- Domnule profesor, pentru cei care nu au urmărit serialul nostru în întregime, cred că ar fi de bun augur câteva date personale...


- M-am născut la 27 martie 1926, în comuna Davidești, județul Muscel (azi Argeș). Județul Muscel consider că a fost desființat în mod abuziv, neținându-se seama de foarte multe lucruri specifice, care-l caracterizează. Să amintesc numai că orașul Câmpulung Muscel a fost prima capitală a Țării Românești. În acest județ, cu un relief excepțional, se vorbește (se vorbea) cea mai curată limbă românească. Costumele naționale ale Reginei Maria erau din Muscel, zona Rucăr – Dragoslavele.
Mama mea se numea Smaranda Rădulescu, era din comuna Priboieni Muscel, o comună mare și frumoasă, aproape urbanizată când eu eram copil și am petrecut acolo multe zile frumoase.
Când m-am născut, mama avea 19 ani, se căsătorise la 15 ani și 3 luni cu tatăl meu, Sebastian Băcanu, care avea 27 de ani când m-am născut. Era preot în comuna natală, respectiv Davidești, preoție care a durat 55 de ani.
Vom nota că în familia tatălui meu au fost șapte copii (Mihai, Gheorghe, Petre, Sebastian, Nicolae, Ion și Valerică), iar în familia mamei mele au fost nouă copii (Teodora, Maria, Smaranda, Ionel, Niculina, Constantin, Rareș, Constanța și Alexandru).
Românii făceau și în zona respectivă mulți copii, iar prenumele era unul singur. Familia tatălui meu a avut șase copii, din care au supraviețuit patru băieți, Gheorghe, adică eu, Mihai, Ion și Petre. Au fost două fetițe care au decedat de mici (Maria și Elena).
Modul de adresare de către noi, cei patru băieți, către părinți era taica și mămica. Adresabilitatea de persoana a doua plural era dumneavoastră și li se săruta mâna cu diferite prilejuri. Taica era un om sobru și nu ne-a sărutat niciodată. Afirma că la seminarul Central din București, unde a fost el, li s-a spus: „Copiii se sărută când dorm”.


- Ne-am propus, de această dată, să vorbim despre politică, așa că...


- În ceea ce privește politica, prima oară când am auzit asemenea problemă a fost în 1933, când a fost asasinat I. G. Duca, în gara de la Sinaia. Taica a venit acasă în comună și i-a adus mamei această veste și atunci a fost singura dată când l-am văzut plângând.
În familia mea toți făceau parte din Partidul Național Liberal. După apariția grupării Tătărăscu, ei au aderat la această grupare. În județul Muscel șeful liberalilor era Dumitru Alimănișteanu. Pe vremea copilăriei mele existau trei partide: Partidul Național Liberal (taica era președintele organizației din comună), Partidul Național Țărănist care îl avea șef pe județ pe Ion Mihalache de la Topoloveni și Partidul Național Liberal aripa Gheorghe Brătianu (de obicei, preoții erau liberali, iar învățătorii erau țărăniști, Ion Mihalache era inspector școlar) mai târziu a apărut partidul lui Cuza-Goga.


- Ce mi-ați putea spune despre mișcarea legionară?


- Despre mișcarea legionară am luat cunoștință când eram elev în clasa a patra la Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung. Șeful legionarilor din clasă era colegul Pantazescu, care făcea propagandă și recruta aderență. Mi-a propus și mie și i-am spus că îl voi întreba pe unchiul Gheorghe, care era profesor la liceul respectiv și era cunoscut liberal și cu poziție antilegionară. El mi-a spus: Nu-l mai întreba și nu te mai înscrii. În comună existau puțini legionari, taica avea cunoștințe cu poziții antilegionare. Șeful legionarilor din comună i-a spus: „Părinte, a venit timpul să te punem la gard și să te împușcăm”. Noroc că n-au făcut-o.
La rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941 știu că era unul singur din comuna noastră care a plecat la Câmpulung, unde au fost convocați.
Dar mai târziu, pe când am fost student la Timișoara, a fost unul care a afirmat că am fost legionar, dar nu a putut-o dovedi, fiindcă nu am fost legionar și nu eram de acord cu politica lor.
Cei câțiva legionari din comună mergeau la biserică cu pistoale la vedere în buzunarele de la pantaloni. Nu voi intra în amănunte, voi aminti numai de asasinarea lui Armand Călinescu, care era prim-ministru, a lui Nicolae Iorga și a lui Virgil Madgearu.


- Alte amintiri din acele vremuri mai aveți?


- În perioada când am fost la București, octombrie 1944 - aprilie 1945, am făcut parte din Asociația Studenților Musceleni al cărui șef era avocatul Ion Enescu, arestat după excluderea lui Tătărăscu din guvernul Petru Groza.
Eu am venit la Timișoara în 5 mai 1945, trimis din partea Asociației Studenților Musceleni din Timișoara (A.S.M.T.), care luase ființă în București prin octombrie 1944 și își ținea adunările într-o curte a unei școli primare din jurul Pieței Unirii din București.
La Timișoara trebuia să mă ocup de cazarea și alimentația viitorilor studenți. Notez că, de la București la Timișoara, trenul a făcut 32 de ore. Era încă război. Nu aveam preocupări de mersul trenului, dar îmi aduc aminte că a oprit mai mult tip la Orșova. Era duminică dimineața și atunci am auzit prima dată în viață cântându-se la torogoată. Ce amintiri!


- Despre vechea Timișoară ce îmi puteți spune?


- Am sosit la Timișoara cu un cufăr de lemn, cu lenjerie. Nu cunoșteam pe nimeni. Am aflat în gară că pentru viitorii studenți la medicină există un cămin pe strada Cerbului nr. 7, o școală primară eliberată de armata sovietică.
M-am prezentat, am vorbit cu cei de acolo, erau cazați aproximativ 40 de tineri, în paturi de fier, așezați în patru clase. Era multă dezordine, dacă te sculai mai târziu riscai să nu-ți mai găsești pantofii, care fuseseră luați de unul din cei cazați și plecați în oraș.
După două luni împreună cu un fost coleg de liceu, Lungu Alexandru, am găsit o gazdă pe strada Al. Vlahuță nr. 8. Proprietar era un profesor, prețul era acceptabil. Așa că ne-am mutat.


- Așa ați început viața la Timișoara...


- În primul rând, l-am căutat și l-am găsit pe cel care era șeful A.S.U.T. din Timișoara, Adrian Crețu, ulterior conferențiar la disciplina de fiziopatologie și care a decedat relativ tânăr, din cauza unui infarct miocardic.
Acesta era membru al partidului comunist și care mi-a fost, după deschiderea facultății, un foarte bun prieten. Vom reveni cu această problemă.
În ceea ce privește alimentația viitorilor studenți, se făcea la Comisariatul Militar de pe strada 1 Mai, lângă clădirea actualei Clinici de Oftalmologie, prin bunăvoința lui Corneliu Micu. Prețul era foarte convenabil, iar mâncarea era acceptabilă. După câteva luni am fost primiți la cantina Școlii Politehnica.


- Nu v-a mai interesat politica?


- Cum să nu? M-am interesat de organizația liberală gruparea Tătărăscu și am aflat că era în clădirea unde este acum Hotelul Timișoara. Intrarea era pe o ușă vis-à-vis de Operă și sediul era la etajul I, într-o sală festivă, foarte spațioasă. Pe peretele din față era un tablou foarte mare al Regelui Mihai. Președinte era Ilie Toma, care ședea mai ales la București, iar local era vicepreședinte avocatul Nicolae Table, care era directorul Camerei de Comerț, iar secretar general era prof. Nicolae Grivu, profesor la Școala Normală din localitate. Despre cei din conducere îmi mai amintesc de avocatul Dolga, inginerul Suciu și învățătorul Precup. Acesta din urmă mi-a oferit masa de amiază câteva luni, mâncare de foarte bună calitate.
După începerea activității Facultății de Medicină s-au înscris în jur de 50 de studenți în organizația studențească de la liberali. Am fost ales președinte. Printre aceștia, Mircea Pleș, al cărui tată fusese senator liberal. Cu acesta am devenit buni prieteni. El era tatăl lui Ovidiu Griva, care a fost profesor la Facultatea de Stomatologie, în prezent pensionar. Conf. dr. Floria Pleș, șeful Clinicii de Neurochirurgie. Președintele organizației de tineret era avocatul Tiberiu Coracu.
PNL (Tătărăscu) a făcut parte din gruparea Blocul Puterilor Democrate (BPD), iar Tătărăscu era vicepreședinte și ministru de externe în guvernul Petru Groza. La un moment dat a fost o adunare în grădina cinematografului „Capitol” și a luat cuvântul Teohari Georgescu, atunci ministru de interne, care s-a referit la prietenul lui, Gheorghe Tătărăscu.


- Vremuri tulburi...


- Îmi mai amintesc despre Conferința de Pace de la Paris, pentru care s-a organizat un tren cu delegați din Timișoara, care a mers la gara din Oradea. Am făcut parte din acea delegației. La sosirea delegației de la Paris, al cărui șef era Gheorghe-Gheorghiu Dej, a făcut parte și Tătărăscu, care fusese în trecut ambasadorul României în Franța. El a vorbit la Paris în numele delegației noastre. În jurul gării din Oradea era foarte multă lume. Când a sosit trenul s-a început să se scandeze „Gheorghiu-Dej – Tătărăscu”, dar cei care scandau așa aveau prieteni și cei mai mulți scandau „Tătărăscu – Gheorghiu Dej” și s-au hotărât atunci să scandeze toți „Tătărăscu – Gheorghiu-Dej”. Vestea cea bună pe care o aducea această delegație era că Ardealul de Nord (Transilvania) revenea în întregime României, anulându-se hotărârea Dictatului de la Viena. Ni se făcea o dreptate pe deplin justificată.
Însă, totul, nu a durat prea mult. În noiembrie 1947, Tătărăscu a fost eliminat din guvern, din postul de ministru de externe, și înlocuit cu Ana Pauker.
Printre altele, în perioada respectivă a venit la locuința mea din strada T. Vladimirescu un cetățean care l-a găsit acasă pe colegul de cameră și a solicitat să i se arate dulapul meu. A căutat și mi-a luat jurnalul intim, în care-mi exprimam indignarea că Tătărăscu a fost înlocuit cu Ana Pauker. A fost, desigur, un securist, dar nu s-a făcut caz de acest lucru în perioada anilor următori.
Schimbarea lui Tătărăscu din guvern îmi punea probleme. Ce să fac, ca membru al partidului său? L-am întrebat pe colegul Adrian Crețu, care era șeful studenților comuniști și care îmi era prieten: „Ce am de făcut?”. Înscrieri în partidul comunist nu se mai făceau și mi-a recomandat să mă înscriu în Partidul Social-Democrat Lothar Rădăceanu, al cărui președinte era Titel Petrescu, care era considerat partid reacționar. M-am înscris în ziua de 31 decembrie 1947, era ultima zi când se mai făceau înscrieri. Acest partid s-a unit, în februarie 1948, cu partidul comunist și a luat ființă Partidul Muncitoresc din România (PMR). Nu știu când, ulterior, s-a reluat numele de Partidul Comunist din România (PCR).


- Astfel ați devenit membru al partidului comunist...


- Da. Am devenit astfel membru PCR. Trebuia să-ți faci autobiografia, care să fie foarte exactă, însoțită de-o listă cu numele a 20 de persoane care te cunosc, să dea referințe despre tine. În autobiografia mea n-am scris două lucruri, 1) Partidul Național Liberal avea un ziar local care se numea „Viața Bănățeană”. În acest ziar am scris, cu ocazia zilei de Sf. Mihail din 1946, un articol de fond intitulat „Regele nostru”; 2) unul din frații tatălui meu era colonel magistrat, care în timpul dictaturii lui Antonescu a fost președintele Curții Marțiale de la Craiova, care judeca dezertorii și pe comuniști. După 1944 a fost arestat o perioadă.
Tot timpul mi-a fost teamă că se va afla despre aceste lucruri, dar nu s-a aflat. În acea perioadă se făceau instructaje ale membrilor PCR, studiindu-se istoria partidului comunist (bolșevic) din URSS, se organizau seminarii la care trebuia să fii bine pregătit. Trebuie să mai recunosc că în perioada respectivă consideram ca justă politica PCR.
După asasinarea lui Lucrețiu Pătrășcanu a apărut un mare semn de întrebare, vorbind de viața mea politică, iar după discursul lui Hrusciov despre Stalin m-am lămurit deplin și am rămas așa până în decembrie 1989.


- Cum s-au împăcat afinitatea la PNL cu partidul comunist?


- Era perioada dictaturii proletariatului și la loc de cinste era lupta de clasă. Tot în acea perioadă s-a introdus și noțiunea de „origine socială”. Dat fiind că eram fiu de preot, în plus, președinte al Partidului Național Liberal din comună, am fost considerat că am origine socială nesănătoasă, ceea ce avea consecințe nefavorabile. În plus, acasă, la Davidești, tata a fost încadrat în categoria „chiaburilor” și pentru că avea cazan de fabricat țuică. Zona noastră era una în care prunul predomina și în comună erau aproximativ zece cazane de țuică. Dar trebuia, în spiritul luptei de clasă, să fie și cel puțin un „chiabur”, și acesta a fost desemnat tatăl meu. Pentru viața mea viitoare era încă o tinichea legată de coadă. Dar plecând din sat, cred că nu au avut o evidență foarte strictă și, deși a urmat o perioadă cu multe neplăceri, după cum am spus, am ajuns membru de partid. Ca membru de partid, aveam un carnet roșu pe care trebuia să-l port la mine, iar pierderea carnetului era un lucru foarte grav, care putea fi urmat chiar de excludere...


- Ați trăit din plin perioada „brigăzilor” de tineret...


- Da. În 1948 s-au organizat brigăzi de tineret pentru muncă voluntară pe unele șantiere naționale. Eram în colectivul organizatoric al organizației studențești Uniunea Națională a Studenților din România (UNSR). Mi s-a dat ca sarcină să mă ocup de organizarea de brigăzi din Timișoara. Brigada studenților de la medicină, formată din 50 de studenți, a mers la Salva-Vișeu.
Personal am fost repartizat să merg pe șantierul Bumbești-Livezeni și să fac parte din conducere. Am ajuns cu trenul, clasa a treia, la Târgu Jiu, unde am vizitat opera lui Brâncuși, care era considerată pe atunci decadentă.
De acolo am ajuns, în 9 iulie 1948, la Lainici, unde era sediul conducerii șantierului. M-am prezentat și am înțeles că au fost discuții să nu rămân pe șantier din cauza originii sociale. Totuși, m-au repartizat ca șef al unei brigăzi de copii strânși de prin țară, fără familii. Aveam ca sarcină să strângem în roabe ceea ce rămânea din dinamitarea stâncilor. Norma era de zece roabe și se lucra în două ture de câte șase ore. Eu trebuia să fiu exemplu și să fac norma și dimineața, și după-amiaza.
Pe șantier mi s-au dat salopetă, opinci, bonetă și o insignă de brigadier.
Se locuia în cabane de lemn, pe malul Jiului. Mâncarea era bună. După trei săptămâni am făcut o viroză și am fost internat trei zile într-un staționar la sediul mănăstirii Lainici. După aceea am fost mutat la sectorul Livezeni. S-a dat dispoziție ca studenții să meargă acasă. După o lună, respectiv 9 august, șeful sectorului la Livezeni mi-a propus să rămân până la 23 august și n-am putut refuza.
Cei care se evidențiau primeau în plus o insignă specială. Am fost propus și la Lainici, și la Livezeni pentru această distincție. Dar mi s-a refuzat din cauza originii sociale nesănătoase.
La plecarea de la Livezeni, trenul de marfă venea de la Lupeni spre Petroșani. M-a condus la gară șeful meu direct, și când a sosit trenul care era format din vagoane așa-zis bou-vagon el mi-a spus: Poftim în tren și vorba tovarășului Stalin, „om potrivit la locul potrivit” (simpatică glumă). Am ajuns acasă la Davidești și am rămas până la 15 septembrie 1948, când am revenit la Timișoara.

- Erați, în continuare, membru al partidului comunist!?

- Desigur, dar în anul 1951, dacă nu mă înșel, am fost chemat la Regionala PCR și mi s-a luat carnetul de partid, fără explicații suplimentare. După câteva luni m-au rechemat și mi l-au dat înapoi. Tot fără explicații. Nu știu nici în ziua de astăzi care au fost motivele...
În 1952 la clinică era o situație politică neplăcută. Conferențiarul dorea să fie dat afară profesorul clinicii și să-i ia el locul. Erau două tabere, și eu am fost în tabăra conferențiarului, ceea ce mi se va plăti cum am să relatez.
Mă întorc în toamna anului 1948, când a urmat o verificare a situației membrilor de partid. La medicină, în data respectivă, ședința a început la ora 20 și s-a terminat a doua zi la ora 5. Președintele comisiei era Guină, ulterior ambasador la Moscova. Comisia respectivă cunoștea dosarele fiecăruia, eram în sală în jur de 30 de membri de partid. Atmosfera era foarte tensionată. Pe profesorul Iagnov, șeful disciplinei de anatomie, l-au chestionat aproximativ 90 de minute. A luat cuvântul împotriva lui chiar profesorul Menkes de la embriologie, care îi era prieten. La un moment dat, profesorul Iagnov, dezamăgit, la întrebarea lui Guină, că avea de acum să fie exclus, a răspuns afirmativ.
Când mi-a venit mie rândul mi s-au pus o serie de întrebări, au luat cuvântul trei colegi, din care unul a afirmat că am intrat în partid pe ușa din dos (între noi fie vorba, era adevărat, în 31 decembrie 1947, prin Partidul Social-Democrat - Lothar Rădăceanu). Sincer să fiu, îmi era teamă că mă va exclude. S-a hotărât însă să nu fiu exclus și personal cred că această hotărâre s-a datorat prietenului meu Adrian Crețu, care avea o influență destul de mare în partid. Ca să mai dau un exemplu despre cum era situația atunci, urma să mă căsătoresc. Am mers la responsabilul cu cadrele, i-am relatat și i-am dat date despre viitoarea soție. Răspunsul mi l-a dat peste zece zile și a fost afirmativ (Doamne-ajută).

- Soția era membru al partidului comunist?

- Nu. Dar urma să se înscrie. Soția mea, care era profesoară, după cum am spus, urma să se înscrie în partid. Era pe atunci (1950-1960) sistemul că șase luni trebuia să fii candidat. După șase luni n-a fost primită, pe motiv că tatăl soțului este chiabur. S-a prelungit candidatura cu încă șase luni, după care a fost primită în partid.
Dar nu a trecut totul chiar așa de ușor. În urma unei reclamații despre originea mea socială, s-a hotărât la comitetul orășenesc PCR să fiu exclus din partid. Excluderea era un lucru foarte grav în ceea ce privește situația profesională, era în joc și libertatea mea. Vreau să vă mai spun că în camera serviciului de cadre la facultate, pe perete era o lozincă; „Exclus din partid, egal cu cadavru politic” (Lenin).
S-a ținut ședința organizației de bază de la spital. Erau puțini membri de partid, în afară de medici, surori, infirmieri, era și mecanicul, zidarul etc. Aceștia nu au fost de acord să fiu exclus, că aș fi un medic bine pregătit profesional, mă port frumos cu bolnavii și cu toată lumea, că sunt cinstit etc. La a doua și a treia ședință, la fel. La a patra ședință (se ținea una la două-trei săptămâni) a revenit tovarășul Furdui de la comitetul orășenesc și a spus: „Nu-l excludeți voi, îl excludem noi”. Printre altele, prof. Mircea Anghelescu, șeful Clinicii Dermatologie, a spus: „Dacă îl excludeți pe el că tată-său a avut cazan de țuică, trebuie să mă excludeți și pe mine că tata a fost cârciumar și a vândut țuica pe care a făcut-o tatăl lui”. Această glumă nu și-o putea permite oricine. Și, până la urmă, m-au exclus. Era într-adevăr o situație foarte neplăcută, inclusiv acasă soția era foarte mâhnită și îngrijorată. Eu n-am făcut contestație, așa cum se obișnuia. După vreo două luni am fost chemat la comitetul orășenesc al PCR (era unde este Hotelul „Timișoara”) și m-a interogat o tovarășă mai în vârstă care avea în față reclamația împotriva mea, am recunoscut scrisul.
Biroul comitetului regional PCR a votat împotriva excluderii, la ședință a participat tovarășul Kiss de la Comitetul Orășenesc, care a votat acum împotriva excluderii.
Printre altele aș aminti următorul fapt: în legătură cu pregătirea profesională, mi-a relatat mai târziu responsabila cu cadrele de la Facultate, s-a afirmat de către un tovarăș de la Comitetul Orășenesc PCR că „a fost o greșeală că a fost lăsat să se pregătească profesional”.
De fapt, cele prezentate în acest articol sunt crâmpeie din viața mea (lucrurile sunt mult mai complexe). Îmi aduc aminte că eram la Spitalul de pe Văcărescu nr. 21. Eram de gardă. În Clinică era internat și tov. Kiss, cu diagnosticul de ulcer duodenal. Pe la ora 1 noaptea vine sora și îmi spune că tovarășul Kiss are dureri groaznice. Pe atunci, în această situație se făcea intravenos, un amestec de novocaină, papaverină și atropină. Ce să fac? Dacă se întâmplă ceva? Îi spun sorei să citească tot ce scrie pe fiecare fiolă. Îi fac injecția intravenos. După aceea nu a mai avut dureri. A fost o întâmplare, o coincidență... Medicul de la partid era Ion Diaconescu, ulterior șeful Clinicii de Balneologie. El mi-a relatat că tovarășul Kiss s-a dus cu trenul la Cluj, pentru consultații la vestitul prof. Iuliu Hațieganu, și pe drum tov Kiss i-a relatat că în timpul internării la noi în clinică au venit diferiți salariați care i-au solicitat pocăință, nu serviciu mai bun etc., dar Băcanu n-a venit să-i solicite să anuleze excluderea. Am considerat că ar fi fost sub prestigiul meu să-i fac o asemenea solicitare.
S-a făcut ședință a organizației de bază PCR de la spital în care s-a anunțat infirmarea excluderii, au luat cuvântul trei-patru tovarăși care au arătat că a fost o greșeală excluderea și mi s-a dat cuvântul mie. Am spus: „Nu am nimic de spus, vă mulțumesc”.

- V-a afectat excluderea?

- De atunci, lucrurile au luat o altă întorsătură, în ciuda faptului că originea socială a rămas aceeași.
Era să uit două consecințe ale originii sociale. După terminarea facultății trebuia susținut examenul de stat, examen foarte greu. L-am susținut în februarie 1952. Am luat următoarele note: 9 la Medicină Internă și Boli Infecțioase (era examen comun la cele două discipline), 10 la Chirurgie, 10 la Obstetrică, 10 la Igienă și 8 la marxism. Examenul la proba de marxism era ultimul și cu nota respectivă se manevra clasificarea. Mi-a căzut cosmopolitismul și cred c-am răspuns foarte bine, dar primind 8 am fost clasat pe locul patru, cu 9,25. Dacă îmi dădea 10 aș fi fost pe primul loc.
Încă o invenție ivită legată de originea socială era că la examenele de promovare pe linie medicală se dădea și o notă socială care avea putere 50%. În aprilie 1959 am dat exemen pentru specialist în medicină internă. Nota profesională - 18,66, nota socială - 17. În decembrie 1959 am dat examen pentru specialist în Nutriție și Dietă, ca medie profesională - 19,11, nota socială - 15. În mai 1961, la București, concurs pentru medic primar în Nutriție și Dietetică, nota profesională - 19, nota socială - 18. Nota socială o hotăra secretarul de partid de la facultate. Nota socială de 15 era cea mai mică, cu 14 erai considerat respins (nepromovat). Am aflat, ulterior, că acel 15 mi l-a dat un coleg, care a decedat de tânăr (Dumnezeu să-l ierte). De la Cluj, în loc de nota 19,11, m-am trezit în buletinul Ministerului Sănătății cu 17,05. Desigur că am fost foarte necăjit.
Acasă, la Davidești, tata era foarte terorizat ca dușman al regimului și câțiva dintre securiști au propus rearestarea, care din fericire n-a avut loc. Aceasta a reieșit din cele o mie de pagini din cele patru dosare de la securitate. A fost un foarte mare necaz pentru mama, pentru că noi, cei patru frați, am făcut fiecare studii superioare (eu, medic, doi ingineri silvici și unul profesor).

- V-a urmărit mult timp această „origine nesănătoasă”?

- Până când la Comitetul Orășenesc a fost numit prim-secretar Coriolan Pop, care avea vederi mai largi, iar lupta de clasă și dictatura proletariatului se mai îmblânziseră. Am primit, ca sarcină de partid, să fiu director de policlinică, director de spital, prodecan și rector. N-am cerut și n-am dorit niciuna dintre aceste funcții. Fiecare dintre sarcinile pe care le-am avut, și consider că aceea de medic a fost cea mai importantă și am iubit-o cel mai mult, le-am îndeplinit cu multe eforturi, cu conștiinciozitate, și mă bucur că ele au fost apreciate ca atare, inclusiv prin Decret prezidențial, ordine și merite. Astfel de „răsplată” o consider nesemnificativă, semnificativă rămânând mulțumirea mea personală.

- Dar după 1989?

- Nu am dorit să fiu reprezentativ, nici lider de partid. Nu m-am înscris în niciun partid. M-am săturat de activitatea politică. Bineînțeles că urmăresc cu interes desfășurarea întregii vieți politice în țara noastră. Sper că într-o zi va fi mai bine.

- Nu încheiem până nu îmi spuneți câteva cuvinte de pandemia pe care o traversăm tocmai în aceste momente.

- Apăsătoarea și trista epidemie de coronavirus este o problemă foarte serioasă. Este necesar să se respecte cu strictețe hotărârile forurilor competente. Sunt mândru de eforturile depuse de colegii medici, precum și de personalul medico-auxiliar. Aștept ziua când nu va mai fi pandemie și îmi exprim speranța că nu va trece foarte mult timp până la aceea zi.


Petru Vasile TOMOIAGĂ