ani de la deportarea în Bărăgan, acum patru ani, un exercițiu de memorie. Și-a adus aminte cum a fost văzută dezrădăcinarea bănățenilor prin ochii și mintea copilului de 11 ani, câți avea în momentul în care a ajuns în Bărăgan. Iată ce ne spune: „La câteva săptămâni după ce ne-am instalat pe parcela de teren cultivată cu bumbac, care ne-a fost repartizată de către autorități pentru construirea casei, l-am întrebat pe bunicul meu: Moș Ioane, tu mi-ai spus mie că în timpul guvernării liberale România a progresat din punct de vedere economic, iar bunăstarea populației a fost evidentă. Atunci, de ce ne-au deportat comuniștii, pentru că și ei clamează aceleași deziderate, ba mai mult, luptă pentru desființarea exploatării omului de către om, nu vor mai fi bogați și săraci, slugi și stăpâni, dispare diferența dintre sat și oraș? După ce a ascultat cele spuse de mine, bunicul s-a întristat și mi-a zis: Tu nu știi cine-s comuniștii. Ei vor să ia tot ce-am agonisit cu trudă o viață întreagă, să dea celor leneși, vor să ne ducă la sapă de lemn, să nu mai avem nimic, să înființeze colhozuri ca în Rusia și să ne ducem cu gamela la centrul social pentru mâncare, ca în Rusia. Ai să te convingi mai târziu cine-s comuniștii. Și m-am convins. În final, a încheiat astfel: O să vină americanii și n-o să-i lase pe comuniști să-și facă de cap, iar noi ne vom întoarce la casele noastre din Banat. Cu aceste cuvinte m-a îmbărbătat în toată perioada celor patru ani, șapte luni și 19 zile cât am stat în Bărăgan.
În vara aceluiași fatidic an 1951, anul deportării, am luat cunoștință de sintagma «dușman al poporului». Într-una din zile, m-am aflat în centrul comunei Valea Viilor (Feteștii Noi) să văd care este stadiul construirii școlii în care voi frecventa clasa a V-a. La un moment dat, am observat că în fața Sfatului Popular erau mai mulți oameni. M-am dus și eu printre ei, iar cineva a spus că au venit doi tovarăși de la București, ca să vadă care este stadiul construirii caselor în care urma să ne adăpostim de intemperiile toamnei și iernii. Unii dintre deportați erau reticenți în ce privește construirea acestor case, în ideea că nu vom sta o perioadă de timp mai lungă și ne vom întoarce acasă. Referitor la aceștia, unul dintre tovarăși, pe un ton amenințător, a spus: Nu este suficient că au fost considerați o dată dușmani ai poporului, vor să fie considerați și a doua oară? Am venit acasă și le-am spus tatălui și bunicului ce am auzit. Supărați, mi-au spus: Acestea sunt minciuni, diversiuni și manipulări comuniste fără sens. Noi facem parte din popor, înseamnă că suntem dușmanii noștri? Ce dușmani ai poporului sunt vecinii noștri, persoane în jur de 70 de ani? În satul nou viața și-a urmat cursul: cu decese, nunți, botezuri, examene, tristeți, bucurii. Oamenii au scris și poezii uneori ironice față de situația în care se aflau. Câteva dintre versuri m-au amuzat și le știu și în prezent: Cine a adunat ban cu ban / A ajuns în Bărăgan / Cine-a băut banii la MAT / A rămas în Banat. MAT era sigla monopolului de stat asupra alcoolului și tutunului, afișată în toate birturile și crâșmele de la sate”.

Vasile Fantaziu

Profesorul Vasile Fantaziu, secretarul general al Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan, s-a născut în 29 februarie 1932, în comuna Cuhureștii de Sus, plasa Florești din județul Soroca, în Basarabia, în familia Ioan și Alexandra Fantaziu.
În anul 1951 era elev în anul II la Școala Pedagogică din Timișoara. În 17 iunie a venit acasă, în vacanță. Nu știa, în acel moment, că bucuria revederii avea să fie umbrită de ceea ce regimul comunist plănuise și organizase deja: deportarea persoanelor și familiilor incomode.
Povestea, de acum, este aceeași cu a miilor de oameni care au luat, împotriva voinței lor, calea pribegiei. Urcați în trenuri de marfă, așa-numitele „bou vagoane”, bănățenii, basarabenii, aromânii au plecat spre necunoscut. Din familia Fantaziu, doi frați, Constantin (student la silvicultură) și Maria (învățătoare în Argeș), au reușit să scape de deportare.
„Teama de Siberia persista încă. Ne-am gândit atunci, cum au făcut-o mulți dintre noi, că ne vor duce în Siberia, că ne vor deporta în Rusia. Am ajuns însă în Bărăgan. De la gară, localnicii ne-au luat cu căruțele și ne-au lăsat în mijlocul câmpului. Fiecare a găsit, în loc de cămin, un loc de casă și un țăruș cu un număr. Aveam 19 ani și am simțit atunci că se prăbușește cerul peste mine. Nu înțelegeam cu ce am greșit, de ce tocmai noi am fost aduși în aceste locuri. La început, până s-a ridicat satul cu tot ceea ce presupunea el – școală, post de poliție, dispensar, primărie – am locuit în bordeie. Casele le-am construit cu lemnele ce ne-au fost puse la dispoziție de autorități, iar pereții i-am ridicat din pământ bătut cu pleavă și paie. Și la noi în casă, primăvara următoare deportării, au înverzit pereții de la grâul care încolțise”, continuă povestea Vasile Fantaziu.
Pentru a-și asigura traiul, familia a trebuit să muncească. Așa a făcut și tânărul Vasile, care a fost angajat la IAS. A fost șef de echipă la cultura mare. „Bănățenii erau oameni harnici. Pentru că nu aveau altă posibilitate, fiindu-ne limitat chiar și dreptul de a ne deplasa pe o rază mai mare de 25 de kilometri de sat, oamenii au încercat să-și asigure traiul muncind la CAP, IAS sau Gostat. Pot spune că IAS-ul avea pământ mult, 20.000 de hectare, între brațul Borcea și Dunăre, iar datorită muncii bănățenilor și a celorlalți deportați a ajuns să fie declarat «Erou al Muncii Socialiste». Țin minte că director era Dumitru Dumitru, un băștinaș”, spune profesorul Vasile Fantaziu.
Ca orice tânăr, Vasile își dorea să mai și petreacă după atâta muncă. Ține minte că tinerii deportați aveau interdicția de a participa în satele vechi la balurile ce se organizau de obicei la final de săptămână. Însă, acest lucru nu i-a împiedicat să găsească portițe și să mai participe la petreceri. Erau prieteni buni cu tinerii din satele localnicilor, iar aceștia îi avertizau de fiecare dată când apăreau milițienii călare.
Povestind de momentele triste din anii deportării, profesorul Vasile Fantaziu își aduce aminte de moartea mamei sale. „A fost cea mai mare tragedie ce ni s-a întâmplat în anii cât am stat în Bărăgan. Restul le mai poți duce, dar moartea departe de casă a unei persoane dragi te afectează iremediabil”. De asemenea, spune că tot din pricina deportării s-a însurat târziu. Ca o coincidență fericită, doamna Fantaziu a fost tot basarabeancă, de profesie economistă, muncind timp de 22 de ani ca și contabilă șefă la Liceul Industrial nr. 7 din Timișoara.
Au împreună doi copii, ambii ingineri. Mircea este inginer constructor, are două fete, gemene, una studentă la medicină, iar cealaltă la Politehnică, specializarea calculatoare. Alexandru, inginer în sudură, a câștigat „Loteria vizelor” și muncește și trăiește în Statele Unite ale Americii. Are, de asemenea, doi copii, un băiat de 15 ani și o fată de 18 ani. Profesorul Vasile Fantaziu a fost în vizită în America, țara l-a impresionat din toate punctele de vedere, spune despre ea că e o cu totul altă lume, însă nu s-a simțit niciodată tentat să rămână acolo...

Petru Mirciov

Petru Mirciov este preşedintele Asociaţiei Deportaţilor în Bărăgan – filiala Timiş. „ În 13 ianuarie 1951, bunicul a refuzat să predea statului român cotele și a fost declarat sabotor, fiind apoi foarte repede condamnat la închisoare. El a fost eliberat în 13 iunie 1951. După cinci luni de detenție, de Rusalii, a fost luat și deportat împreună cu întreaga familie: bunicul, bunica, tata, mama și cei trei copii. Ne-au deportat pe toți. De luat de acasă am luat tradiționala căruță, cu tot ce am putut pune în ea, inclusiv mâncare de tot felul. Am luat așadar căruța cu doi cai, am luat o vacă, un pat, masă, șase scaune, alte mobile, lenjerie... Aveam și o mașină de cusut, iar bunicul a spus: Ia-o, că nu știi la ce e bună. Iar apoi, mama a devenit croitoreasa deportaților bulgari din Valea Viilor, fostă Feteștii Noi.
Am mai luat haine, iar apoi ne-am dus la gara din Dudeștii Vechi, unde mai erau oameni din Beba Veche și Cherestur, pentru că în localităţile respective nu era gară, pe vremea aceea. Ne-au ținut acolo aproape o zi, după care ne-am îmbarcat în vagoane, cu animale cu tot.
Din Dudeștii Vechi au fost deportate 86 de familii, aproape toate câte au ajuns în Valea Viilor. Opt sau zece familii au fost duse, cu o altă garnitură de tren, și s-au pierdut de noi, au ajuns la Frumușița, lângă Brateșu Nou.
În total, la deportare erau 422 de persoane care au plecat din Dudeștii Vechi. În perioada deportării, s-au născut 23 de copii și au murit 38 de persoane. Cert este că, după cinci ani, s-au întors acasă, la Dudeștii Vechi, 407 persoane.
Când am ajuns în Bărăgan, ne-au debarcat în gara Fetești, iar apoi cu căruțele am ajuns pe un câmp parcelat, numerotat și cu plăcuțe cu numele fiecărei familii pe locul unde aveau să-și construiască locuințele. În această privință, erau destul de bine organizați.
În primele zile, părinții au făcut, din mobilier, un fel de corturi, iar după alte câteva zile s-au făcut colibe și bordeie. Am avut noroc că în apropiere era o pădurice de salcâmi, din care s-au tăiat crengi pentru a face acoperișuri pentru aceste colibe și bordeie. Câmpul pe care s-a ridicat satul Valea Viilor era cultivat cu bumbac și grâu. Deși localitatea s-a chemat Valea Viilor, nu știu de ce i-au spus așa, pentru că acolo nu era nici urmă de viță de vie. Am auzit că mai târziu, după plecarea noastră, s-a cultivat viță de vie acolo. Astăzi, însă, localitatea nu mai există. Pământul este cultivat și arat, exact așa cum era la sosirea noastră.
În fostul centru al comunei au făcut o fermă și a rămas școala de pe vremea noastră, pe care au făcut-o dormitor pentru lucrătorii de la fermă. Până în toamnă, octombrie-noiembrie, a fost ridicată și casa. Era din pământ bătut, iar lemnăria am primit-o de la ei. Acoperișul era din trestie și papură, tăiate de părinți și bunici din Balta Ialomiței. Mai multe case erau acoperite cu papură, probabil se tăia mai uşor. Concomitent cu casele, s-au construit și instituțiile statului, pe bază de muncă voluntară. Au fost ridicate școala, primăria, sediul de miliție și dispensarul. Biserici nu ne-am putut ridica. Eram amestecați, ortodocși cu catolici. Pentru ortodocși era mai simplu: mergeau de Crăciun și de Paști la biserica din Fetești. Pentru noi era mai complicat. În ultimii ani a venit un preot care a fost la Dudeștii Vechi și apoi a avut domiciliu forțat”.

Cornelia Fiat

Cornelia Fiat, vicepreședinta Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan, a rememorat Rusaliile fatidicului an 1951. „Aveam 5 ani şi jumătate. Eu am avut mult, faţă de alţii care aveau o zi, două sau cunoştinţe care s-au născut la câteva ore după ce am ajuns în Bărăgan. Îmi aduc aminte de ziua de Rusalii, de cum eram îmbrăcată. Primisem îmbrăcăminte nouă, aşa era atunci obişnuinţa la sat. Eu am primit o rochiţă cu fustă plisată şi cu guler de marinar. Împreună cu bunicul şi cu tata m-am dus la biserică. Şi conform obiceiul satului, după slujba de la prânz, eu fiind ciacoveancă, toată lumea de la biserică a făcut un ocol al pieţii centrale. De acolo se aflau toate ştirile, toate noutăţile. Eu, copil fiind, i-am auzit vorbind pe bunicul, pe tata, pe prieteni că este împânzită gara de vagoane de marfă cu locomotivă cu tot. Se zvonea că vor fi ridicaţi oameni şi duşi – nu se ştia unde – dar toată lumea bănuia că undeva în Siberia, fiind precendentul creat după război, când au fost deportaţii etnicii germani. Atunci, toată lumea s-a temut, dar oamenii, cu toată spaima, au mai fost în stare şi de un spirit de glumă. Şi îşi puneau întrebarea: oare care o fi vagonul nostru? În sfârşit, am ajuns acasă, am mâncat de prânz, era sărbătoare mare pentru noi. Satul era deja împânzit de soldaţi şi miliţie. Era fierbere mare. Ne-am culcat. După o bucată de noapte ne-am trezit în vacarm, gălăgie. Eu şi fratele meu ne-am trezit speriaţi, pentru că bunica plângea într-o parte, mama în alta, tata se agita, în timp ce bunicul era cel mai calm. Ne-am sculat, ne-am îmbrăcat şi am văzut că de fapt bunicul adună ceva, tata ia şi pune jos, mama pregătea îmbrăcăminte, iar bunica de mâncare. Le-au dus pe toate într-o căruţă în curte, dar ce să pună într-o singură căruţă? Mobila, mâncare pentru animale, pentru că am luat un cal, iar în spatele căruţei am putut duce şi o vacă. Dar noi am fost şase persoane. Şi cât poţi să pui într-o căruţă? Am sfârşit prin a pune un pat, un dulap, o măsuţă mică şi două scaune, iar în rest am pus mâncare, fân pentru animale şi câţiva saci cu haine. Buletinele ni s-au luat şi în trei ore toată lumea trebuia să fie echipată. În timp ce lumea era ocupată, bunicul s-a dus în curte şi, cu militarul în spate, a dat drumul la animale. Aveam cai, vaci, porci, iar bunicul nu voia să lase animalele de izbelişte. S-a dus şi a scos apă din fântână, a dat drumul la animale şi a pus saci întregi de porumb prin curte. Dar animalele nu au stat.
Copil fiind, am vrut să ies în curte. Lângă fântână aveam un dud mare şi noi copii acolo ne făceam veacul toată ziua. Şi aşa a fost în mintea mea, că eu trebuie să merg şi să mănânc dude, era refugiul meu. Dar în uşă stătea un militar cu arma şi nu m-a lăsat. Şi am pornit spre gară. Lângă gară era terenul de fotbal. Acolo am fost duşi cu toţii. Pentru felul cum am ieşit din casă, pentru oameni cu pretenţii, îi judec foarte aspru acum pe cei care au făcut asta. Ieşise căruţa, bunicul ţinea calul de căpăstru, tata era în căruţă, mama era după căruţă cu bunica şi cu vaca, şi noi doi copii în vârful căruţei, exact ca şi ţiganii. Îmi pare rău că spun aşa, dar am ieşit din case ca şi ţiganii şi exact aşa am şi trăit după. Familia mea a fost o familie înstărită, bunicul meu a fost 18 ani primar la Ciacova, un om harnic şi gospodar totodată. În timpul cât a fost primar, bunicul a făcut băile turceşti, în 1936, ştrand şi spitalul din Ciacova. În Bărăgan ne-au lăsat într-un câmp, unii au nimerit în grâu, alţii în cucurz şi alţii în bumbac. Noi am nimerit într-o parcelă cu iarbă de sudan, ca şi trestia. Nu mai văzusem aşa ceva. Părinţii ne-au culcat în primul pe noi... în dulapul întins pe iarbă. Bunicii şi părinţii au întors căruţa şi au dormit sub ea. Ca şi acum, erau Rusaliile şi ploile perioadei. A veni un potop de ploaie noaptea şi absolut tot ce am avut s-a udat. Nu am văzut solidaritate mai mare între oameni ca atunci când s-au construit casele. Locurile de case era trasate pe străzi. Toată strada lucra pentru construcţia unei case. Construcţiile erau făcute în funcţie de priorităţi, însemnând copiii, bătrânii şi pe urmă cei tineri. Am fost printre primii care am avut casa ridicată şi am intrat în ea în ajun de Crăciun. Oamenii au început să lucreze, au făcut grădini, pământul era bun. Prima dată când am făcut pâine în cuptoarele pe care le construisem în faţa căsuţei, pâine rotundă de Banat, ceilalţi au crezut că este cozonac. Tata a lucrat la IAS la Ograda, scotea rădăcini de copac. Era un sat la patru kilometri de noi, satul de baştină al dirijorului Ionel Perlea. Pe moşia lui era un iaz mare. Undeva în apropierea conacului său, stăteam pe malul lacului şi mă jucam, o vară întreagă. La intrarea în părculeţul conacului erau trei brazi argintii mari, extraordinari de frumoşi. Începusem şcoala şi îl aveam învăţător, tot dintre deportaţi, pe Iosif Chivu de la Banloc. Între tot necazul, învăţătorul reuşise să-şi ia cu el vioara. Ne-a învăţat să cântăm, eram foarte bucuroşi. Bunica lucra şi ea. Odată m-am dus cu ea la cules de prune şi acasă mă aştepta fratele meu. Aşa cum m-am bucurat eu că le-am mâncat, pentru că fructe nu erau în zonă, aşa voiam să se bucure şi el. Ştiam că vom fi controlaţi, aşa că mi-am legat mânecile şi în ele am ascuns trei prune. Când am ajuns la poartă mi-au luat prunele. Eram socotiţi hoţi. Cinci ani cât am stat acolo nu am cunoscut alt dulce decât halvaua, cu multe coji de floarea soarelui. În aceşti cinci ani s-au înregistrat aproape 2.000 de morţi, dintre care mulţi erau copii mici. Colectivul a fost înfiinţat cu pământurile, ultilajele şi munca noastră”.

Material îngrijit de Anton BORBELY
Foto: arhiva ziarultimisoara.ro, placă comemorativă, dedicată Deportaților în Bărăgan, amplasată pe monumentul „Mormântul Celor Fără de Morminte” de la Pădurea Verde din Timișoara.