„Așadar, ce s-a întâmplat după decembrie 1989 atât de grav încât Paul Goma să ajungă în câțiva ani la ruperea tuturor vechilor relații de prietenie și solidaritate în lupta anticomunistă, nu doar cu scriitorii din exil, ci și cu foștii lui prieteni și colegi din România care ar fi trebuit să-l întâmpine, din prima zi de libertate, cu brațele deschise, fie și simbolic?
Răspunsul e chiar acesta: nu numai că nu l-au primit (repet, fie și simbolic) cu brațele deschise, dar pur și simplu l-au ignorat sau chiar nu și-au amintit de el, mai corect: nu au vrut să-și amintească de el. Și doar până atunci, până în decembrie 1989, Paul Goma nu făcuse niciun rău nimănui. Dimpotrivă, atât cât a putut, și-a ajutat confrații scriitori din țară, prin poziția pe care o avea de «Soljenițîn român» la Paris, cu relații în presa occidentală și în lumea editorială”. (Mariana Șipoș, în prefața volumului Paul Goma - „Unde am greșit”, editura Eikon, 2019)

Adio, domnule Goma!
Să începem cu un text, publicat în „România literară” nr. 48, din 2 decembrie 1998. Cu titlul „Adio, domnule Goma!”.
„Două texte adresate de dl. Paul Goma României literare spre publicare (un articol consacrat aniversării recente a revistei și o scrisoare către dl. Gh. Grigurcu, replică la un comentariu al colaboratorului nostrui) stau de cîtva timp pe biroul meu. Dilema mea n-a constat în a le publica sau nu.
M-am decis, de cum le-am citit, să nu le public. Indiferent de ce va spune autorul lor. După toate învinuirile pe care mi le-a adus, aceea că reînviez cenzura nu mai contează. Dilema era a răspunde, în vreun fel, dlui Goma, sau a-l lăsa să aștepte mult și bine, publicarea textelor trimise.
Recunosc, fără plăcere că dl. Goma ar fi meritat să fie ținut la ușă ca un solicitant netalentat, dar agresiv, fără măcar un singur rând la Poșta Redacției. D-sa a dovedit și nu o dată că nu cunoaște (în nici un caz, că nu respectă) în raporturile cu colegii de breaslă, nici o normă de comportare civilizată. Ne-a aruncat pe toți într-o troacă. Ne-a calomniat. Ne-a umplut cu noroi. Simțindu-se capabil să fie judecător suprem, deținător unic al adevărului, n-a avut nici o rușine de a ne pretinde, nouă, să păzim cu strășnicie reguli (și de bunăcuviință) pe care d-sa le-a încălcat cu tot atâta strășnicie. Chiar și dintre cele elementare. A expediat exact același text la mai multe publicații. Am căzut și noi în aceeaiși cursă prostească și ne-am trezit că “dublăm” Cotidianul. A fi respins de la tipărire i se pare Dlui Goma o imposibilitate? Cine ar cuteza? Cine ar risca represaliile unui polemist atât de redutabil? Ei bine, iată, eu îndrăznesc să-i comunic dlui Goma pe această cale că nu-i voi mai publica un singur rând în România literară, câtă vreme articolele ori scrisorile d-sale, emanînd mirosul râncer al frustrării, vor continua să injurieze și să mintă. Consider de aici înainte că războiul dlui Goma cu toată lumea este o problemă personală a dlui Goma și care nu privește pe nimeni.
Cele două texte pe care le am sub ochi nu sînt altceva decât obișnuita litanie-pamflet a unui om căruia nu i se recunoaște meritul de a fi făcut ceea ce n-a mai făcut nimeni, de a fi incom- parabil și irepetabil, mai presus de îndoială, pe picior de egali- tate cu însuși bunul Dumnezeu. Deși niciodată așa de tolerant și de iertător ca El; din contra: urînd și spurcînd totul. Cu îngăduința confraților care i-au căutat în coarne, dîndu-și prea târziu seama de metamorfoza kafkiană suferită de scriitor care a rezistat mult mai bine totalitarismului decât democrației. Aniversarea României literare? Pretext pentru dl. Goma de a discuta relațiile d-sale cu această revistă. Dl Goma și România literară: atât. Restul e neant. Din perspectiva sublimă a dlui Goma, firește. Replica dată dlui Grigurcu e tot un pretext pentru a reînnoi răfuieli cu breasla, fără alegere și fără nuanță, de a repeta aceleași acuzații, uzate ca niște pantofi purtați de-o viață, aceleași procese de intenție și aceleași calomnii care sînt oxigenul zilnic al dlui Goma. Dacă s-ar tăia cablul, dl Goma s-ar sufoca. D-sa trăiește exclusiv din ură și furie. Toate celelalte sentimente l-au părăsit. Dl Goma a devenit un banal caz patologic. I se va da tot mai puțină importanță, cu timpul. Cîndva, la o curățenie generală, va fi scos pe făraș. Ca gîngania în care s-a metamorfozat comis-voiajorul din Kafka.
Adio, domnule Goma!”
Semnează directorul revistei, Nicolae Manolescu, actualmente președinte al Uniunii Scriitorilor din România.


Cel mai prost text scris de Manolescu
Paul Goma în „Jurnal de apocrif 1998”, notează la 3 decembrie 1998:
„Am citit ce a scris Manolescu, am recitit... Bine-bine, refuză să publice ce i-am trimis - dar de ce? Ei, la această întrebare Manolescu nu a răspuns, decât... că ar fi minciuni, calomnii - dar nu citează măcar una dintre ele.
Mi-e jenă pentru el. Dacă tot se hotărîse să deschidă gura, să fi lovit cu sabia, cu ciomagul. Or el a lătrat de după gard că sunt bolnav, că sunt un caz patologic, că sunt o gânganie de-a lui Kafka - pe care istoria are s-o măture pe făraș și o s-o arunce...
Am găsit că este cel mai prost text scris de Manolescu - care, în ultima vreme a scris numai astfel de texte”.


Pe marginea unui editorial
Replica lui Paul Goma vine în 21 decembrie 1998. O găsim publicată sub titlul „Pe marginea unui editorial...”, în volumul „Scrisuri 2, 1990-1999”:
„Prin editorialul României literare nr. 48 din 2-8 decembrie 1998 intitulat : «Adio, domnule Goma», Nicolae Manolescu și-a încheiat strălucit coborîșul - iată, nu am spus: căderea - observabil de la nr. 2 (11 ian.1990) al revistei. Atunci, la întrebarea «Cum ar trebui să arate România literară acum?», criticul și istoricul ce două decenii indicase direcția literaturii dovedise că era un perfect dez-orientat, un strălucit ignorant a tot ce se afla în afara țarcului culturii curate cu voie de la Securitate. În continuare, cu o masochistă consecvență, a confirmat semnul-rău amintit: interviul luat lui Iliescu (căruia i se adresa cu «Omul cu o mare» /în chiar prima întrebare), imediat după mineriada din 13-15 iunie 90, «considerațiile» despre... «legătura dintre răscoala de la Brașov din 87 și ʼrevoluțiaʼ din 89», publicarea, în 2 numere consecutive, pe 5 pagini a «dosarului de securitate» a suprașefului Securității Sturdza-Voican, în prezentarea acestuia, «aprecierile» despre samizdat, «cugetările» pe marginea disidenței, distrugerea (cu ce consecințe!) a PAC-ului, intrarea la liberalii-securității Cataramă-Quintus, etc, etc...
În acești 9 ani de, totuși, libertate de expresie ne-membrul de partid Manolescu - însă nu mai puțin co-autor al proletcultistului volum Literatura română de azi. 1944-1964; nu mai puțin harnic recenzent al productelor călăului culturii D. Popescu-Dumnezeu (5 cronici); vizitator și el - alături de Blandieni, Dimiseni, Buzuri - al «protectorului culturii nonconformiste cu voie de la stăpânire, pe numele său Gogu Rădulescu» - nu a recuperat nimic, nu a învățat nimic, dovada: în editorialul din 2 decembrie 98 «explică» astfel situațiunea:
«Două texte (începe prost: nu două, ci trei - n.m. P.G.) adresate de dl. Paul Goma României literare spre publicare (...) stau de cîtva timp pe biroul meu. Dilema mea n-a constat în a le publica sau nu. M-am decis, de cum le-am citit, să nu le public».
O astfel de introducere ar fi fost oriunde-oricând urmată de explicarea motivului nepublicării, și, semn de respect al cititorului: rezumarea textelor în chestiune (trei, nu două). Oriunde - nu și în România «rezistenței-prin-cultură»; nu în insula în care «samizdat nu a existat - și nici n-am avut nevoie de el»; nu «la noi /unde/ s-a manifestat un singur disident: Ceaușescu» - am citat din profunda gândire a directorului (de opinie, de revistă, de partid) N. Manolescu. Lui nici prin cap nu-i dă să explice refuzul, să citeze măcar o propozițiune din textele (trei, nu două). El le rezumă ca-la-București, cum făcea barbiștii, în Săptămîna, înainte de 89, cum, «după revoluție», fac antibarbiștii, cu precădere la România literară, moșie proprietate-personală a lui Manolescu, Fiul Ivașcului, moștenită de la tată-său, turnător cu diplomă MAI. Pe la mijlocul compunerii (editoriale!) se ițește o intenție de a vorbi despre «cele două (trei, nu două! - n.m.) texte pe care le am sub ochi», pe loc reprimată, fraza continuînd în clasicul-stil-dimisian: «obișnuita litanie-pamflet a unui om căruia...»; «emanînd mirosul rânced al frustrării»; «răfuieli cu breasla»; «caz patologic» - în fine «gângania în care s-a metamorfozat comis-voiajorul lui Kafka».
N. Manolescu mai crede la vârsta-i înaintată că «lupta de idei» în cultură se duce numai prin editoriale indicatoare de direcție - cum l-a învățat Ivașcu, învățător în materie de rezistență-prin-cultură; el își imaginează că, dacă înainte de 89 nu a polemizat cu ai săi co-breslași care nu-i împărtășeau opțiunile (să zicem: securiștii lui Eugen Barbu), se datorează numai refuzului său de «a se încăiera cu niște derbedei» - și nu, cum era adevărat: partidul comunisto-terorist nu permitea să se răspundă unei «critici juste, spontane-dinainte-pregătite». Însă dacă ar fi vrut să dea o replică troglodiștilor săptămîno-lucefereți - ar fi putut, așa cum putuseră, înaintea lui, scriitori ca și el: Țepeneag, Virgil Tănase, Tudoran, Deșliu, Dan Petrescu, Cangeopol, Dinescu...- în presa occidentală. Chestie de elementară apărare a punctelor de vedere (și normal curaj). Or N. Manolescu nu are organ pentru lupta de idei, polemica, pentru el, este vulgară încăierare, schimb de înjurături, nu apărare a propriei opinii. Și pentru el teribila, mutilanta perioadă comunistă a constituit un binecuvântat alibi - atât al inacțiunii sale civice, cât și al acțiunilor strict culturale. Dar, oricât de șchioapă ar fi, acum, democrația în România (vinovați de această situație fiind și directorii de opinie dezertori, vânjoșii rezistenți prin cultură), există libertate de expresie.
Cum o folosește N. Manolescu, intelectual de frunte și «om politic» - liberal? Exact așa cum știa el de la dușmanu-i personal: Eugen Barbu că «proceda» cu... dușmanii poporului (printre ei chiar Manolescu!): refuzînd să dea citate din textele incriminate, rezumîndu-le, fantezivo-abuziv - și tot el pronunțînd sentința: nu se publică! Gestul (și maniera) lui N. Manolescu m-a mirat. Aveam deja formată o foarte proastă părere despre caracterul său (vreau să spun: despre lipsa) dar încă nu era definitivă...


Cum a ajuns Uniunea Scriitorilor să recunoască valoarea lui Paul Goma doar după moartea sa
De la editorialul din 2 decembrie 1998 al României literare - s-a făcut”.


Metamorfoza gânganiei
S-au mai scris multe, de-a lungul timpului. Le găsiți în volumele lui Goma. Dar iată cum, după plecarea lui din lumea noastră, gângania s-a metamorfozat. Metamorfoza o găsim într-un comunicat al Uniunii Scriitorilor din 2 aprilie 2020:
„Imediat ce a aflat vestea tristă a morții lui Paul Goma, Uniunea Scriitorilor din România a făcut demersuri, prin președintele său Nicolae Manolescu, privind posibilitatea decorării post-mortem a scriitorului, adresând o scrisoare oficială Administrației Prezidențiale.
«Meritele sale literare, ca și cele civice, sunt bine cunoscute», a arătat Nicolae Manolescu. «Iar viața opozantului anticomunist, asupra căreia vă ofer un desfășurător succint, este un adevărat roman de esență tare, comparabil cu cel al vieții lui Soljenițîn (scriitor și opozant anticomunist cu care, de altfel, Goma a fost adesea comparat.»
Scrisoarea oficială a Uniunii Scriitorilor se încheia astfel:
«În numele Uniunii Scriitorilor din România, vă mulțumesc pentru decorarea post-mortem, meritată de Paul Goma și sperată de noi, a acestui important scriitor și opozant anticomunist.»
În răspunsul primit de la Administrația Prezidențială. Cancelaria Ordinelor și semnat de Consilierul de Stat Gheorghe Angelescu, este exprimat «profundul regret la trecerea în neființă a celui care a fost Paul Goma, unul dintre cei care au apărat libertatea și drepturile omului, atât prin acțiunile sale, cât și prin operele sale.»
În continuare, Administrația Prezidențială a făcut următoarele precizări:
«În ceea ce privește decorarea domnului Paul Goma, menționez că acest demers a fost, în mai multe rânduri, în analiza Instituției Prezidențiale, în perioada administrației 1996-2000, precum și a administrației 2004-2014, însă de fiecare dată domnia sa a considerat că lupta împotriva dictaturii comuniste este o acțiune prea personală, pentru a fi recompensată, chiar și onorific. Având în vedere poziția consecventă a domniei sale, credem că această dorință trebuie respectată, chiar dacă activitatea domnului Paul Goma în apărarea libertății și drepturilor omului ar justifica, cu prisosință, recunoașterea meritelor sale incontestabile, prin acordarea unei decorații».
Uniunea Scriitorilor din România adresează mulțumiri Administrației Prezidențiale pentru promptitudinea răspunsului și motivarea oferită, aceea de a respecta dorința regretatului scriitor și opozant anticomunist Paul Goma”.
Despre ce vorbim?
„Și întrebarea mea lipsită de orice urmă de diplomație dâmbovițelină, cum ar spune Goma: Nu vă este rușine vouă, celor care încercați să-l «recuperați» pe Goma după ce l-ați etichetat «lipsit de talent», «nescriitor», «antisemit», nici, vouă, mâncători de ce nu trebuie, care plecați urechea la șoaptele mizerabile ale consilierilor, care încearcă să vă protejeze de eventuale stricăciuni de imagine prin asocierea cu numele lui Paul Goma?
Nu aveți nicio limită, nicio urmă de demnitate!”
Strigătul îi aparține scriitoarei Flori Bălănescu, istoric și editorul lui Paul Goma.
Paul Goma s-a dus. De ce nu a fost nevoie de el? Simplu: pentru că Paul Goma nu știa ce este compromisul. Am citit undeva - mea culpa, nu mai rețin unde! - că Paul Goma a fost o oglindă; una în care mulți vedeau ceea ce NU au făcut.
Acum pot să răsufle ușurați. Și, parcă, totuși nu. Pentru că scrierile lui Goma rămân o oglindă ce nu poate fi spartă.


Pagină îngrijită de Flavius BONCEA