LAUDATIO Domnului Prof. Dr. Gheorghe S. Băcanu cu prilejul acordării titlului de Cetățean de Onoare al Municipiului Timișoara.

„Înainte de toate, doresc să declar că, pentru mine, susținerea acestui laudatio este o mare cinste. Dar nu numai o cinste, ci, totodată, o deosebită bucurie, fiindcă îl susțin (...) cu ocazia decernării titlului de Cetățean de Onoare al Municipiului Timișoara domnului prof. dr. Gheorghe Băcanu, unul dintre cei mai importanți medici și deschizători de noi căi în medicină pe care i-a dat Banatul sieși și întregii țări după cel de-al doilea război mondial.
Voi expune numai câteva repere biografice, din multele care s-ar cuveni înșiruite. Născut la 27 martie 1926, în comuna Davidești, din Muscel, fiu de preot de țară, dl prof. dr. Gheorghe Băcanu a venit la Timișoara în anul 1945, odată cu dobândirea calității de student al nou înființatului Institut de Medicină, cale pe care aveau s-o urmeze, după aceea, nenumărați alți tineri regățeni, inclusiv subsemnatul, cu exact 15 ani mai târziu, în dorința noastră de a deveni medici. (...) Dl profesor a venit și s-a stabilit definitiv în Banat, devenind bănățean nu numai prin adopțiune, ci și prin devotamentul dovedit în îngrijirea sănătății oamenilor din această zonă, în care a scris și scrie, încă, o pagină demnă de reținut a medicinii și diabetologiei românești, ca medic, ca întemeietor al diabetologiei moderne din Banat, ca formator de tineri medici și de specialiști în îngrijirea pacienților cu diabet zaharat, cu alte boli metabolice și cu boli din domeniul medicinii interne. Dl profesor a absolvit Medicina din orașul nostru în anul 1950, după care a parcurs, pas cu pas, prin concursuri succesive, toate treptele ierarhiei medicale și universitare, până la cea de profesor universitar, în anul 1976, și de membru al Academiei de Științe Medicale din România, din anul 1993. (...)
Parcurgând sumarele repere biografice, cineva s-ar putea întreba totuși: „De vreme ce astăzi este plin de profesori universitari, prin ce s-a făcut remarcat domnia sa? Firească întrebare, deși trebuie insistat asupra faptului că nu întotdeauna a nins cu profesori, ca în zilele noastre, până și în cele mai semnificative „cătune” universitare.
Răspunsul ar putea fi unul lapidar: pe profesorul Gheorghe Băcanu îl deosebesc de mulți alți confrați faptele și viața sa, însă, cum simt că acest gen de răspuns n-ar mulțumi pe nimeni, voi încerca să-mi argumentez afirmațiile (...) Voi începe cu acele înfăptuiri care reprezintă priorități zonale și naționale.
În calitate de medic, în primii ani de după absolvirea facultății, tânărul medic Gheorghe Băcanu și-a dat seama de gravitatea diabetului zaharat și, într-o perioadă în care diabetologia, ca știință, nu trecuse în epoca sa modernă, a prevăzut atât marea răspândire ulterioară a acestei boli, cât și marile probleme pe care avea să le pună în viitor. Drept consecință, a înființat, în anul 1953, la vârsta de 26 de ani, Centrul de Diabet din Timișoara, cel de-al doilea din România, în ordine cronologică, după cel din București. Ca să ne dăm seama mai bine că dl profesor Băcanu realizase un act de pionierat medical, să spunem că în 1953 se scurseseră doar 32 de ani de când savantul român Nicolae Paulescu descoperise efectele insulinei și că mai trebuia să treacă trei ani până ce avea să fie introdusă în practica medicală prima tabletă antidiabetică. Pe atunci, sistemul sanitar românesc se afla în mare suferință, era dezorganizat și sărac, ca întotdeauna – chiar mai sărac decât în zilele noastre – și mereu pe cale de reformare, tot ca acum.
Odată cu înființarea Centrului de Diabet, îngrijirea pacienților cu diabet zaharat a intrat într-o nouă perioadă, organizată, științifică și activă, în care diagnosticul a devenit mai precoce, și tratamentul, mai adecvat. Atunci diabeticilor din Banat li s-a oferit o casă și au devenit o familie, mică la început, dar numărând 15.000 de membri la pensionarea fostului lor „părinte”.
Tot în calitate de medic și de dascăl, după 20 de ani de insistențe și eforturi, în 1973, dl profesor Gheorghe Băcanu a pus bazele secției clinice de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice, cu 60 de paturi, în cadrul noului, pe atunci, Spital Județean din Timișoara. A fost și aceasta un mare pas înainte, fiindcă odată cu el a început învățământul sistematic în domeniu, clinica devenind locul unde s-au instruit în tainele medicinii interne și diabetologiei un șir neîntrerupt de studenți și de viitori specialiști.
În ceea ce privește realizările științifice, nu voi înșirui toate societățile științifice și academice din care a făcut și face parte dl profesor și nici revistele medicale în ale căror colegii de redacție a activat (15 la număr), ci mă voi limita la cele pe care le-a condus (președinte al Filialei Timiș a Academiei de Științe Medicale 1994-2005) sau în a căror conducere a avut un rol important (vicepreședinte al Societății Române de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice, membru în Comitetul de Direcție al Secției Naționale a Uniunii Medicale Balcanice și președinte al Filialei Timiș, vicepreședinte al Asociației Oamenilor de Știință din România, membru în Comitetul de Conducere al Asociației Dunărene de Diabet etc.).
Este membru al Academiei de Științe Medicale din anul 1993, a scris și publicat cărți și sute de articole medicale, mai ales în domeniul diabetului zaharat, dintre care un mare număr au fost susținute la o serie de congrese naționale și internaționale. Impresionanta operă științifică și didactică a profesorului este străbătută de priorități în domeniu, dintre care cea mai importantă este cartea „Gangrena diabetică”, publicată în anul 1973, prima monografie cu această temă din Europa, iar dintre lucrări amintesc doar „Coma diabetică hiperglicemică fără cetoacidoză”, prima referire din România la o astfel de comă.
Profesorul Gheorghe S. Băcanu, împreună cu un grup de colaboratori, a inventat microcomprimatele pentru depistarea corpilor cetonici în lichidele biologice, sensibile și foarte ieftine.
Ca semn al calităților manageriale și a onestității domniei sale – a socotit argirofilia, corupția și rabatul de la etica universitară ca fiind total inacceptabile – dl profesor Băcanu a făcut parte, timp de 24 de ani, din conducerea Institutului de Medicină din Timișoara, ca prodecan, prorector și, pentru o perioadă de zece ani, rector.
Profesorul și medicul Gheorghe S. Băcanu a trăit o viață care s-a suprapus, în cea mai mare parte, profesiei sale, pe care a practicat-o cu toată convingerea într-o altă parte de țară, care i-a devenit casă. Iar peste toate s-a adăugat modestia, manifestată prin faptul că i-au displăcut laudele nemăsurate și prin discreția cu care a vorbit și vorbește despre realizările sale medicale și științifice prioritare.
Ca om, dl profesor a fost preocupat de adoptarea unui stil civilizat în relația cu oamenii, indiferent cine au fost. Respectuos cu toată lumea și civilizat în exprimare, dl profesor Băcanu este considerat și perceput, de cei care-l cunosc, ca un mare domn și un intelectual de marcă. (...)
Mă încearcă bucuria că i-am fost colaborator și discipol, că am avut și am parte de un asemenea maestru și de un mare prieten, de a cărui înțelepciune am beneficiat și din care mă înfrupt încă. (...)
Dragă Maestre și iubit prieten, astăzi, când de jure vă alăturați – căci de facto sunteți de mult timp – micului grup al timișorenilor distinși cu titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului lor, vă rog să-mi permiteți să vă felicit și să vă urez, în numele meu, al soției mele, al colaboratorilor noștri comuni (...) sănătate și o viață cât se poate de bună, de liniștită și de îndelungată.
Prof. dr. Viorel ȘERBAN

„Mi-a rămas o mare recunoștință în suflet că am putut să fiu în preajma unui om excepțional”, Mihaela Jurca, asistent dietetician.

„Am început activitatea din 1974, în clinica nou înființată de profesorul Gheorghe Băcanu, și încă sunt tot aici. În tot acest timp, profesorul s-a ocupat foarte mult de educația noastră profesională, în felul în care a organizat cursuri profesionale, urmate de testări. Într-adevăr, a fost deosebit de exigent în ceea ce privea comportamentul nostru la locul de muncă și a impus și reguli față de pacienți, politețe, respect.
Pentru dânsul nu prea exista cuvântul bolnav, ci pacient. A fost un om deosebit de bine pregătit. A fost și exigent în ceea ce privește relațiile de serviciu, dar în atâția ani sigur că au fost și momente în care ne petreceam, de 8 martie, de pildă, când ne felicita sau ne aducea cuvinte de mulțumire, pentru că am încercat cu toții să facem față standardelor pe care le-a impus și să nu-l dezamăgim.
La aceste mici întruniri ne spunea glume, ne povestea evenimente din viața lui sau chiar dansam, deci am cunoscut și cealaltă fațetă a personalității dânsului. Erau seri plăcute. Mi-a rămas o mare recunoștință în suflet că am putut să fiu în preajma unui om excepțional, a unei personalități. Pentru că tot se apropie ziua dânsului, iar ziarul o să apară chiar în această zi, aș vrea să îi mulțumesc”.

„Domnului profesor îi datorez formarea mea profesională”, Claudia Iftode, medic primar de medicină a familiei.

„În primul rând vreau să spun că eu datorez formarea mea profesională, în cea mai mare parte, domnului profesor Băcanu și Clinicii medicale 3. Pe vremea aceea nu s-a dat zece ani de zile examen de rezidențiat și noi eram repartizați la terminarea facultății, pentru trei ani de zile, în clinici universitare și făceam stagii de câte șase luni. Eu am terminat facultatea la Craiova, m-am căsătorit cu soțul meu care este din Banat, ca urmare am venit prin repartiție la Timișoara. Mi s-a părut că un medic proaspăt absolvent de facultate trebuie să se formeze prima dată, primul stagiu, într-o clinică de medicină internă. Pentru că dobândești acele calități profesionale și umane ce reprezintă o bază, sperând, bineînțeles, că ulterior se va da examenul de rezidențiat. Am ales Clinica medicală 3 fără să știu prea multe despre ea. Am ajuns acolo și domnul profesor Băcanu era extrem de exigent, cum rareori văzusem în facultate acest lucru. Rigoarea, regulile, exigența erau la cote înalte. Sunt un om disciplinat de felul meu și m-am adaptat. La început a fost foarte greu, pentru că medicina e grea, și după terminarea facultății abia ai învățat ABC-ul. Eu pot să spun că am avut un regim mai special față de ceilalți rezidenți. Nici acum nu știu de ce domnul profesor m-a ales tocmai pe mine. În majoritatea zilelor eram scoasă la raportul de gardă în fața medicilor, cadre universitare, medici rezidenți și mi se puneau întrebări despre cazurile care erau pe clinică, majoritatea internate prin gardă. Ce știam, știam și răspundeam, ce nu știam, domnul profesor îmi zicea: „Vii aici mâine, ești aici prezentă și spui ce nu ai știut astăzi”. Cu alte cuvinte, șase luni de zile eu citeam zi de zi, ore în șir, și de asta spun că așa m-am format. Probabil că dacă nu erau exigența și rigoarea domnului profesor, știți cum sunt tinerii, mai lași de azi pe mâine și tot așa. În felul acesta am fost obligată să citesc foarte mult fără întrerupere și pot să spun că dacă la început era greu și nu îmi convenea foarte mult pentru că trebuia să dau totul la o parte, să ridic la nivelul înalt care era impus, pe măsură ce a trecut timpul mi-am dat seama cât de util este acest lucru. La examenul de specialitate, pe care l-am dat la ASCAR, am nimerit în comisia domnului profesor Cristodorescu. Mi-a spus: „Bine ai învățat tu acolo, la Craiova”, se vedea de unde vin absolvenții. I-am spus că nu am învățat acolo, ci la clinica domnului profesor Băcanu.
Vă dați seama ce somități sunt acești profesori universitari. M-am bucurat că domnul profesor Cristodorescu apreciază ce am făcut eu la examen, cum susțineam cazul și bineînțeles am spus adevărul, unde m-am format eu ca medic, în stagiu de medicină internă. Și aceste lucruri s-au văzut ulterior la toate celelalte specialități și pot să le spun tuturor tinerilor medici că dacă înveți specialitatea de medicină internă ai o bază solidă în orice altă specialitate vei face. Chiar și un chirurg, chiar dacă are abilități în profesia de chirurgie, dacă are cunoștințe solide în medicina internă, altfel tratează, pentru că știți proverbul că noi tratăm nu boli, ci bolnavi. Fiecare bolnav este unic în univers și trebuie o medicină personalizată, individualizată, ceea ce nu este ușor dar este foarte probabil, dacă, așa cum spuneam, ai cunoștințe în medicina internă.
Relațiile s-au menținut cu domnul profesor Băcanu. În 2012 am făcut Congresul Național de Medicină a Familiei la Timișoara, sub sigla Societății Naționale de Medicină a Familiei, și a fost o masă rotundă pe care a condus-o domnul profesor Băcanu, împreună cu domnul profesor Jompan, din partea medicilor de familie.
A fost foarte reușită, apreciată de colegi și domnul profesor Băcanu; cred că s-a simțit bine în prezența medicilor de familie. A fost un moment impresionant.
Pe parcursul evoluției mele ca medic de medicină a familiei, mi-am dat ulterior și primariatul, am mai avut astfel de colaborări cu Clinica medicală 3 (acum este Clinica de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice).
Am păstrat legătura și oricând am avut pacienți care aveau asociat diabet zaharat îi trimiteam cu recomandare. Dânsul a avut și cabinet privat o perioadă de timp și trimiteam mulți pacienți care erau din zona aceea la cabinetul său. După ce domnul profesor s-a pensionat, îi trimiteam în clinică și așa cum văd eu, la nivelul meu de medic de familie, domnul profesor a lăsat o pleiadă de medici și cred că și acum clinica are standarde foarte înalte datorită contribuției sale. Știu că a fost și rector, știu că datorită domnului profesor a apărut Clinica de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice în județul Timiș, care a ajutat pacienți cu diabet din tot vestul țării. Relațiile mele cu domnul profesor sunt deosebite.
Trecând dincolo de partea profesională, domnul profesor Băcanu, în fiecare 8 martie, are grijă și mă sună să îmi spună La mulți ani. Pentru mine este un lucru extraordinar și înseamnă că din rigoarea și din profesionalismul dumnealui simte că a dat și unuia ca mine. Și acest lucru este emoționant și cântărește enorm în viață”.

„Un profesor de excepție și creator de școală”.

Profesor doctor Constantin Dumitrescu, Membru de Onoare al Academiei de Științe Medicale din România, fost profesor de diabet, nutriție și boli metabolice, plecând de la stagiul de preparator, până la cel de profesor-șef de catedră, iar în ultima perioadă a condus clinica de diabet de la Spitalul Malaxa, nou înființată. A fost conferențiar la Spitalul Cantacuzino, la Clinica de Nutriție. După ce s-a înființat noua Clinică de la Malaxa, a fost numit conferențiar și apoi profesor, doctor în științe medicale

„Pentru că Dumnezeu ne-a hărăzit să trecem de vârsta de 90 de ani, atât profesorului Băcanu cât și mie, putem să spunem că ne cunoaștem de-o viață. Imediat după ‘50, eram tânăr preparator la clinică.
Așa l-am cunoscut pe profesorul Băcanu. La vremea aceea exista Facultatea de Perfecționare a Medicilor și Farmaciștilor care, din păcate, s-a desființat, și profesorul Băcanu a fost primul specialist în diabet care a făcut clinica de nutriție, unde eram și eu.
Poate fi considerat primul exponent al departamentului de diabet și nutriție din afara Bucureștiului, fiindcă dânsul a fost primul care a plecat din clinică și a înființat Centrul de Diabet de la Timișoara, după modelul celui de la București, fapt care a fost foarte apreciat de profesorul Pavel care-l dădea mereu de exemplu. L-a vizitat de multe ori și a urmărit toată evoluția acestui cadru didactic de excepție și sub aspect profesional, și sub cel organizatoric (a fost mulți, foarte mulți ani rector).
Un om de-o disciplină, de-o corectitudine, de-o integritate profesională, umană și civică rar întâlnite. Nu pot să mai numesc înaintea lui un alt prieten și un om mai apropiat de mine decât el, pentru marile lui calități profesionale, umane, organizatorice.
A fost un profesor de excepție, și după relatările elevilor lui, și creator de școală, primul creator de școală din afară de București, școală de diabet și de nutriție din țară. După ani de zile a urmat, la Craiova, doctorul Sfârlează, doctorul Crețeanu, la Iași, la Cluj a funcționat în cadrul medicinei interne, abia după 20, 30 de ani, după întoarcerea doctorului Hâncu din străinătate, s-a înființat Centrul de Diabet de la Cluj.
Așa că, Timișoara este formatoarea diabetologilor din tot vestul țării, grație capacității, inteligenței, profesionalismului și spiritului organizatoric al profesorului Băcanu.
Vă dau un singur exemplu de ce înseamnă creator de școală: urmașul său la catedră, profesorul Viorel Șerban, un om deosebit și din punct de vedere profesional și organizatoric.
El a fost elevul profesorului Băcanu, care a transformat o mare durere într-o mare și luminoasă realizare: ceea ce eu numesc „Miracolul de la Buziaș”. Eu am mers an de an când eram în activitate când se ține congresul la Buziaș și el este singurul din țară care are evidența tuturor copiilor diabetici din țară, lucru care nu cred că mai există în altă parte.
De asemenea, vreau să vă spun că, în ceea ce privește Clinica de Diabet, profesorul Pavel a fost nu numai întemeietorul primului Centru de Diabet și a Clinicii de Diabet din București, dar pot să spun că este formatorul primului centru de diabet din lume.
Profesori din străinătate au venit și au luat modelul de înregistrare, fișierul, arborii genealogici (profesorul Pavel, personal, a notat prima mie de arbori genealogici ai diabeticilor din București). Este un exemplu deosebit, de la care s-a inspirat foarte mult profesorul Băcanu. Acesta a fost apreciat de profesorul Pavel, care l-a vizitat de multe ori (îl dădea mereu de exemplu ca bun organizator, ca un cadru de un deosebit profesionalism) și a reușit să facă o școală de diabet și boli de nutriție la Timișoara pentru întreg vestul României.
Un om cu capacități organizatorice deosebite, profesional și de o probitate științifică și umană rar întâlnite.
Eu l-am simțit aproape de sufletul meu, fiindcă am apreciat la el devotamentul pentru această specialitate, dragostea lui de a împărtăși și celorlalți și de a forma o adevărată școală medicală.
A fost bun organizator, bun cercetător științific, pe care l-am urmărit la toate congresele noastre de diabet pe care le-am avut în țară și în străinătate (de foarte multe ori am fost împreună, grupa de diabetologi din țara noastră, care am beneficiat de aceste posibilități de a merge și în străinătate) și, de fiecare dată, profesorul Băcanu s-a evidențiat prin capacitatea lui de înțelegere a problematicii, prin capacitatea lui de a crea și de-a se avânta în cercetarea medicală, nu de unul singur, antrenând tot colectivul pe care-l avea, cu multă dragoste, cu multă dăruire și cu multă prețuire pentru fiecare dintre ei.
A fost corect și cinstit, deosebit de atent la evoluția profesională a fiecărui cadru din subordinea lui.
Un om de excepție! Aș putea vorbi o zi întreagă despre acest om care rar. Rar întâlnești în viață un asemenea om, și eu am avut această fericire să-l întâlnesc ca și cadru didactic, ca profesor și ca prieten.
Un om deosebit de cald, de bun, de cinstit, corect, fără cusur. N-am ce defect să-i găsesc. Este un exemplu emblematic pentru diabetologia românească. Eu îl apreciez foarte mult și știu cât a muncit, cu câtă râvnă, cu cât devotament. Este reprezentantul Argeșului și Muscelului pentru Banatul nostru, care face cinste Banatului, un om deosebit, de o factură intelectuală, profesională și umană rar întâlnite.
Nu pot să-mi exprim decât dragostea pentru el, aprecierea, pentru capacitatea lui profesională, organizatorică și pentru munca pe care a depus-o pentru înființarea acestui sector științific la Universitatea de Medicină din Timișoara și ca și bun sfătuitor și prieten apropiat pentru colaboratorii săi și deosebit de corect, cinstit și imparțial.
Deosebit de imparțial, judeca cu multă luciditate, cu mult calm și avea niște realizări deosebite prin felul lui de-a fi și pentru capacitatea lui de-a cuprinde toată problematica și științifică și socială și morală și umană”.

„Îl consider pe domnul profesor Gheorghe S. Băcanu un membru al familei mele”, prof. dr. Romulus Timar, șeful Clinicii de Diabetologie, Nutriție și Boli Metabolice, președinte al Societății de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice.


„L-am cunoscut pe domnul profesor Gheorghe Băcanu încă din anul 1976, când am devenit student la Institutul de Medicină din Timișoara, unde dânsul era profesor de medicină internă și, în același timp, Prorector. Am apreciat de la început rigurozitatea dânsului, implicarea directă în desfășurarea activității didactice și de cercetare științifică a studenților.
În anul 1979, a devenit Rector al Institutului de Medicină și și-a continuat activitatea didactică pe care toți studenții care i-au trecut prin mână au apreciat-o, cu toate că era renumit pentru prezența strictă pe care o solicita la stagii și la cursuri și pentru severitatea de la examene. Am fost plăcut impresionat când părinții mei s-au trezit cu o scrisoare de felicitare pentru rezultatele foarte bune pe care le-am obținut, semnată chiar de rectorul Institutului de Medicină. Din acel moment, eu nu l-am mai privit ca pe un rector sever, ci ca pe un om apreciat de studenți.
Pe tot parcursul studenției am auzit de la mai multe serii de studenți, care au făcut cursurile cu dânsul, despre seriozitatea, calitatea stagiilor clinice și a cursurilor care se desfășurau cu domnul profesor Băcanu. Toți colegii mei au remarcat obiectivitatea notelor obținute la examenele date cu domnia sa, chiar și atunci când picau examenul.
Am fost mândru când, în anul 1982, am absolvit Facultatea de Medicină Generală, iar diploma de absolvire a fost semnată de dânsul.
Am avut ocazia de a-l cunoaște mai îndeaproape în anul 1988, când mi-am desfășurat pregătirea în secundariat în Clinica de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice pe care domnul profesor Băcanu a condus-o. M-am convins nu doar de calitățile didactice, ci și de calitățile deosebite profesionale, de medic, și de apropierea față de persoanele în suferință. Tot atunci am învățat de la dânsul două expresii: „Măria-Sa Studentul” și „Măria-Sa Bolnavul”, care, ulterior, mi-au călăuzit întreaga activitate pe care am pus-o în slujba persoanelor cu diverse afecțiuni, precum și a educației studenților de la medicină.
În anul 1990, când am hotărât să devin cadru didactic al UMF Timișoara, am ales să fac parte din echipa pe care domnia sa o conducea, luând în considerare calitățile deosebite atât ca om, ca medic și cadru didactic ale domnului profesor Băcanu.
După intrarea în clinica pe care dânsul o conducea, am constatat că tot ceea ce se spunea despre dânsul, și anume că este un bun profesionist în domeniul medical, un bun profesor universitar, un om exigent și riguros, se adeverește. În această perioadă am învățat și un alt lucru, care nu îmi trecuse prin gând până atunci: să bat la ușa salonului când intram la vizită. De asemenea, am învățat și să examinez pacientul „din cap până în picioare”.
Îmi aduc aminte de momentul în care mi-a încredințat să țin primul curs, referitor la artroze, curs pentru care m-am pregătit o săptămână. Când a constatat că am înclinație pentru activitatea didactică, mi-a încredințat și cursurile de sindrom coronarian acut și de sindrom nefrotic. În acel interval de timp, am cunoscut și calitățile de cercetător științific ale domnului profesor Băcanu, care au dus la crearea Cetotestului, pe care l-am utilizat timp de mulți ani în determinarea corpilor cetonici la pacienții cu diabet zaharat. De altfel, domnul profesor are mai multe certificate de inventator, legate de identificarea corpilor cetonici în lichidele biologice.
În pregătirea mea profesională, am parcurs o serie de monografii și tratate la care domnia sa a colaborat, precum și o parte dintre cele peste 250 de lucrări științifice publicate de dumnealui în țară și în străinătate. Aș menționa, dintre toate lucrările sale, monografia „Gangrena diabetică”, care este și astăzi de actualitate și care este o continuare a tezei „Aspecte ale arteriopatiei și gangrenei diabetice a membrelor inferioare”, cu care domnul profesor Băcanu a obținut, în 1961, titlul de doctor în medicină.
Apreciez viziunea domnului profesor privind problematica diabetului zaharat și a bolilor metabolice, intuind, încă din anii ´50, impactul pe care acestea îl vor avea asupra stării de sănătate a populației, ceea ce dus la înființarea, în anul 1953, a Centrului de Diabet din Timișoara, cel de-al doilea din România, după cel de la București.
Profesorul Băcanu a avut o contribuție decisivă la înființarea Clinicii de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice, în anul 1973, clinică cu 60 de paturi, în cadrul Spitalului Județean din Timișoara, fiind printre puținele clinici de profil din țară.
Ca recunoaștere a activității medicale, științifice și didactice, domnul profesor Băcanu a devenit, din anul 1993, membru titular al Academiei de Științe Medicale din România, fiind, între 1994 și 2005, președinte al Filialei Timișoara al Academiei de Științe Medicale.
A primit Premiul Nicolae Paulescu al Academiei de Științe Medicale, în anul 1992, pentru întreaga activitate, fiind primul medic român care a primit acest premiu.
Domnul profesor Gheorghe Băcanu îmi este un exemplu și în viața de familie, pentru relațiile de afecțiune și de respect pe care le-a avut cu soția și cu fiicele dânsului. Poate că această trăsătură umană a domnului profesor este cea mai importantă și își are rădăcinile în faptul că este fiu al preotului din comuna Davidești, localitate în care domnul profesor s-a născut în anul 1926.
Relațiile pe care le-am avut cu domnul profesor Băcanu, de respect reciproc și de apreciere, mă fac să îl consider, la ora actuală, ca un membru al familei mele”.

„Este o mândrie pentru noi că ne-a fost profesor și mentor”, prof. dr. Petru Aurel Babeș, medic primar, medicină internă - diabet, nutriție, boli metabolice, specializat în management sanitar și sănătate publică.

Încă lucrează la Universitatea din Oradea, la Facultatea de Medicină și Farmacie, în calitate de conducător de doctorate. Are 76 de ani. A lucrat în 1971 la actualul Spital Clinic Județean de Urgență Oradea. A deținut funcția de director de direcție și spitale.


„L-am cunoscut pe domnul profesor Gheorghe S. Băcanu în 1977, când eram deja specialist în a doua specializare, diabet, la un congres de diabet, nutriție și boli metabolice. Am făcut doctoratul la Timișoara, cu Excelența Sa, în medicină internă de fapt, doctor în medicină la Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara. Profesorul Gheorghe Băcanu m-a primit la sugestia unui prieten de-al meu, profesorul Viorel Șerban din Timișoara.
Profesorul Băcanu este o mare somitate, a fost și rectorul universității din Timișoara, are multe activități, a scris cărți, a făcut multe de-a lungul anilor. Și foarte, foarte important, a crescut multe, multe generații de studenți, medici secundari, cadre didactice, asistenți, profesori, conferențiari, oameni de nădejde. În urmă cu câțiva ani a fost un eveniment foarte important, când profesorul Băcanu a primit, primul medic din România, Premiul „Nicolae Paulescu”, premiul Societății Române de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice și al Academiei de Științe Medicale din România. Dânsul este de foarte mulți ani membru titular al Academiei de Științe Medicale din România, de pe vremea când era președinte profesorul Nicolae Cajal.
A creat o școală care e foarte importantă, cea de diabetologie, un lucru formidabil, și a avut un rol foarte mare în diabetologia românească. Dar să nu uităm raportul în medicina internă. Eu când am ajuns acolo era clinică de medicină internă și profilată pe diabet și boli metabolice. Oricum, Timișoara este un reper în acest domeniu.
Domnul profesor este un om formidabil. Un om corect, sobru, elegant. Imaginați-vă că pe vremea aceea doctoratul însemna trei examene în fața întregului corp medical, toată clinica, toți studenții, rezidenții. Doctoratul meu a ținut aproape cinci ani. Mașina mea făcea naveta la Timișoara de una singură, știa singură drumul. Astăzi cred că e mai simplu un pic. Plus că pe vremea aceea informarea era o mare problemă. Am dat doctoratul destul de târziu. Am intrat la doctorat când aveam mai mult de patruzeci de ani. Înainte de Revoluție, ca să te primească la doctorat, îți trebuia aprobarea primului secretar de partid. Deci nu te puteai duce așa - hai, domnule, că eu vreau să fac doctorat. Eu cu profesorul Băcanu am încercat și înainte de Revoluție. Am luat toate examenele pe țară, dar de abia după Revoluție am putut oficializa. Deschizându-se frontiera, mă duceam la Szeged, unde este o universitate de medicină (fosta universitate din Cluj, care s-a mutat în 1919, când Transilvania a intrat înapoi în România). Așa am putut pune mâna pe bibliografie, pentru că această universitate, care se numește „Albert Szent-Györgyi”, are legătură cu America și aveau informația.
Este o mândrie pentru noi că ne-a fost profesor și mentor. În medicina românească este un om care a dat enorm de multă seriozitate. Este un om de cuvânt.
Să știți că nu era blând deloc, era foarte exigent. Este un mare exemplu de urmat. Și ceea ce e și mai frumos e că a lăsat în urma lui urmași serioși. Viorel Șerban, care a făcut atâtea, profesorul Timar, care acum e președintele Societății de Diabet în România, oameni grei. Timișoara este o școală de medicină serioasă.
Îi cunosc familia, pe doamna profesor Băcanu, soția dumnealui, care era tot profesor universitar, și pe cele două fiice și chiar pe nepoții dumnealui. Pe toate planurile, numai laudă”.

„Domnul profesor m-a sprijinit întotdeauna”, prof. dr. Gheorghe Ioan Mihalaș.

„Am ajuns la Institutul de Medicină Timișoara, cum se numea pe vremuri, încă din 1967, așa încât am avut posibilitatea, pe linie profesională, să îl cunosc pe domnul profesor Gheorghe Băcanu. Eu am ajuns la disciplina de biofizică, și după ce am avut o specializare în SUA, o bursă Fulbright, la întoarcerea în țară am văzut cum se utilizează calculatoarele în domeniul medical și am încercat să aducem și la noi o astfel de aplicație. Să o folosim în cercetare și să ne ocupăm de introducerea tehnicii de calcul în cercetarea medicală. Lucrul acesta m-a adus, bineînțeles, mai aproape de conducerea institutului. Am făcut demersurile necesare pentru a avea și noi o tehnică de calcul. Au fost între timp niște conferințe naționale, pe la sfârșitul anilor ‘70, am ajuns în faza în care spuneam că ar trebui să achiziționăm un calculator. Domnul profesor Băcanu, în poziția dânsului de rector, m-a sprijinit. Și-a dat imediat seama că acesta ar fi un lucru deosebit, o prioritate pentru Timișoara. Așa am ajuns să fim prima facultate de medicină care a avut un caculator și am fost tot primii care am introdus un curs de informatică medicală pentru studenții de la medicină. Avea deschidere pentru nou și eu eram foarte încântat că o să facem în sfârșit la partea de cercetare o mulțime de prelucrări, programe, aplicații. În afară de prelucrări statistice pot să fie aplicații deosebite legate de cercetarea fundamentală, cum ar fi modelarea matematică a proceselor biologice etc. Aveam o colaborare frumoasă și cu Politehnica. Împreună cu profesorul Simon aveam niște cercetări de studii de farmocologie bazate pe chimia cuantică, de proiectare a medicamentelor. În sfârșit, domnul profesor Băcanu a sprijinit foarte mult acest lucru. Chiar a și dat telefoane la București pentru a putea obține destul de repede aprobările care erau necesare în perioada aceea. Încă înainte de a avea calculatorul, a și dorit să facem o evidență. Era dânsul angajat într-o parte de cercetare, să analizeze riscul de îmbolnăvire cu diabet. Spunea că nu este suficient să îi tratăm pe cei care deja au diabet, ci să încercăm să prevenim apariția diabetului și avea în evidență o mulțime de persoane care aveau risc ridicat. De exemplu, persoane care aveau diverse afecțiuni renale; avea o serie de coeficienți de risc și s-a făcut un astfel de program de evidență. Studiul a fost foarte interesant în perioada aceea de pionierat în care încercam să vedem cum se concepe un astfel de studiu, cum se concepe fișa care să poată fi computerizată. Acesta a fost lucrul care deja ne-a adus aproape, dar colaborarea cu dânsul a continuat și în alte direcții.
În momentul în care aveam diverse participări în străinătate, cu toate dificultățile, știm cu toții cum era atunci, pentru a obține o deplasare până la Praga sau Budapesta aveai nevoie de nu știu câte aprobări, dânsul a fost în permanență deschis la a sprijini toate aceste demersuri. În afară de sprijinirea aceasta directă a cercetării științifice, a sprijinit introducerea cursului de informatică medicală. Era un lucru care nu se obținea deloc ușor. Era un curs care nu mai exista în alte programe analitice din țară și era necesară o aprobare deosebită din partea ministerului. Dânsul a insistat, și în felul acesta noi am izbutit din 1984. În afară de Cehia nu știu dacă între țările socialiste mai era o vreo altă țară care să fi avut ceva de informatică medicală.
În momentul în care am obținut aprobarea, institutul nu deținea fonduri pentru a cumpăra un calculator. La una din conferințele de informatică medicală, cea din Oradea, din 1978, participaseră și academicianul Mircea Malița și academicianul Mihai Drăgănescu, care, în momentul în care au văzut prezentarea lucrării noastre de laTimișoara, au zis: „Voi ar trebui să aveți un calculator cu care să lucrați acolo. Unde lucrați acum?”. „La Politehnică - car în fiecare dimineață o geantă întreagă de cartele perforate, le predau pentru prelucrare și seara vin să văd rezultatul”. Au spus că asta nu e cea mai bună soluție și că ar trebui să luăm un calculator. Ne-au zis atunci să vorbim cu conducerea, să facem demersuri, că există un articol de lege prin care anumite instituții bugetare pot obține 2% din producție prin dotare. Dânsul a fost imediat deschis, am făcut toată documentația necesară, am trimis hârtiile la minister și am așteptat. A sosit aprobarea și a sosit momentul să mă duc până la București să preiau calculatorul. Era așa-numitul calculator M18, cu performanțe foarte bune pentru vremea respectivă. Și în momentul în care am ajuns la Timișoara și a început instalarea, mă cheamă domnul profesor Băcanu și mi-a spus: „Mihalaș dragă, să știi că calculatorul ăsta nu-i al biofzicii”. Eu în momentul acela cred că m-am albit, mă gândeam că cine știe ce alt laborator a pus ochii pe el și o să mi-l mute după ce m-am zbătut atât. Și-a dat seama că m-am speriat și mi-a spus: „Nu te teme, nu ți-l iau, dar nu e al biofizicii. Este al Institutului de Medicină Timișoara. Deci nu-l ții tu acolo. Ia să faci tu bine să faci niște programe statistice, că toată lumea are nevoie de calculele astea, și să pui și un program la ușă ca cine vrea să vină, să vină din când în când cu datele, să le lucrezi”. Așa că am apucat să realizez că nu erau pachete statistice cum sunt acum. Trebuia fiecare program pe medie și deviație standard, lucruri care acum par banale, dar pentru toate astea trebuia să fie făcut un program, așa încât am mai lucrat un an și ceva să punem la punct pachetul statistic. Dar în felul acesta am izbutit să facem față la toate cerințele pe care le avea institutul.
După ‘90, am primit conducere de doctorat; cred că majoritatea șefilor de disciplină de informatică medicală din țară, din diverse locuri, au fost doctoranzii mei. Am avut un sprijin deosebit, pentru că după ce am primit calculatorul și am spus că vreau să țin un curs de informatică medicală am fost întrebat de unde știu eu ce se predă la curs. Am spus că am deja legătură, că am fost la o conferință la Praga, unde îl cunoscusem pe profesorul van Demel, de la Universitatea Erasmus din Rotterdam, și care a văzut că începem și noi să facem niște aplicații și că vreau să îmi trimită care ar fi structura cursului; mi-a trimis nu numai un articol, ci un pachet întreg, astfel încât noi deja din ‘84 am avut cursul la nivel european, cu structură identică cu cea a Universității Erasmus.
Pe domnul profesor Băcanu l-am cunoscut ca om în perioada în care pregăteam fișele pentru pacienții cu risc de diabet. De fiecare dată când concepeam lista trebuia să vedem datele - cum anume se introduc diverse date - și era o procedură care este la calcul, trebuia ca pentru fiecare informație să spui ce mărime, câte caractere, ca să fie fișa bine făcută. Și cu ocazia respectivă am văzut cu câtă atenție și minuțiozitate se apleca asupra fiecărui fapt în momentul în care erau trecute. De exemplu, pentru persoanele de sex feminin se specifica numărul de nașteri, câți copii etc. Aveam și niște coduri, însă în momentul în care am început să facem completarea acestora, mereu primeam o eroare de la calculator, ceva nu era bine la numărul de nașteri și numărul de copii. M-am dus, bineînțeles, cu fișa la domnul profesor. Inițial am pus condiția că numărul de copii este mai mic sau egal cu numărul de nașteri și aveam acum o situație în care era mai mare. Și la care el mi-a spus: „Foarte simplu. A născut o singură dată și are gemeni”. După care i-am reamintit că inițial am pus acea condiție și mi-a spus că tocmai aici e partea frumoasă. Să poți să prevezi toate cazurile din medicină, pentru că sunt o mulțime de cazuri pe care calculatorul nu le poate prevedea. Dânsul are și un umor foarte subtil, e o plăcere să lucrezi cu dânsul.
Cea mai intensă colaborare am avut-o după 1994, când s-a înființat filiala din Timișoara a Academiei de Științe Medicale. Academia există din 1935. Ea a funcționat cât a funcționat, iar prin ‘48 a fost trecută în umbră. Nu a fost oficial desființată, însă practic nu a mai existat. Abia în ‘69 s-a reluat, dar cu atribuții mult mai puține, și în ‘90 s-a revigorat. Conform statutului pe care îl are, în localitățile unde există mai mult de zece membri se poate înființa câte o filială. În 1994 în Timișoara erau membri ai Academiei de Științe Medicale șase persoane. Însă în ‘94 s-au mai aprobat încă șapte dosare, astfel încât Timișoara avea deja 13 membri și putea să fie înființată o filială. Cu ocazia respectivă, academicianul Pius Brânzeu, care era liderul spiritual al acestei mișcări academice de medicină în Timișoara, l-a invitat pe academicianul Ștefan Milcu, care era președintele Academiei de Științe Medicale, să vină la Timișoara pentru a avea un moment festiv de inaugurare a filialei. Și cu această ocazie, domnul profesor Băcanu a fost ales președinte executiv, profesorul Pius Brânzeu a fost ales președinte de onoare și eu am fost ales secretar al acestei filiale. Și vă dați seama că în perioada din 1994 până în 2004, cât a fost domnul profesor Băcanu președinte, am avut relații deosebite. Dânsul a privit cu foarte multă seriozitate, scrupulozitate și meticulozitate poziția de președinte. Spunea că misiunea noastră este foarte dificilă, fiindcă sunt multe persoane care sunt de nivel foarte înalt. Ne trebuie niște criterii de selecție de top, astfel încât să poți să selectezi dintre cei mai buni profesori, pe cei cărora putem să le trimitem dosarele în continuare. Era atent să pregătim de fiecare dată, de ziua unui membru, să-i trimitem o felicitare, acorda o deosebită atenție sesiunilor de comunicări științifice. Noi am și fost catalogați drept cea mai activă filială. Aș menționa în încheiere două evenimente din cadrul filialei. Unul a fost sesiunea aniversară din 2016, acum patru ani, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani a domnului profesor Băcanu. O sesiune deosebită, organizată împreună cu conducerea Universității de Medicină și Farmacie.
Al doilea este sesiunea de anul trecut din iunie, când filiala din Timișoara a împlinit 25 de ani de la înființare și când domnul profesor a fost din nou invitatul nostru de onoare. Și-a adus aminte cu nostalgie și plăcere de momentele de început ale filialei”.

„Profesorul Gheorghe Băcanu a fost unul dintre mentorii mei”, prof. univ. dr. med. Ioan Romoșan, Membru Titular al Academiei Medicale și al Academiei Oamenilor de Știință, șeful disciplinei Medicină Internă UMF „Victor Babeș” Timișoara, medic primar interne, nefrologie, garstroenterologie și imunologie clinică.

„Îl cunosc pe domnul academician profesor Gheorghe Băcanu din anul 1970. Mi-a făcut plăcere să-l cunosc și-i sunt recunoscător pentru îndelungata noastră colaborare care s-a întins de-a lungul mai multor decenii.
În 1970 l-am cunoscut în calitatea mea de student în anul întâi la medicină și redactor-șef al revistei Institutului de Medicină Timișoara (cum se numea în acele vremuri) și am remarcat deosebita deschidere pe care o avea față de presa studențească și față de pregătirea studenților, în calitatea pe care o avea la vremea respectivă, de prodecan.
Cu timpul, domnul profesor a ajuns rector al Universității de Medicină și Farmacie Timișoara (încă Institut la vremea respectivă) și a fost medicul curant al tatălui meu, profesor doctor inginer Ștefan Romoșan, rectorul Universității de Agronomie din Timișoara, cam în aceeași perioadă. L-a tratat pentru o afecțiune metabolică, diabetul zaharat.
La ambii rectori, la vremea respectivă, eu am remarcat (și mi-au fost mentori și modele) cinstea, corectitudinea și atitudinea academică, fără reproș, pe care-au avut-o, într-o vreme în care ambii împărtășeau o viziune social-democrată asupra fenomenului politic din vremea respectivă, aș zice chiar, la domnul academician Băcanu, cu o tentă liberală, el având antecedente liberale în familie.
În 1989 cu domnul profesor Băcanu colaboram ca asistent în cadrul Clinicii 2 Medicală a Spitalului Județean, condusă de domnul profesor Constantin Zosin, maestrul meu. În situația în care eu eram tânăr asistent la clinica profesorului Zosin, domnul profesor Băcanu conducea Clinica de Nutriție și Boli Metabolice de la etajul șase. Mă simțeam foarte onorat când de fiecare dată când era un caz cu patologie renală (o glomerulă scleroză diabetică, un sindrom nefrotic, o infecție urinară la diabetic, o insuficiență renală survenită la un pacient cu boli de nutriție, o hiperuricemie cu afectare renală) dânsul mă solicita în mod expres. Am avut o colaborare excepțională pentru consulturile în nefrologie, având mare încredere în mine. Când s-a introdus, în 1985, ecografia renală, în cadrul Spitalului Județean, domnul profesor cerea programul când este „tânărul asistent” Ioan Romoșan de serviciu, la ecografie (care era situată în Policlinică) și trimitea medici de pe secție pentru a efectua, pentru secția dânsului, ecografii.
Sigur că această colaborare, preț de aproape un deceniu, a fost foarte apreciată de domnul academician. Atunci când s-a ivit ocazia, și era rară ocazia de a conduce doctorate în perioada respectivă - erau cam 40 de candidați pentru un loc la doctorat și reușea unul singur - eu am reușit la un astfel de concurs și sunt foarte mândru de perioada de internat și de perioada de doctorat, care-au fost, ambele, girate de profesorul Zosin, profesorul Gavrilescu și de profesorul Băcanu, care mi-au fost mentori în medicină internă, alături de conferențiarul Mănescu și profesorul Leonida Georgescu, pentru că făceam și puncții bioptice renale la vremea respectivă (domnul academician Leonida Georgescu lecturându-le împreună cu mine). Deci, a fost o școală extraordinară.
Domnul profesor Băcanu, fiind mulțumit de activitatea mea, m-a invitat să particip la concursul pentru obținerea doctoratului. A fost acceptată tema mea de către Consiliul Național al Doctoratelor, cu titlul „Rinichiul și sarcina”, care a fost condusă de domnul profesor Gheorghe Băcanu.
Mai mult, am putut câteva luni, cât mi-a permis stagiul efectuat la dânsul, să aprofundez probleme legate de interdisciplinaritatea între diabetul zaharat și nefrologie.
După ce mi-am luat doctoratul, în anul 1993 s-a ivit posibilitatea de a prelua (deși eram foarte tânăr) șefia unei discipline și a unei clinici. E vorba de Clinica 4 Medicală de la Spitalul Universitar C.F. Timișoara, în care am ajuns, prin concurs, șeful clinicii și șeful disciplinei.
În momentul respectiv, m-am consultat cu domnul profesor Băcanu dacă am aptitudini de a conduce de tânăr o astfel de clinică cu peste 100 de paturi și cu foarte multe probleme (adresabilitate foarte mare), și dânsul m-a susținut foarte mult, foarte, foarte mult (insist să spun asta), încurajându-mă că am pregătirea, competența și stilul suficient de bun de a conduce și de a-mi lua o astfel de responsabilitate.
Sigur că a fost un sprijin extraordinar, în care o personalitate ca domnia sa mă încurajeze să preiau și să devin egalul maeștrilor mei în materie, inclusiv al profesorului Zosin, al profesorului Gavrilescu și al profesorului Băcanu.
În 1996, după ce timp de trei ani am condus această clinică și am avut rezultate foarte, foarte bune (patologie variată rezolvată, mortalitate mică), mi-am câștigat notorietatea având maeștrii foarte buni. Poate nu calitățile mele native, dar seriozitatea și sprijinul lor permanent a reprezentat pentru mine suportul care m-a adus în situația să pot conduce această clinică.
Mi-a făcut o mare onoare că dânsul, în calitate de președinte al filialei Academiei de Științe Medicale, la Timișoara, m-a propus, și după aceea am fost validat de Adunarea Generală a Academiei, în 1996, ca membru corespondent al Academiei de Științe Medicale, apoi, din 1997, ca membru titular.
E adevărat că CV-ul meu permitea acest lucru (avem un mare număr de cărți și lucrări și faptul că obținusem premiul Academiei Române cu cartea „Nefropatiile secundare”).
În calitatea de colaborator al dânsului, din 1996, în cadrul Academiei de Științe Medicale, mi-am adus aportul și-am beneficiat în continuare (și spun un lucru relevant acum) de mentoratul său, deși nu am mai avut o colaborare directă.
Nu l-am uitat niciodată pentru ceea ce a făcut în ultimul sfert de secol cu mine ca și coleg al lui în Academie. Au fost două, trei ocazii în care i-am mulțumit public și două, trei ocazii în care pe cărțile mele apare dedicația „Maeștrilor mei”, în care figurează și domnia sa la loc de cinste. Funcții pe care le-am avut ulterior, adică, cea de director general al Institutului „Ana Aslan”, cea de ministru secretar de stat în Ministerul Sănătății, cea de director general al Institutului de Sănătate Publică, cea de director general al Spitalului Universitar, cea de redactor-șef adjunct la „Timișoara medicală” și în colegiile altor reviste, toate aceste funcții s-au datorat (și subliniez în mod expres asta) calității pregătirii oferite de maeștrii mei, cărora le mulțumesc și pe această cale, profesor doctor docent Constantin Zosin, membru de onoare al Academiei Medicale, și domnului profesor doctor Gheorghe Băcanu, președinte al filialei Timiș al Academiei și co-mentor”.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ