În câteva cuvinte, cu cinci dintre pacienții prof. univ. dr. Gheorghe S. Băcanu

Poem dedicat medicului savant și profesorului Gheorghe Băcanu
(fragment)


(...)
Un astfel de „om între oameni”
Îmi apare medicul savant
Gheorghe Băcanu, care-i
Auster, în viața-i fecundă,
Precum Daniil Sihastru și are
„Cerul moral mai frumos
Decât cerurile fizice”...
El e convins, precum toți creștinii adevărați,
Că mult adevăr se află-n cuvintele:
- „În noaptea în care Pământul
Va fi o imensă pădure
De pomi de Crăciun,
Atunci va veni Iisus
A doua oară printre noi,
Pentru a ne însenina
Sufletele”... -
(...)
O, maestre Gheorghe Băcanu,
Cum o să uit că dumneavoastră,
Un admirabil biped, „care are deasupra sa
Cerul înstelat
Și, în sine, legea morală”,
Ați diminuat suferințele
Soției mele Alina
- „O Penelopă modernă”... -
Știind că diabetul ei
- O cruntă boală, perfidă
Și de o lașitate scârboasă
O poate ucide,
Fără pic de milă...
Dar nu numai pe soția mea
Ați tratat-o cu smerenia
Cu care-n copilăria voastră
Ați luat Sfânta Cuminecătură,
Ci și pe mulți alți bolnavi și bolnave,
Neținând seama de statutul lor social,
Accentuând semnificația
Înțeleptului Șalom Alehem,
În virtutea căreia
- „Acela ce distinge
Om de om
Acela nu-i
OM”!

(...)
Doru POPOVICI

„Domnul profesor Băcanu este om cu «O» mare”

Doina Popa a fost, timp de 28 de ani, secretară literară a Teatrului Național din Timișoara. Apoi, împreună cu Lucia Nicoară, a fondat Fundația Culturală Artmedia, pe care a condus-o 27 de ani, 27 de stagiuni. Anul acesta a predat-o nepoatei sale, Ana-Maria Popa, și economistei Adriana Cnejevici, două fete deosebite care iubesc teatrul și care, speră Doina Popa, o vor duce mai departe la cota valorică pe care a impus-o de-a lungul anilor.

E jumătate de secol de când, secretară literară fiind, Mariana Voicu, care era o mai veche diabetică, a observat că beau apă multă și mi-a spus că ar trebui să-mi fac analizele. Într-adevăr, mi-am făcut analizele, am fost și reținută atunci la Clinicile Noi, unde la etajul doi era domnul doctor Băcanu, tânăr pe atunci. Mi s-a adus la cunoștință că totuși se cercetează foarte mult, cum spunea profesorul Băcanu pe atunci, și că se speră să se găsească leac diabetului. Dar iată că a trecut aproape jumătate de secol și tot fac injecții cu insulină de trei ori pe zi. În momentele respective te gândești de ce ai meritat această pedeapsă de la puterea supremă. În viață, în general, mama m-a învățat și am încercat pe cât posibil să fac bine. Iar acest lucru pe undeva m-a îndurerat, dar m-a și întărit, pentru că am avut marea șansă să fiu de-a lungul anilor pacienta domnului profesor Băcanu, un om absolut minunat. De la el am reținut câteva lucruri de bază, astfel că, de câte ori ajung în contact cu bolnavi de diabet, le reamintesc acele lucruri de care trebuie să se țină cont. Fiind internată la Clinicile Noi, mi-a zis, foarte înțelept, că bolnavul de diabet nu trebuie să fie o povară a familiei. Este ca și cum ai fi avut o insuficiență. Sunt atâtea persoane care iau pastile pentru fiere, tiroidă, pentru dureri de cap, somn etc. și iată că diabeticul trebuie să ia insulină în cazul diabetului de tip I sau pastile în cazul diabetului de tip II. Eu am avut acest diabet de tip I și de atunci îmi fac injecții de trei ori pe zi. M-am obișnuit și vreau să zic că aceste mici dictoane care mi-au intrat în suflet ar trebui să-i călăuzească pe toți bolnavii de diabet, pentru că altfel ar privi această boală. Ca să faci față, nu trebuie să fii sclavul ei. Trebuie să cooperezi și să te gândești că fiecare om are soarta lui, primește de la natură și părți bune, și părți mai puțin bune. Această boală trebuie cu înțelepciune condusă.

Domnul profesor Băcanu, acum 40-45 de ani, a spus că fiecare trebuie, cel puțin o dată pe an, să se interneze pentru o săptămână, să își facă toate analizele. În ultimii ani nu am mai fost chiar așa disciplinată, pentru că vârsta, viața, problemele care apar te fac să fii mai puțin atent. Îmi amintesc că domnul profesor spunea, când am fost prima dată la Clinicile Noi: „Doamna Popa, vă rog să vă amintiți că fiecare linguriță de tort, de dulceață sau orice altceva bun de tot e un pas spre orbire”. Și am rămas așa de șocată și mi-am zis: „Doamne, omul ăsta elegant, deștept, frumos, cum poate să fie atât de crud?”. Și pe urmă m-am gândit că acest lucru poate m-a făcut să ajung la 80 de ani, într-o stare bună de sănătate. Mi-am amintit mereu de spusele sale și am învățat să refuz să gust chiar și cele mai delicioase torturi.

Un alt lucru pe care l-a mai spus profesorul Băcanu este că fiecare bolnav de diabet trebuie să fie propriul lui doctor. Boala asta este una prașivă, există tot felul de complicații, diabetul atacă ochii, circulația periferică, rinichii. Nici eu nu mai văd așa cum trebuie, umblu cu baston, pentru că circulația periferică și nervii sunt afectate cu timpul, nici analizele la rinichi nu sunt cele mai bune. Dar, în final, e important să ai o viziune cât de cât optimistă, să te bucuri de o floare, de o rază de soare, de nepoți, de casa frumoasă, de persoana de lângă tine care îți e alături și te înțelege. Sunt niște lucruri pentru care, atunci când tragi linie, trebuie să îi spui mulțumesc lui Dumnezeu. Grație domnului profesor Băcanu am reușit să privesc altfel boala asta. Sunt prieteni, cunoscuți, care nici nu știau că am diabet de 10, 20 sau 30 de ani. Iată că acum sunt 50 de ani de când îmi fac insulină și reușesc să trăiesc în acest fel, datorită acestui om absolut minunat, care nu uită de zilele de naștere și dă un telefon, care spune mereu două vorbe de Crăciun sau de Paști tuturor pacienților. Iar un doctor, cu tehnica și știința din ziua de azi, aproape că nu te atinge. Domnul profesor Băcanu, când face o consultație, te consultă de la firul de păr, până la degetul mic, stabilește, vede, nu se grăbește. Nu numai analizele contează, ci și discuția, modalitatea de a face lucrurile. Vreau să spun că nu ajunge pentru a fi doctor să cunoști medicină, anatomie etc. Trebuie să fii în primul rând om. Și domnul profesor Băcanu este om cu „O” mare.

Eu am fost la spital an de an, am fost operată la tiroidă, fiere, de fiecare dată sub controlul lui, internată inițial la secția pentru diabet și transferată mai apoi acolo unde era nevoie. Vă rog din suflet să subliniați marea omenie a acestui profesor.

La fiecare etaj doctorul are câte un mic cabinet, iar un lucru care m-a impresionat a fost o tăbliță, așezată deasupra biroului lui, care spunea „fugit irreparabile tempus”. Trebuie să ne gândim că fiecare clipă trece și dacă e posibil să învățăm ceva, cu orice ocazie să face bine în jurul nostru și nouă în același timp. Era un doctor care nu urmărea doar afecțiunea, diabetul, ci starea generală, sufletească, psihică a pacienților.

Atunci când mi se oferea câte o linguriță de tort, îmi aduceam mereu aminte de spusele domnului profesor Băcanu, dar nu am fost totuși chiar atât de strictă. Sunt diabetici care își cântăresc mâncarea, dar degeaba ții sub control ceea ce înghiți, dacă te enervezi și nu știi să te echilibrezi. În ultima perioadă nu o dată mi s-a întâmplat să am glicemia peste 300, chiar peste 400. Dar atunci când văd lucrul ăsta, măresc doza de insulină. Aici ajută sfatul profesorului, că fiecare trebuie să fie propriul său doctor. Adevărul e că totul este foarte relativ. Dar nu trebuie să uiți să faci fapte bune, pentru că ele se întorc și în primul rând îți creează ție o stare specială, care e foarte bună pentru diabet și în general pentru bătrânețe și pentru boli. Și e foarte important să ai și o altă preocupare. De exemplu, în 14 februarie, cu fetele (le-am zis că sper ca din când în când să fie de acord să mai organizez și eu câte ceva) am făcut un spectacol muzical de Ziua îndrăgostiților. Am invitat 40 de studenți de elită de la Universitatea de Vest, Politehnică, Medicină și Agronomie la Sala Multifuncțională. A fost muzică veche, Peregrinii, muzica anilor ‘70, Retro-J și în final Dragoș Moldovan, care a câștigat Vocea României. E vorba de mici bucurii pe care trebuie să le facem celor din jurul nostru. Din păcate în epoca asta a noastră toată lumea e grăbită, toată lumea se gândește numai la bani, ori viața este frumoasă dacă reușești să îi vezi toate aspectele, nu doar partea materială.

„Domnul profesor este un model de om și un model de doctor”

Ioan Tesa, din Sebiș, județul Arad, a fost profesor de fizică, absolvent al Facultății de Fizică, secția fizică-chimie. A predat fizică la Liceul din Sebiș, timp de 41 de ani. Un an a luat repartiție la Ineu, după care a venit, prin transfer, la Sebiș, unde a lucrat 41 de ani, deci, în total, 42 ani a fost profesor.

- Cât timp ați suferit de diabet?

- Sunt diabetic, trăiesc, cum obișnuiesc eu să zic (mai în glumă, mai în serios), cu insulină din vara anului 1953. Aveam 7 ani. Sunt insulino-dependent. Nici nu vă dați dumneavoastră seama că la vremea aceea era mult prea complicat și cazurile erau rare. Până acum, 67 de ani am trăit cu insulina. Am participat la inaugurarea primei tabere pentru copii diabetici, în urmă cu 40 de ani, la Bogda. Vreau să vă spun că am fost student la Timișoara, oraș cu care tare-mi place mie să mă laud. Am ajuns student acolo pentru că juca echipa Politehnica al cărei suporter sunt din 1957.

- Ar trebui să țineți cu UTA, nu cu Poli.

- Bine, cu UTA pentru că e vorba de un patriotism local, dar i-a băgat în „B” pe Poli exact când am ajuns eu student.
Trei ani de zile am mâncat cu „poliștii” la aceeași masă, fiind singurul diabetic intern. Administratorul cantinei a fost un consătean de-al meu, de aici, din satul Prăjești, care a fost băgat sub aripa Sebișului și nu se mai vede pe hartă.

- Cum l-ați cunoscut pe domnul profesor Băcanu?

- Pe domnul profesor Băcanu îl cunosc din anul 1964, de pe data de 13 noiembrie, când m-am dus la Centrul Antidiabetic pentru analize. Stăteam foarte prost, dat fiind faptul că am pășit prima dată în Timișoara când m-am înscris la Facultate, iar apoi, de unde să știi că există cantină dietetică. Mai ajunsesem odată la Centrul Antidiabetic. Prima dată erau acolo doamne și domnișoare de serviciu, iar eu eram în anul întâi. A doua oară am ajuns la Centru după două săptămâni sau o săptămână de la prima vizită la Centru. Acolo l-am întâlnit pe domnul profesor care mi-a zis că dânsul nu-i doamna Cârjilă sau doamna Anghelescu (Fie iertată! O persoană deosebită!) și mi-a spus să vin a doua zi la spital sau că mă urcă el în mașină și mă duce la spital imediat. Am dat telefon acasă și a doua zi de dimineață m-am dus la spital și am rămas câteva zile. Mi-a restabilit dozele de insulină și, pe urmă, în anul 5 am mai ajuns la spital încă o dată, făcând o hipoglicemie exact în ziua în care aveam banchetul. Eu fiind o persoană dinamică și cu cunoștințe în toate direcțiile, am umblat cu băieții de la SIGMA și după coloane de voci, după fel de fel de obiecte și pe urmă (dar, înainte îmi făcusem insulina pentru că nu mai știam dacă am timp de așa ceva) am ajuns la spital (la Clinicile Noi era).

- A devenit medicul dumneavoastră curant?

- Da. Dânsul își dădea cu părerea. Când mă internam în spital, și asta se-ntâmpla destul de des, întotdeauna venea după-amiaza, când venea la contravizită, să mai stăm de vorbă și despre boala mea, dar și despre alte probleme ale învățământului românesc.

- Cum vi s-a părut ca medic, ca om?

- Un model. Știți, noi, la fizică avem (chiar dacă acum eu nu mai fac meserie) modele. Dânsul a fost pentru mine un model de om și un model de doctor. N-am cuvinte decât de superapreciere. Dânsul a avut un comportament, în relație cu mine, deosebit. La momentul acesta ne recunoaștem și la telefon după voce, fără să ne facem prezentările, și dânsul pe mine, și eu pe dânsul. Nu există o dată a unei zile de naștere să nu mă felicite, cum se va întâmpla și peste câteva zile, când o să-l felicit și eu pe dânsul. Un om deosebit, împreună cu întreaga familie. Cu nepoții a fost de mai multe ori la noi, la Moneasa. Am fost și suntem în relații deosebit de bune. Ultima dată când l-am întâlnit a fost în 6 iunie anul trecut, în 2019, când am fost la întâlnirea de 50 de ani de la terminarea facultății și am stat o întreagă după-amiază de vorbă, dânsul prezentându-mi fel de fel de diplome pe care le-a obținut și am discutat multe (despre diabet, despre cum s-a tratat, despre cum se tratează). Eu îi mulțumesc, întotdeauna, pentru ceea ce mi-a dat: speranță de viață, indicații deosebite, și dânsul vine cu completarea că „de vină” sunt eu, dat fiind faptul c-am respectat indicațiile și, iacătă-mă, sunt la vârsta la care sunt, după 67 de ani de tratare a diabetului, fără complicații majore. Am fost, acum doi ani și mai bine, operat la ochi. Mi s-a făcut implant, având cataracte. La momentul acesta văd foarte, foarte bine. Nu îmi mai amintesc să fi văzut așa de bine cine știe de când. Probabil, de când eram copil. A fost o reușită, iar indicația dată și în acest sens a fost dată de domnul profesor Băcanu, care m-a trimis la profesorul Munteanu. Dânsului i-am spus cine sunt, de cine sunt trimis, m-a examinat (examinările erau făcute de personalul care funcționează la clinica dânsului), și dânsul mi-a făcut o tomografie și mi-a zis că singura soluție viabilă este să mă opereze și, mulțumesc la Dumnezeu, și profesorului Munteanu, și profesorului Băcanu, sunt superîncântat de starea mea de vedere.

Mai am și acum o revistă „Pediatria”, din anii ‘60. Acolo, mai ales se scrie despre tratarea diabetului infantil, la care eram asociat, și persoana despre care se scrie mai mult sunt eu. Articol este opera profesorului Radu Cornel, un om deosebit, comparabil cu profesorul Țurcanu și cu profesorul Băcanu, oameni cărora le datorez faptul că vorbesc cu dumneavoastră astăzi.

Eu m-am comportat ca un om normal, cu un pic de ambiție, mi-am făcut toată școlaritatea sub acest diabet. Am o familie deosebită. Băiatul este inginer proiectant, nora – medic specialist în medicină internă, cu competențe în ecografie cardiacă. Am două nepoțele.

Pentru mine, domnul profesor Băcanu, de la prima vedere și până în ziua de astăzi este un model de om și un model de doctor.

„Un om de o omenie rară”

Andrei Eleș, din Satu Mare, s-a născut în iunie 1947. A lucrat ca depanator radio-tv. A fost depistat cu diabet în 6 octombrie 1977, de un medic din Satu Mare, care i-a recomandat să vină la Timișoara, la profesorul Gheorghe Băcanu.

Într-o vineri, cred că era 9 octombrie, am sunat la informații, am notat numărul de telefon, am vorbit cu soția domnului Băcanu, care m-a programat pentru luni, după-masă, la Policlinica cu Plată (vis-à-vis de Continental). M-am dus, eram pregătit, eram programat. Am intrat, am discutat și a zis că trebuie să mă internez, bineînțeles. A doua zi, la ora 8, trebuia să mă prezint la Policlinică, la Spitalul Județean. Acolo am fost primit incredibil, aveam fișă medicală făcută pe numele meu, numărul salonului și numărul patului din salon. Deci, totul era ok, și, de aici începând, mi-a fost ca un tată. E o diferență de 20 de ani între noi. Fantastic om! Este un om de-o omenie rară. Nu am găsit, încă, cuvântul în limba română care să exprime omenia. După întâlnirea aceasta, bineînțeles, am fost instruit la spital. Am stat, cred, vreo două săptămâni. Am revenit la spital, din șase în șase luni, pentru investigații.

Domnul profesor și-a dat seama că are de-a face cu un om serios. După vreo câțiva ani am fost în așa relație încât puteam să ies din spital, în timpul spitalizării, ca să fiu cât mai aproape de munca mea de acasă, adică să se poată regla cantitatea de insulină în timpul mersului, în timpul muncii, în timpul lucrului. Eu avem muncă foarte grea. Ridicam televizoarele acelea mari care aveau 40, 50 de kilograme și le duceam clientului la mașină. Era consum de energie care contează foarte mult la un tratament cu insulină.

Nu există, încă, cuvânt românesc pentru modalitatea de comportare a domnului Băcanu. Să vă dau un exemplu. Într-o zi de vineri a fost internat un domn, președinte de cooperativă (cooperativă simplă, meșteșugărească) din Arad, deci, cineva „mare”, în salon cu mine (patul 1, eu eram, patul 4). De obicei, în același salon eram internat de câte ori mergeam. Luni dimineață, când a venit domnul profesor la vizită, cu studenții, a ajuns la patul 1 și a zis că domnul pleacă acasă. Pacientul a zis, „Stați, domnule, că eu acum am venit! Cum să plec acasă?”, iar domnul profesor Băcanu i-a spus: „Dumneata ai fost, ieri, plecat din spital, fără aprobarea mea. Erai în oraș. Nu știu ce-ai băut, nu știu ce-ai mâncat. Deci, dacă nu ești cum trebuie, te duci acasă”. Și l-a trimis acasă. Sau, un student care nu știa un răspuns la o întrebare, avea obligația să știe, a fost dat afară din salon.

Era un om foarte, foarte serios, foarte exigent. La vârsta de 27 de ani a făcut a doua secție de diabetologie din țară? După București, Timișoara avea această secție, iar profesorul Băcanu avea atunci numai 27 de ani.

Suntem în relații foarte bune. Am și o poză cu dânsul. Am făcut-o anul trecut, când am fost la Timișoara și l-am rugat să-mi dea voie să facem o poză să o vadă și copiii și nepoții mei.

„Pentru mine domnul profesor a fost și a și rămas așa, tatăl meu”

Mariana Voicu a fost consultant artistic și consilier artistic la Teatrul Național din Timișoara, unde a lucrat timp de 46 de ani.

L-am întâlnit pe domnul profesor Băcanu în anul 1959, după ce fusesem, împreună cu alți 10, 11 copii de vârste diferite, la date diferite, diagnosticați cu diabet zaharat insulino-dependent de tip infantil, la Spitalul de Copii, aflat sub direcția profesorului Louis Țurcanu și a altor specialiști. Am fost direcționați spre Centrul de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice, înființat în 1953, sub conducerea domnului doctor Gheorghe Băcanu. Centrul se afla în incinta Policlinicii 3. Când m-au dus mama și tata acolo, era forfotă pe coridor. Se cărau dosare, se aranjau rafturi. O doamnă asistentă, Cârjilă o chema, ne-a chemat pe rând. Eram copil, tata mă ținea de mână, iar eu eram îngrozită. Depășeam ușor înălțimea biroului încăperii în care intrasem. Abia atunci, destul de târziu, am ridicat ochii. Întâi am perceput vocea celui care ocupa biroul. Era moale, caldă, înțelegătoare, dar și fermă. Apoi i-am văzut zâmbetul și privirea. Se îndrepta spre părinții mei cu înțelegere. Era o privire ciudată, percepută de un copil. Am înțeles mult mai târziu ce însemna privirea aceea. Era părinte și el. Transmitea forță părinților mei, forța încrederii în Dumnezeu. Vocea domnului profesor Băcanu, pe care o cunosc de atunci, de când aveam nouă ani, a rămas, incredibil, peste timp, aceeași. Inconfundabilă și neschimbată deloc. Există în ea, dacă știi să asculți dincolo de sunet, sprijinul profesional dar și, sau mai cu seamă, sprijinul afectiv. Există medici dedicați, și domnul profesor face parte din această foarte rară categorie de oameni care construiesc speranță și viață. Într-un timp, neprielnic sănătății mele, pe când aveam vreo 13 ani, o insulinorezistență, eveniment cam ciudat pentru un copil, a făcut să rămân internată mai mult de șase luni în Spitalul Clinicile Noi, la secția de diabet. Nu reacționam în niciun fel la insulină. Peste noapte era cineva care mă păzea să nu intru brusc într-o hipoglicemie, care mi-ar fi agravat starea. Un cadru medical mă păzea în permanență. Peste șase luni domnul profesor mi-a chemat părinții, le-a spus că trebuie să mă ducă la București, la profesorul Pavel, care era marele șef al diabetologiei românești la vremea aceea. El era mai la curent cu noutățile și cu posibilitățile la care putea apela spre a mă salva. Poate știa altceva în plus. A vorbit cu profesorul Pavel, de la clinica ce era atunci mutată într-un parc din mijlocul Bucureștiului, într-un bloc de locuințe, pe lângă circ. Am rămas acolo fericită că domnul profesor Pavel mi-a îngăduit să port un kimono japonez în loc de îmbrăcămintea obligatorie. Era un halat de bumbac albastru cu buline albe. Iar după o săptămână de stat în acel ciudat spital, l-am văzut în ușă pe domnul profesor Băcanu. Când l-am văzut am început să plâng, pentru că omul atunci când este fericit asta face. Am început să cred că Dumnezeu are mâna deasupra capului meu. Îmi aduc aminte, și acum și întotdeauna, inconfundabila voce a domnului profesor. Am traversat cu mâna lui Dumnezeu și mâna domnului profesor deasupra capului meu foarte multe evenimente, de-a lungul vieții mele. Când l-am cunoscut aveam 9 ani, acum am 72. Domnul profesor a făcut mereu parte din viața mea, așa cum au făcut parte din viața mea părinții mei. Părinții mei plecaseră deja atunci când în viața mea profesională (am lucrat 46 de ani la Teatrul Național din Timișoara) am primit un dar din partea UNITER-ului. Prima persoană pe care am sunat-o a fost domnul profesor, pentru că el era părintele meu, singurul care îmi rămăsese. Am traversat toată viața sub oblăduirea și sub înțelegerea sa. Obișnuia să spună: „Mi-am tratat pacienții așa cum l-aș fi tratat pe tatăl meu sau pe una dintre fetele mele” și exact așa era. Avea aceeași voce blândă, caldă, înțelegătoare, aceeași compasiune față de omul din patul din fața lui și așa a rămas întotdeauna, de când îl știu. Niciodată domnul profesor nu uită datele importante și sună întotdeauna pacienții copii care au fost atunci primiți în centrul de diabet. O parte din ei s-au dus, am rămas, cred, doi dintre noi, din acel mic regiment de copii care a fost preluat de domnul profesor la vremea respectivă. Pentru mine domnul profesor a fost și a și rămas așa, tatăl meu. Cu vocea lui, cu grija lui, cu spaima lui, care nu era la vedere dar eu o simțeam atunci când știam că este îngrijorat. A fost prezent la toate evenimentele vieții mele și ale tuturor copiilor pe care îi preluase de la pediatrie. Era prezent în viața noastră ca și cum am fi fost copiii lui, ceea ce chiar cred că simțea. Ori de câte ori se întâmpla în viețile noastre câte un eveniment special, cum a fost de exemplu lansarea „Istoriei Teatrului Național din Timișoara”, pe care am scris-o, domnul profesor a fost acolo. S-a bucurat lăcrimând puțin, că unul dintre copiii lui a reușit și a dobândit recunoașterea unei mari victorii, lucru pe care mulți alți oameni nu au reușit să îl facă. A fost o mare glorie pe care am dobândit-o și pe care am împărtășit-o cu dânsul cu bucurie. Cu seringa în mână și cu mare grijă la ce puteam să mănânc am reușit să fac lucruri pe care cinci bărbați la alte teatre nu au reușit să facă. Și pentru mine, dar mai cu seamă pentru domnul profesor, care avea ochii umeziți ascultând ce spuneau cei care se pricepeau și veniseră din țară la lansarea cărții. Era emoționat până la lacrimi. Eram copilul lui.


Material realizat de Petru Vasile TOMOIAGĂ