Motto: „E mult de-atunci, e mult, nepoate / Și ca prin vis le văd pe toate” (Șt. O. Iosif)

- În martie câți ani împliniți?

- Iată, împlinesc 94 de ani. Dar nu vârsta contează cel mai mult. Calitatea vieții, însă, e modificată și asta este foarte important.

- Domnule profesor, am vorbit în nenumărate rânduri despre profesiunea de medic, aș vrea să abordăm un alt domeniu...

- Printre altele, în viața mea, în 1949, când eram student în anul șase, căsătorit deja, m-au chemat la partid și mi-au spus: te duci responsabil tehnic la Clubul Sportiv Universitar (la CSU). Acesta era numele pe care-l dădeau ei fostei Politehnica. M-am dus acolo. Aveau sediul acolo unde este Hotelul „Cina”, Restaurantul „Cina”. Am invitat antrenorii. De fapt, erau secții de fotbal, handbal în 11 și scrimă. Echipa de fotbal avea un rol foarte important, cu jucători deosebiți, care erau exclusiv studenți și care nu primeau niciun fel de diurnă, de bani și de tot felul de lucruri. Avantajul pe care-l aveau era că aveau o masă, la cantină, mai bună, și la unele examene se mai închidea câte un ochi. Dar nu înseamnă că unii dintre ei nu erau și foarte buni profesional. Mă gândesc la Andrei Rădulescu, care era centru înaintaș, la unul Păcuraru, la Dee, Meghie, Morja, Marcu Rusalin, Ion Vasile. Mai nou, venise un stoper. Acesta era Popescu, din Arad.
După vreun un an și jumătate, în sfârșit, m-au eliberat din funcția de responsabil tehnic și am rămas responsabil al acestei echipe de handbal în 11, care era o echipă formată exclusiv din studenți, cu sași, cu șvabi și trei români. Antrenor era Gunesh. Nu avea nicio legătură cu Guneshul mai nou. Era de pe undeva de pe lângă Mediaș. În această echipă, în afară de Gunesh care era centru-înaintaș, erau, între sași, Petri și Bonfert, care era stoper, Zawadschi, între șvabi, Frank și Köh, care era student la medicină (singurul la medicină), restul erau de la Politehnică și unul de la Agronomie. Au mai fost Pușcaș, Gârleanu, Sidea (portar). Meciurile echipei de handbal în 11 se jucau pe terenul de fotbal și erau duminica dimineața la ora 11, pentru că după-amiaza era meciul de fotbal. Meciurile se jucau pe un stadion situat în incinta Institutului Politehnic, cu o tribună mică, pentru aproximativ 1.500 de spectatori.
La aceste meciuri era întotdeauna prezent tânărul conferențiar Pius Brînzeu cu soția, mai târziu profesor și rector al Institutului de Medicină din Timișoara între 1967-1976 și unicul membru titular din Banat al Academiei Române.
Pe atunci, că așa erau vremurile, dacă era scandal în tribună, la meciurile cu Dinamo și cu Steaua, existau două riscuri: să suspende terenul și să aresteze pe câțiva. Era meci cu Dinamo și cum a intrat echipa în teren, tribuna: „Huo, huo!”. Eu, responsabil, m-am dus în fața tribunei: „Vă rog, faceți liniște că ne suspendă terenul. Și au început și la mine cu „Huo, huo, huo!”. Era naivitatea tinerții. De altfel, de-a lungul vieții am fost de mai multe ori naiv și am dovedit personal că înțelepciunea vine cam după 60 de ani.
S-a jucat cu Dinamo și i-am bătut cu 2-1. Acestea erau scorurile pe atunci, nu cele care sunt acum la handbal în șapte. Mare succes! În august ne-am dus la București pentru că era meci cu Steaua. Meci foarte important și greu. Bineînțeles că ne duceam cu trenul, cu clasa a treia, cum era atunci.
De altfel, când plecam, aveam întotdeauna emoții cu stoperul echipei, Wegemann îl chema, era de la Jimbolia, care venea la gară în momentul în care începea trenul să meargă. Ne-am dus la București și-am bătut pe Steaua cu 6-4. Ca inițiativă personală, că banii erau foarte atent cheltuiți, am zis că nu mergem înapoi în seara respectivă și rămânem la București să sărbătorim această victorie.


- În ce-a constat sărbătoarea?

- O masă bună, la restaurantul „Cireșica”. Altă dată am fost în turneu la Sibiu, la Odorhei (atunci numai așa se numea, Odorhei). Era și soția cu mine. Atunci, în tribună, singurul druker al echipei era soția mea, ceilalți erau cu echipa locală. Apoi la Sighișoara... La un moment dat, pentru că aveam materiale bănești foarte judicioase, de exemplu, într-o noapte am dormit la Sovata, la băi. Doar cu o pătură. Acesta a fost o amintire foarte frumoasă.
A fost la un moment dat o sărbătorire și cu ocazia aceasta mi s-a acordat carnet de veteran al Clubului Sportiv. Cei care sunt acum la conducerea Politehnicii, desigur, nu mai știu aceste lucruri, tot pentru faptul că sunt foarte tineri.

- În '80 ați primit Carnetul de veteran al CSU, la 60 de ani de la înființarea clubului.

- Acesta este unul dintre lucrurile pe care mi le amintesc cu plăcere.

- Mai aveți ceva amintiri din lumea sportului?

- În legătură cu sportul, era foarte mult entuziasm din partea timișorenilor la meciurile de fotbal ale echipei. Meciurile cele mai grele erau cu UTA, care avea un jucător renumit, Petschovski îl chema. Îmi aduc aminte că, dacă arbitrul dicta o lovitură liberă de la 20 de metri împotriva noastră, Petschovski marca, sigur, gol. Astea erau meciurile deosebite. Veneau mulți timișoreni la meciuri.
Îmi mai amintesc că atunci când eram responsabil tehnic la CSU, mai exista și o echipă de scrimă. Erau printre componenții echipei unul Dinu Moraru și o tânără elevă, Lelia Talpeș, care-a ajuns și campioană națională la floretă. Ea a fost elevă la „Carmen Sylva” pe vremea aceea. A decedat acum vreo doi ani.

- Cum mai păstrați legătura cu sportul de azi și cum este comparativ cu cel din tinerețea dumneavoastră...

- Sigur că am fost, ca spectator, multă vreme, pe stadionul nou, „23 August” cum se numea atunci când a fost inaugurat, în prezent „Dan Păltinișanu”. Sigur că, cu vârsta, am rămas numai spectator la televizor.

- Domnule profesor, ca medic și ca iubitor de sport, cum vedeți că ne ajută sportul?

- Este foarte clar că în viața fiecăruia dintre noi sunt două lucruri importante: factorul genetic și stilul de viață. În acest stil de viață pe care ți-l alegi, pe care-l influențezi, activitatea fizică joacă un rol foarte important. Această reclamă pe care-o aud la televizor, să mergeți 30 de minute în fiecare zi, e foarte bună. Numai să fie și respectată, pentru că foarte mulți dintre noi, din păcate, nu își găsesc timp pentru îngrijirea sănătății. Și, unii dintre noi, într-un fel, după părerea mea, într-un fel se sinucid. Ca de exemplu cei care fumează. Se sinucid, nu în sensul obișnuit al cuvântului suicid. Așa că, activitatea fizică e foarte importantă. Personal, consider că între factorii care m-au ajutat să ajung la această vârstă activitatea fizică a avut un rol foarte important; nu am fumat, nu am abuzat de alcool, m-am alimentat cumpătat; am mâncat bine, adică nu m-am săturat. Am colindat foarte mulți munți din țara aceasta. În afară de Semenic și de Muntele Mic, Bucegii, inclusiv ajungând la Vârful Omu (2.507 metri) și coborând pe obârșia Ialomiței până la Scropoasa ne-am întors la peștera Ialomicioarei. De acolo am urcat la cabana Vârful cu Dor, apoi la cota 1.400. Am fost pe Făgăraș. Am urcat de la Sâmbăta de Sus și mergeam cu soția mea și încă o familie (familia Bosică, cu Sorin și cu Marta) câte opt, zece ore pe munte. Am ajuns la Podragu, la o cabană, unde am dormit o noapte. Apoi am mers până la Bâlea Lac, unde-am așteptat să ne ducem pe Negoiu, dar a plouat trei zile la rând. Atunci ne-am hotărât să coborâm pe valea Argeșului, de la lacul Capra, până la Cumpăna. La Cumpăna, atunci, exista o mocăniță. O mocăniță care mergea până la Curtea de Argeș. Când am ajuns acolo, mocănița a plecat, dar ne spune un om de acolo că dacă ne grăbim poate o prindem. Asta am și și făcut. Am luat-o pe linie, așa, în pas voinicesc, și-am și prins-o la stația următoare. Ne-am suit în mocăniță. Erau și vreo doi, trei ciobani cu o mare cantitate de lână, că tunseseră oile. Am ajuns la Curtea de Argeș, noaptea, pe la 22. Ce facem? Unde dormim? Ne-am dus la spital, iar acolo am aflat de la un medic că spitalul era în carantină pentru poliomielită. Așa am stat într-un părculeț, toată noaptea, pe o bancă, iar dimineața am început să ne curățim de căpușe de la lâna oilor. Am plecat de acolo la mănăstirea Curtea de Argeș, pe la 9. De acolo am luat trenul și ne-am dus la Pitești. Aș menționa, de asemenea, o excursie făcută în masivul Retezat cu colonelul Valeriu Iancu. Am plecat de la Gura Apei, am dormit lângă lacul Zănoaga și a doua zi am ajuns la Punctul Meteo de pe Țarcu și de acolo la Poiana Mărului, de unde pleca o mocăniță.
Un alt munte pe care l-am cunoscut a fost Ceahlăul. Am urcat de la schitul Durău până la cabana Dochia. Nu prea am dormit, pentru că era 6 august (Schimbarea la față) și era ziua muntelui, așa că ciobanii au chefuit până pe la 3 dimineață. A doua zi am mers până la vârful Toaca (1.904 metri) și apoi am coborât la Izvorul Muntelui, de unde am luat o mașină până la Piatra Neamț.

- Considerați că drumețiile, urcatul pe munte, au legătură cu sănătatea noastră?

- Excepțională! Pentru drumeție aveam o slăbiciune de când eram elev. Eu am făcut liceul la Câmpulung Muscel și la aproximativ 15-20 de kilometri este masivul Mateiaș, unde m-am dus de două ori. Odată de unul singur, așa, pe poteci. Printre altele, pe atunci nu era poluare, iar prin comuna noastră, pe marginea ei, trecea un râu, Argeșelul, care se vărsa în râul Târgului, iar râul Târgului, în râul Doamnei, și râul Doamnei în Argeș. Și apa era așa de curată că acolo făceam baie. Iar râul era plin de pește.
- Pe lângă sport, la ce alte activități ați mai participat?
- Ca un lucru, așa, mai particular din viața mea, a fost că, pe lângă activitatea profesională, care a fost foarte încărcată, mi s-au dat și o serie de sarcini sociale. Prin ‘45, când am început facultatea, era încă în toi lupta pentru a pune mâna pe putere, a Partidului Comunist. Exista Partidul Național Țărănesc, exista Partidul Național Liberal, erau diferite conflicte și, la un moment dat, a fost o grevă la Cluj, condusă de Anania (viitorul Mitropolit). S-a pus problema să se facă grevă și la Timișoara. Cei de la Politehnică au făcut greva. De altfel, în Timișoara se considera că la Politehnică erau cei de dreapta și la Medicină, aceasta nou formată, erau cei de stânga. A și venit ministrul adjunct de la București, ne-a chemat la Prefectură și ne-a spus că, cu noi, cu medicina, nu au probleme, pentru că abia ne-au înființat și ne vor desființa dacă va fi nevoie. La o adunare din acesta cu greva, unii erau pentru grevă, unii erau împotriva grevei; conducerea, împotriva grevei. În sfârșit, la un moment dat, unul dintre studenții antigrevă a fost descoperit de ceilalți că avea un pistol. A ieșit cu scandal! Decanul, furios. Ieșind afară, m-a luat de umăr și mi-a zis: „Tu vei fi președintele Asociației Studenților la Medicină din Timișoara”. Așa se justifică c-am fost la acea ședință.
Eu eram la vremea respectivă membru în Partdul Național Liberal, gruparea Tătărăscu, și eram președintele tineretului universitar. Președintele tineretului era un avocat, Coracu. Cei care erau în conducerea studenților pe centrul universitar au hotărât să mă numească președintele organizației democrate studențești care se numea Frontul Democrat Universitar (F.D.U.), cu sediul în localul unde e rectoratul Politehnicii. Toată clădirea aceea, cu excepția parterului unde era Restaurantul Lloyd, era a F.D.U.-ului. Am fost la un congres la București, apoi la un congres la Cluj. La Cluj a fost o discuție foarte aprinsă, pentru că atunci se punea acut problema luptei de clasă. Și, dacă îmi aduc bine aminte, la greva de la Cluj a fost și Lucrețiu Pătrășanu, ca să liniștească lucrurile. Mi-a rămas întipărit în memorie că acesta a spus cu acel prilej că, în afară de faptul că e comunist, e și român.


- Cum era medicina de la Timișoara la începuturile ei?


- La Timișoara, în perioada respectivă, facultatea era la început, profesorii fuseseră numiți de București. Printre ei, de la Timișoara, conferențiar Pius Brînzeu, viitor academician, viitor rector, plin de inițiativă, care a ridicat prestigiul învățământului medical timișorean în perioada respectivă. În legătură cu academicianul Pius Brînzeu ar fi foarte multe lucruri pozitive de spus. Deci, a făcut facultatea de medicină la Strasbourg (Franța) și a absolvit-o cu rezultate remarcabile. A fost foarte bine apreciat și i s-a propus să rămână acolo. În ciuda faptului că avea și o iubită acolo, a ales să vină în țară. Aici i s-a recunoscut diploma după un examen. A fost pe front. Apoi a fost numit medic secundar de chirurgie la Spitalul Bega. S-a dezvoltat profesional și a obținut prin concurs la București titlul de medic primar chirurg. A militat pentru înființarea facultății de medicină la Timișoara. A fost numit conferențiar, de Ministerul Învățământului, și a desfășurat o activitate medicală și didactică meritorie. Câteva cadre didactice invidioase și nu grozave profesional au reușit, pe motiv de origine socială, să-l scoată din învățământ. I s-au oferit posturi minore, pe care le-a refuzat. La un moment dat, a fost ales membru al Academiei Române. Activitatea lui a fost multilaterală, inclusiv pe linie de șah. A militat pentru înființarea Spitalului Județean și, în mod corect, acesta îi poartă numele. De asemenea, faptul că are un bust pe aleea personalităților din parcul Central este pe deplin justificat.
I-am fost prodecan între 1965-1976 și m-a ajutat cu diferite ocazii. A acceptat să fie președintele comisiei la susținerea tezei mele de doctorat în 1969, m-a sprijinit la obținerea titlului de profesor, mi-a făcut referat pentru a deveni membru titular al Academiei de Științe Medicale. A fost de acord să fiu președinte al filialei Timișoara între 1964-2004. Îi sunt recunoscător. Nu erau, însă, cadre didactice tinere, preparatori, asistenți și se numeau dintre studenți. Profesorul de anatomie, profesorul Iagnov, mă întâlnește pe coridor și mă întreabă dacă nu vreau să vin la el la laborator. Eu i-am răspuns că vreau să fac medicină internă, asta era în mintea mea de atunci. Mă gândeam să mă duc preparator la fiziologie. Profesorul mi-a spus să mă duc la Marin Popescu, dar că acesta nu primea preparatori decât medici, așa că, nefiind primit de profesorul Marin Popescu, am lucrat preparator la anatomie, din aprilie 1947 până în decembrie 1947, voluntar. Din decembrie m-a numit preparator.
Așa că, din decembrie 1947 eram salariat în învățământ. Concomitent, exista o formă de pregătire profesională pentru studenți, așa-zisul externat. Ca extern clinic erai ca un funcționar, cu orar ca al oricărui medic. Trebuia să treci pe la diferite discipline timp de șase luni. Primul stagiu l-am făcut la Clinica Medicală, condusă atunci de prof. dr. Ana Aslan. Al doilea stagiu l-am făcut la Clinica de chirurgie de la Spitalul Bega, condusă de prof. Ion Mureșan. În aceste stagii am văzut, printre alții, bolnavi cu diabet zaharat. Nu eram mulțumit de cum erau tratați acești bolnavi și de atunci a început preocuparea mea pentru diabetul zaharat, preocupare care a rămas predominantă în întreaga mea activitate medicală de-a lungul a 45 de ani. Asupra acestei probleme voi reveni.
În 1955 mi-am deschis cabinet medical particular și aveam suficienți pacienți. Lucrasem pe strada Doja nr. 3 și, printre altele, în 1953, a fost o ședință cu minerii la Petroșani, cu Gheorghiu-Dej, și s-a considerat că asistența medicală este insuficientă și au fost transferați o serie de medici în centre miniere. Am fost transferat la Caransebeș timp de trei luni, la mina „1 Mai”, care de fapt urma să ia ființă, ceea ce nu s-a întâmplat.


- Faptul că ați fost fiu de preot, liberal, chiabur, a contat la repartiție?


- La repartiție nu, pentru că eram cadru didactic, eram asistent, când terminasem. Iar pentru cadre didactice nu se făcea repartiție. Rămâneam cadru didactic.


- Cum v-ați descurcat în perioada de voluntariat, din ce ați trăit?


- Primeam bani de acasă, de la familie. La 1 aprilie 1947, concomitent, am fost numit extern-clinic, cu bani. Eram funcționar. Mergeam la spital de la 8 dimineața, stăteam până la ora 13. Șase luni la medicină extrenă, șase luni la chirurgie. De atunci a început legătura mea cu diabetul. Am văzut bolnavi de diabet de care nu se ocupa nimeni, pentru că boala nu era cunoscută. Era mai rar pe atunci. Erau în evidență, cu diabet, 47 de persoane, cei care primeau insulină.
În anul cinci de facultate (așa a fost să fie) am fost numit asistent universitar. Aveam un salariu bunicel. Era și motivul care m-a determinat să mă căsătoresc. Atunci m-am căsătorit. Soția mea era profesoară de geografie. Mulțumesc lui Dumnezeu că am avut o căsnicie fericită timp de 63 de ani! De opt ani, de când a decedat soția mea, e o perioadă tristă, ca o pedeapsă.
În anul 1955 s-a constatat că nu am făcut stagii la țară și m-au transferat ca medic primar interne la Sânnicolau Mare. În această perioadă veneam la Timișoara în zilele de miercuri și sâmbătă. La Sânnicolau Mare era o atmosferă medicală plăcută și erau medici bine pregătiți profesional.


- Ce s-a mai întâmplat în continuare?


- Se punea problema să fiu transferat în mediul rural. La Direcția Sanitară era un coleg și bun prieten, dr. Emil Oteșteanu, care a aranjat să rămân la Timișoara ca medic șef la Policlinica nr. 1, care era situată în actualul sediu al Facultății de medicină dentară. Am rămas director de Policlinică până în 1991. Am funcționat în continuare ca medic la Clinicile Noi.
În anul 1951 a fost o conjunctură favorabilă și am fost transferat de la Anatomie ca asistent la Clinica Medicală condusă atunci de prof. dr. Desideriu Merkler. S-au făcut apoi niște modificări și la 1 octombrie 1952 am fost scos din învățământ și am rămas ca medic consultant în rețeaua Ministerului Învățământului. În octombrie 1953 am fost reîncadrat ca asistent la Clinica Medicală condusă de prof. Constantin Josin. Clinica funcționa, din 1953, pe strada Văcărescu, unde a rămas până în 1974, când s-a mutat la Spitalul Județean.
În aprilie 1962, când se cam diminuase cu luptele de clasă și dictatura proletariatului, a venit dr. Cornel Proșteanu, care era medic șef al județului, și mi-a spus că trebuie să devin director al Spitalului nr. 1, că așa s-a hotărât la partid. Prim-secretar era tovarășul Coriolan Pop. Am rămas director la spital între 1962 și 1965. Era foarte greu. Eram ordonator de credite, noroc cu un contabil-șef foarte bun. În perioada respectivă, coordonam clinicile conduse de profesori și eu eram șef de lucrări. În paranteză fie spus, când eram director al spitalului și lucram dimineața la Clinicile Noi (s-a dat în funcțiune în 1950) am iscălit o adresă în care în loc de Clinicile Noi scria Clinicile Boi. De atunci, în întreaga mea activitate, nu am mai iscălit nimic fără să citesc.


- Erau vremuri tulburi?


- Da. În ‘52 a mai fost o reformă, iarăși cu orginea socială. Am fost scos din învățământ și am rămas în așa-zisă rețea. Pe urmă am reintrat în învățământ.
Între timp, îl scosese din învățământ și pe conferențiarul (pe atunci) Pius Brînzeu (tot pentru origine socială, zice-se). Eram director de spital, a venit la spital, m-am comportat civilizat cu dânsul, merita. Mă cheamă în octombrie ‘65 la facultate (se chema Institutul de Medicină pe atunci) și-mi propune să fiu prodecan la institut. Brînzeu era rector pe atunci, îl reabilitaseră. Eu mi-am dat acordul pentru a deveni prodecan. Unul dintre marii șefi de la conducerea partidului s-a dus la Paris să fie operat de varice, însă acolo prof. Fontaine, fost coleg cu Pius Brînzeu, l-a întrebat de ce a mers la Paris, când în România este Pius Brînzeu. S-a reîntors în țară și a fost operat de dr. Pius Brînzeu la București, cu rezultate foarte bune. S-a hotărât reîncadrarea în învățământ și a fost numit conferențiar. La Spitalul CFR a făcut o secție de chirurgie, o clinică de renume. A fost apoi promovat ca profesor universitar între 1969-1976 la rectorul Institutului de Medicină. A fost profesor și, pe urmă, rector. La darea în funcțiune a Spitalului Județean a fost șeful Clinicii I chirurgie, până la pensionare, la 70 de ani.


- Cu câți rectori ați lucrat de-a lungul vieții?


- Cu destui. Cu profesorii Lupașcu, Gârbea, Aubert, Brînzeu și Gavrilescu. Dar consider că, dintre toți rectorii, cel mai bun a fost profesorul Brînzeu. A rămas rector din ‘64 până în ‘76, când a fost schimbată garnitura. A fost numit rector profesorul Gavrilescu, care era coleg cu mine. Eram în ‘76 și eram deja profesor, îmi susținusem teza de doctorat cu conducătorul științific Aurel Păunescu Podeanu. Mă mutasem la Spitalul Județean. Vine Gavrilescu la mine (era medicul personal al tovarășului Telescu, un om deosebit de cumsecade, consider eu; eu consider că perioada respectivă a fost o perioadă Telescu) și îmi spune că Telescu nu acceptă pe altcineva din vechea conducere decât pe mine. În ‘76 am devenit prorector. În ‘79 a fost un accident, Gavrilescu a murit, și atunci am fost numit rector în ‘79.
Până în ‘88 a fost așa cum a fost. Fiica mea cea mică era căsătorită cu un inginer. Au fost într-o excursie în străinătate și soțul ei nu a vrut să se mai întoarcă și a rămas în Germania. Fiică-mea a venit singură cu mașina, era și gravidă în luna a treia. Eram la București, m-am dus la șeful de cadre de la minister, pe care-l cunoșteam, i-am spus să fiu scos din funcția de rector, dar el mi-a spus că nu mă scoate și că m-ar fi scos dacă ar fi rămas în Germania fiica mea.
În ‘81 s-au făcut așa-zise alegeri pentru rector, dar rectorul se numea de la minister. A venit ministrul adjunct, m-a numit. Era prim-secretar tovarășul Dănică, care m-a chemat și m-a întrebat cu cine vreau să lucrez. I-am spus cu cine vreau să lucrez: cu profesorul Caloghera, prorector, cu Traian Crișan prorector, cu Dancău, decan. În ‘85 s-au făcut alte alegeri. Era prim-secretar tovarășul Pacoste. Pacoste era cadru didactic, conferențiar, am fost la el și i-am spus că nu mai vreau să fiu rector. Cu două zile înainte mă cheamă cu tovarășul Cumpănaș, era un profesor responsabil pe centrul universitar (un om excepțional de cumsecade), și zice că la medicină rămâne rector tovarășul Băcanu pentru că e sarcină de partid, iar dacă nu vreau... la revedere. În timp ce Dănică m-a întrebat cu cine vreau să lucrez, tovarășul Pacoste mi-a numit ca decan, ca prorector, pe cine a vrut el, care nu erau în relații bune cu mine. În ‘89 era tovarășul Ilie Matei care a fost convins de anumite persoane să mă scoată. M-a chemat, am avut o discuție cu el. În ‘88 eu cu soția mea fusesem într-o excursie în Suedia și în Norvegia. Ginerele meu n-a putut rămâne în Germania, s-a dus în Suedia. Au lansat că eu i-am aranjat ginerelui meu să rămână în Suedia. În 15 martie 1989 am fost scos, așa că nu m-a prins revoluția în funcția de rector, așa cum l-a prins pe Dragomirescu, cu toate necazurile și probleme de atunci.
După ce am fost scos din postul de rector, am continuat să lucrez la clinică, până la 1 octombrie 1991, când rectorul Drăgulescu a pensionat toate cadrele didactice care împliniseră 65 de ani. Între timp, am avut cabinet medical individual, până în 2016, când am împlinit 90 de ani. De-a lungul celor 45 de ani de activitate cele mai multe satisfacții le-am avut ca medic, profesie frumoasă și foarte grea, cu multe responsabilități. Voi reveni cu acest subiect.


- Să abordăm puțin și latura profesională care v-a marcat întreaga carieră, și anume tratarea diabetului.

- Precizez, în primul rând, că am dorit foarte mult să fiu medic. Atunci când a apărut această dorință eram elev la liceu, în clasa a VII-a. Consideram că această profesie este mai deosebită, că ai ca obiect de studiu omul, pe care poți să-l ajuți să nu se îmbolnăvească, să-l tratezi dacă e bolnav, s-o faci pentru fiecare ca și când ar fi un membru al familiei. Pe atunci medicul (este termenul care îmi place mai mult decât cel de doctor, pe care îl au și cei de alte profesii) se bucura de o apreciere deosebită din partea populației, ceea ce nu se mai întâmplă în zilele noastre. Când am ajuns medic nu se punea problema că această profesiune este un prilej de a deveni bogat.
În primii ani de activitate ca medic am lucrat într-o clinică de medicină internă. Se internau bolnavi cu afecțiuni pulmonare, cardiace, digestive, renale, chiar hepatită și rabie (turbare). În legătură cu rabia, îmi aduc aminte că, prin 1952, eram de gardă și a venit o femeie de la țară cu fiica ei de vreo 18 ani, care nu se simțea bine. Am examinat-o și n-am găsit nimic deosebit. Sora-șefă, care asista la consult, avea în jur de 50 de ani, a dat drumul la robinetul de la chiuvetă, iar fata a avut o zvâcnire. Sora-șefă mi-a șoptit: Are rabie. Acest semn se numește hidrofobie și confirmă afirmația că în fixarea diagnosticelor semnele mici pun diagnostice mari. Și mai am și alte exemple. Revenind la biata fetiță, a fost pusă în așa-zisa cămașă de forță, i s-a făcut morfină și a murit după două zile. O mușcase un câine care era turbat. Încă un exemplu în favoarea vaccinurilor. Dacă s-ar fi făcut vaccin în primele cinci zile după ce a fost mușcată de câine, n-ar fi făcut rabie.
După 1989 medicina internă s-a divizat în specialități (pneumologie, gastroenterologie, nefrologie, hematologie, nutriție, diabet și boli metabolice). Și rezidențiatul se face în stagii predominant în aceste specializări. După opinia mea, din cei cinci ani de rezidențiat primii doi ani ar trebui să se facă într-un serviciu de medicină internă.
În 1953 am făcut Centrul de Diabet. Menționez că în 1953 aveam 27 de ani. La Policlinica 1 am organizat această activitate așa cum trebuie. Bolnavii primeau medicamente, li se făceau analizele, îi consultam. Simțeam însă că unii trebuie supravegheați și nu avem cum. Atunci m-am luptat să se facă o secție de spital. Și s-a făcut tot datorită lui Emil Oteșeanu. Îi mulțumesc de o mie de ori! În ‘67 s-a făcut o subsecție la Clinicile Noi, pe care, în ‘70, profesorul Gavrilescu - șef de clinică - a desființat-o. Cu ajutorul academicianului Brînzeu (notez că Brînzeu este singurul membru titular al Academiei Române dintre medicii din Timișoara), când s-a dat în primire Spitalul Județean, s-a hotărât să mi se ofere posibilitatea de a se crea o clinică cu 50 de paturi la etajul șase. Consider că am avut un rol important în înființarea acestei clinici. Au venit bolnavi de la Râmnicu Vâlcea, Iași, Satu Mare, de la Bistrița, de la București (inclusiv marea actriță Marieta Sadova, care a fost de două ori internată).
Cât timp am lucrat ca extern clinic și apoi ca asistent, bolnavii cu diabet zaharat dacă nu se simțeau bine erau internați în Clinica de Medicină Internă, iar cei cu gangrenă la nivelul piciorului erau internați la chirurgie, unde se făcea amputație deasupra genunchiului. Diabetul zaharat este o boală metabolică cronică ce nu se vindecă, din cauza modificărilor insulinei secretate de pancreasul endocrin. Dacă boala este tratată corect, cu ajutorul medicului specialist, al bolnavului și familiei acestuia, bolnavul poate avea o viață normală. Doi dintre foștii mei pacienți, la care diabetul zaharat s-a descoperit sub 10 ani, au făcut studii superioare și au acum peste 70 de ani.
Revenind la diabetul zaharat, în 1953, când lucram la Clinica Medicală de pe strada Văcărescu nr. 21, cu aprobarea șefului clinicii, prof. dr. C. Zosin, am înființat Centrul de Diabet (mai corect, antidiabetic). Bolnavii, după o programare inițială, dar era posibil să vină oricând nu se simțeau bine, veneau dimineața pe nemâncate și aduceau într-o sticluță foarte curată cam 100 de mililitri de urină. Li se recolta sânge, venos, li se făceau analizele și la ora 12 veneau după rezultat. Erau examinați și se fixa tratamentul, care consta în primul rând într-o alimentație corespunzătoare, activitate fizică și, dacă era nevoie, indicam medicamente. Menționez că pentru o alimentație corectă primeau o fișă cu ce alimente pot consuma și în ce cantitate.
În decembrie 1973 a început să funcționeze Clinica de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice cu 50 de paturi la Spitalul Județean, a doua din țară, după cea de la București. Era singura clinică nou înființată. Eram atunci conferențiar și am avut drept colaboratori o asistentă, o preparatoare și un medic primar. În 1974 a venit ca asistent dr. Viorel Șerban, din 1992 profesor, șeful Clinicii, și ulterior a înființat spitalul de la Buziaș pentru copiii diabetici, problemă asupra căreia voi reveni. Ulterior au venit în clinică dr. Gabriela Negrișanu, C. Tudor, Daniela Bălășoiu, Rodica Bușui și Oana Dabelea. În prezent sunt mai multe cadre didactice.
Precizez că până în 1975 singurul medicament era insulina, apoi au apărut și medicamente care se luau pe gură.
În 1973 când m-am mutat la Spitalul Județean, Centrul de Diabet a funcționat în trei camere, apoi prof. dr. Șerban a obținut un spațiu la parter, unde funcționează și în prezent. Doresc să subliniez că în activitatea mea am fost ajutat de două asistente medicale bine pregătite profesional, respectiv Valentina Cârjilă și Lucreția Popovici. Erau foarte atașate de bolnavi.
Dacă în 1947 erau în evidență 47 de diabetici, de-a lungul anilor numărul lor a crescut, în prezent fiind în evidență, în octombrie 2019, 28.845. Se consideră că în lume sunt aproximativ 450 de milioane, dar trebuie menționat că la un diabetic cunoscut mai sunt unul-doi încă nediagnosticați.
Înființarea clinicii mi-a pus foarte multe probleme. Doream să fim o clinică model, bineînțeles, cu ajutorul tuturor colaboratorilor. Veneau acum și studenți, de care era obligatoriu să ne ocupăm. Pentru bolnavi s-au asigurat condiții de spitalizare civilizate, alimentație corespunzătoare și un tratament adecvat.
Fiecare suntem unicat, așa sunt și diabeticii, deci tratamentul este personalizat. Printre altele, am fixat ca lozinci: Măria Sa bolnavul, Măria Sa studentul. Se intra în salonul bolnavilor, inclusiv eu, numai după ce se bătea la ușă. Aceasta am învățat-o în Republica Federală Germania. Este o dovadă de respect pentru bolnavi.
După cum am mai amintit, asistența medicală era necondiționată. Pentru mine satisfacția deosebită erau scrisorilor de mulțumire ca aceasta: „Dlui prof. dr. docent Gh. S. Băcanu, admirație și recunoștință pentru împlinirea cu suflet și dăruire a nobilei misiuni cu care ați fost înzestrat – spre sănătatea și fericirea semenilor. Vă mulțumim pentru tot ce ați făcut pentru noi. Al dvs. pacient, Pr. D. Botez – Iași”.
De altfel, cât am fost cadru didactic nici un student n-a oferit bani, veneau la examen cu cinci garoafe. Am fost exigent, n-am promovat pe cei care nu erau pregătiți, la cursuri luam frecvența. Ulterior, ca rector, niciunul dintre cadrele didactice care urmau să fie promovate nu a oferit bani. Poate le era și frică. Se zice că după revoluție lucrurile s-au schimbat. Nu știu, dar se zice.
Revenind la clinică, activitatea a fost apreciată de studenți și de medicii stagiari, inclusiv de colegii din țară, chiar de cei de la București.
Aș adăuga că am cerut tuturor colaboratorilor să aibă o ținută fizică așa cum era normal. Personal a trebuit să fiu exemplu, să fiu mereu bărbierit, corect îmbrăcat; cravata mi-o alegea soția în fiecare dimineață.
De altfel, despre întreaga mea activitate nu se cade ca eu să fac aprecieri, să le facă studenții, bolnavii, medicii care au lucrat în clinică și colaboratorii, chiar dacă acestora la început li s-a părut greu. Mi-au scris și scrisori, dar s-au acomodat, pentru că altfel trebuia să se mute la alt loc de muncă.
Am avut mulți prieteni, dar și câțiva neprieteni, care între timp au decedat. Cineva spunea: „Acela care pretinde ca toată lumea să-l vorbească de bine are nevoie de un consult psihiatric”.
Este de datoria mea să subliniez rolul deosebit al asistentelor medicale (pe atunci se numeau surori) de a căror perfecționare m-am ocupat personal. Le voi aminti, printre altele, pe Eva Hațegan și Lucia Breb (asistente-șefe), Violeta Bălan, Maria Jivan, Mihaela Jurca (dieteticiană), Livia Vârtosu (asistentă-șefă la Centrul de Diabet). Celor care nu le-a convenit stilul de muncă au plecat.
Trebuie să subliniez că în activitatea mea, poate în dorința de a fi și mai bine, din cauza vârstei de atunci, am făcut unele greșeli. Am făcut observații publice, la raportul de gardă, unor colegi, pentru ceea ce eu consideram că au fost greșeli. Acum le regret, era mai bine ca aceste observații să le fac între patru ochi.
Aș adăuga că în plus am organizat, cu sprijinul important al prof. dr. Louis Țurcanu, șeful Clinicii de Pediatrie, tabăra de vară pentru copiii cu diabet zaharat în 1982, când au fost 80 de copii din toată țara. A funcționat timp de două veri la Bogda, apoi la Nădlac. Munca acolo a fost coordonată de dr. Ioana Micle (ulterior profesor) și Gabriela Negrișanu (ulterior conferențiar). Această activitate a fost continuată de familia prof. dr. Viorel Șerban și soția acestuia, prof. dr. Margit Șerban, la Buziaș. Dar despre importanța acestei realizări voi prezenta date într-un număr viitor.
Că am amintit problema cu insulina. Prin anii ‘80 primesc un telefon de la ministrul sănătății, Victor Ciobanu, să mă duc la București într-un consult la tovarășul președinte Nicolae Ceaușescu. Am ajuns la București, la minister. Era o echipă formată din șapte medici, eram singurul din afara Bucureștiului. S-a mers la locuința președintelui, din cartierul Primăverii, și această echipă a hotărât să i se facă insulină. După amiază, la 15, primesc un telefon, la hotel, să vin în Primăverii, că Ceaușescu vrea să discute cu mine. Am mers, m-am întâlnit cu Ceaușescu, ne-am plimbat și am discutat. M-a întrebat dacă trebuie să facă insulină. Părerea mea intimă era că, dacă ține regimul, nu trebuie să facă insulină, dar nu puteam eu să emit un alt punct de vedere decât cel care s-a hotărât în comisie. I-am spus că e bine, e necesar să facă tratament cu insulină. Urma să plece cred că în Australia. În comisie era și profesorul Proca, care era șeful clinicii de urologie, fost ministru al sănătății, coleg de liceu cu mine la Câmpulung Muscel, cu un an mai mic decât mine, și care îl consulta în fiecare zi la prostată. Îi spun: De ce nu-l operați? El îmi zice: Eu, pe ăsta? Proca, care avea multă influență, a emis ideea (le-a transmis-o și lor) să mă duc și eu în Australia, ca medic, dar spre marele meu noroc tovarășa n-a fost de acord și au plecat alți doi colegi. Proca l-a operat de prostată pe unul dintre frații lui Ceaușescu. Proca a decedat acum câțiva ani.

- Care au fost relațiile dumneavoastră cu pacienții?

- În primul rând, în ce privește relațiile cu pacienții, cu bolnavii, nu am condiționat niciodată grija pentru ei (consider că aceasta e o mare infamie din partea medicilor). Obișnuiau să vină, să dea înainte, și le-am spus: Lasă, când plecați. Când plecau, mulți mă ocoleau, nici nu mai veneau, iar asta a fost foarte bine. Așa că am dormit liniștit. În concluzie, consider că nu sunt bogat, și casa unde stau a cumpărat-o socrul meu, și mormântul l-a cumpărat tot socrul meu. Nu sunt bogat. Avem ce mânca. Am avut tot timpul ce mânca. Am avut o soție excepțională, am două fete care au făcut învățământ superior, am patru nepoți și o strănepoată, așa că sunt liniștit. Le-am spus colaboratorilor să fie atenți și să-și facă datoria față de fiecare pacient, indiferent ce poziție are, și să nu primească nimic pentru că toți cei care dau spun c-au dat. Chiar și cei care n-au dat spun c-au dat.

- Relații cu alți parteneri, din alte sectoare, ați avut?

- Pe vremea mea erau puține relații. Era o firmă, Novo, care avea reprezentant un farmacist care venea și insista asupra preparatelor firmei. Erau diferite preparate de insulină.
Firmele, în perioada de dinainte de ‘89, dar și după 1989, asigurau participarea pe banii lor la diferite manifestări internaționale, așa că, această firmă Novo îmi oferă să merg la Copenhaga. Nu m-am dus. Trebuie să mărturisesc că-mi era frică să mă duc, că o să mă întrebe apoi securitatea tot felul de lucruri.
Mi s-a propus să merg la Madrid, la Atena, dar nu m-am dus. Am fost la Praga, Salzburg, Atena și Istanbul unde am prezentat comunicări. M-am dus după 1989. Am fost în Statele Unite de două ori. Odată la Indianapolis și odată la San Antonio, în Texas, la congrese despre diabet.
Am mai fost la Indianapolis și s-a făcut o excursie de firmă la Toronto, în Canada, era locul în care s-a administrat prima dată insulina, în 1922, cu rezultat remarcabil, la un copil în comă diabetică. Cei care s-au ocupat de problema insulinei atunci erau Banting și Best, în laboratorul lui Mac Leod. Au primit Premiul Nobel. Dar despre această problemă se ocupase românul prof. Nicolae Paulescu. Canadienii cunoșteau acest lucru, dar au ignorat lucrările lui Paulescu. Astfel, Paulescu a fost furat de Premiul Nobel.
Am fost și la Budapesta. Aici am fost și înainte de 1989, pentru că exista o asociație, Asociația Dunăreană de Diabet, cu sediul la Viena. Din partea țării era profesorul Gligore de la Cluj și mă propusese și pe mine; făceam parte din conducerea acestei asociații. Atunci am fost și la Salzburg. Am mai beneficiat de faptul că în 1971, prin ministerul învățământului, mi s-a aprobat o documentare în Statele Unite, de 35 de zile. Trebuia să am un material de prezentare, cine sunt, ce am făcut și acolo cu cine vreau să vorbesc. Am zis că vreau să merg la Boston, unde s-a consemnat începutul diabetologiei în Statele Unite, la Chicago, la San Francisco și la New York. Ceea ce am propus eu mi s-a aprobat din partea ministerului. Am ajuns la Washington (oficiul pentru lideri și specialiști se ocupa de alții ca mine), iar cel care m-a întâmpinat mi-a spus că a văzut ce doresc, dar că ei doresc să văd și Statele Unite. Am primit un translator de limbă franceză; eu nu vorbesc bine limba engleză. Acest însoțitor a fost foarte util, poate avea și alte sarcini, dar eu nu aveam alte sarcini în afara celor profesionale. Menționez că am avut o indemnizație foarte convenabilă pentru hotel și alimentație, așa că am făcut și economii. În zilele de sâmbătă și duminică aveam program social. Eram invitat la diferiți medici, făceam excursii. Am fost în Golful Mexic, la Disneyland, în parcul național de la San Francisco. La Washington am văzut, printre altele, Galeria Națională (foarte mult Goya), am fost la cimitirul Arlington unde este mormântul lui John Kennedy, am vizitat Casa Albă, am fost la lucrările Congresului.
Am mers la Betesda, Centrul de Sănătate al Statelor Unite, niște clădiri impozabile. Acolo, cu profesorul Gordon, am discutat problema diabetului din USA, iar Gordon mi-a propus să mergem la Miami, Los Angeles, San Francisco, Seattle, Chicago, Detroit, Ann Arbor, Boston New York și Philadephia. Erau 11 localități unde mi s-a propus să merg să discut probleme ale diabetului zaharat cu specialiștii de acolo. A fost foarte instructiv.
Menționez că la Ann Arbor, unde este o universitate de renume, de câțiva ani lucrează românca Rodica Bușui, care mi-a fost studentă, asistentă în clinică și căreia i-am condus teza de doctorat. Acum este pe post de profesor și are un renume internațional. Vine în țară la diferite congrese, prilej cu care amintește că a învățat foarte multe de la mine.
Recunoștința este, de fapt, o pasăre rară, dar trebuie să recunosc că sunt și alții recunoscători dintre foștii colaboratori, foștii studenți, stagiari sau foști pacienți.

- Ați mai fost și în alte locuri?

- Am mai fost în schimb de experiență în Egipt, la Cairo, o lună de zile, cu o colegă de la București care era inframicrobiolog. Am văzut cum este tratat diabetul zaharat acolo. Colega care mă însoțea era cu mai multă inițiativă și am mers la Suez, Alexandria, Luxor și Karnak, am vizitat Valea Regilor, Valea Reginei, am văzut un spectacol de sunet și lumină la Karnak.
Peste tot am învățat și ce trebuie, dar și ce nu trebuie.
Am mai fost la Paris ca însoțitor al unui copil cu diabet zaharat, o lună de zile, la clinica de diabet a lui Maurice Derot, apoi, aproape o lună, la Ulm, în RFG. A fost interesant, util pentru mine din punct de veder profesional, dar și o mare răspundere.

- Să vorbim și despre un lucru foarte actual și îngrijorător: coronavirusul.

- În primul rând, nu sunt specialist în aceste probleme, dar este cotropitor. Aceasta este situația. Este o realitate, nu este o invenție. Există perioade, cum a existat perioada ciumei, holerei. Văd că cei de la Institutul Pasteur, de la Paris, au început să aibă ceva realizări. E greu, dar cred că se va opri, până la urmă, ca orice epidemie.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ