„Băi, vorbește-un om, nu latră-un câine!”. Așa se făcea auzit, în hărmălaie, Bebe Costinaș. Hărmălaie era peste tot - și în redacţie, și la ședinţele societăţii, și în birt. Lume multă, unii prinși cu una, alţii cu alta, forfotă, discuţii, nori groși de fum de ţigară, mai era și o bere. Dar când se auzea vocea aceea îngroșată de tutun, avertizând aproape că „nu latră-un câine”, ca prin farmec, se făcea liniște. Și toată lumea îl asculta pe Bebe.
Nu îl ascultai de frică, nu era cazul. Nici ca să îi faci vreun hatâr, că o fi fost mai în vârstă. Nici dintr-un fals respect. Îl ascultai pentru că, atunci când zicea asta, Bebe avea ceva de spus. Ceva care conta, indiferent de subiect sau de cadrul în care avea loc discuţia.
Viaţa lui este o poveste în sine. De noi, de ziarul „Timișoara”, a fost legată doar vreo 12 de ani. De la începuturile lui 1990 și până în acel fatidic iunie 2002, când a plecat. Nici acum nu știm cum a plecat, unde s-a dus, ce căuta. Știm doar că nu s-a mai întors. Dar că, până și prin plecarea lui, a rămas legat de noi. Pentru că, până în ultima sa zi, ne-a reprezentat.
Întâmplarea face că era născut la o zi după Oscar. O zi după, chiar dacă cu șapte ani mai devreme. Îi sărbătoream, de multe ori, împreună. La fel o facem, într-un fel, și acum. Pentru că pe 16 februarie Bebe Costinaș ar fi împlinit 80 de ani... Iar Bebe este al nostru, cel de care ne amintim cu drag, indiferent de situaţie.

Lumea lui Be

Doru Iosif (Castravete), Timişoara 2008
...el, mort fiind, ba apărea ba se-ascundea dup’ un dulap.
Se intra printr-un dulap desfundat, traversai un metru jumate, treceai de uşile alea duble şi-ţi apărea lumea lui Be, una din lumile lui: „La dulap” (amintire a primului film, „Dulapul”, al lui Polanski, cred). Acolo, „La dulap”, se întâmplau tot felul de muzici, filme, teatre, beute, vorbe şi iarăşi Pro Musici şi Phoenicşi şi filme şi despre „scobu” (banii pe care-i puneam fiecare într-o cămaşă de obuz pe care lipise, dintr-un afiş, „Totul pentru om”, bani cu care luam oarece trosneală, ca să ne vină ideile la cap).
Afară era comunismul prin care treceam în drum spre acasă, până la gât. A doua zi ne întorceam, tot prin glodul comunismului, la dulapul lui Bebe, să ne dregem de cultură cu filmele pe care le făcea, cu proza şi teatrul pe care le scria, lecturile din Hrabal, Ilf şi Petrov, Axionov, Vampilov, Şukşin, „Călina roşie”, „Bambini di Praga”, cu voce tare şi interpretare, uneori sub ochiul teatral al lui Lelu Bihoi. Apoi cântările cu Ilie Stepan, Tavi Ştefănescu, Nicu Covaci, Mircea Baniciu, la care intervenea şi el cu muzicuţă şi percuţie pe uşa dulapului şi funduri de oale.
Acolo l-a adus pe Emil Loteanu, regizorul filmelor „Şatra” şi „O dramă la vânătoare”, în carne şi oase (nu ştiu cum, o fi făcut el cumva).
Acolo şi aiurea dădea el porecle atât de potrivite cu omul, neîndemânările sau talentul lui văzut ori ascuns.
Iubea regizorii şi actorii polonezi, pe ăi maghiari şi ruşi, şi pe bulgari.
El ne-a adus scenariul original de la „De ce bat clopotele Mitică?”, cu adnotaţiile lui Lucian Pintilie (cum o fi făcut?!).
Dar cine nu-i era pe plac, pe loc îl şi făcea „cioclu”. Avea el vorba asta cu o groază de ascunzişuri şi de nuanţe.
Din când în când, mai pleca într-o altă lume dragă lui, un Maramureş „primordial”, cum îi plăcea să spună. Cu oameni cu nume lungi şi adăugate: Pătru a lu’ Văsălie a lu’ Pavel, Pătru Pupăză, adică Godja, sculptor de fuse cât nişte coloane infinite, cu fraţii Petreuş (ăi de cântau: „Io şî cu Vasile-al nost’ / Am bătut şăfu’ de post; / După ce l-am dezarmat, / I-am luat puşca / ş-am plecat”), din sate cu nume omeneşti: Onceşti, Dragomireşti, Călineşti. Când se-ntorcea ne povestea de un nipon de la un ziar din Tokio, care venise să facă un reportaj despre lucruri neîntinate de civilizaţie. Şi după un timp s-a trezit în port popular moroşan, nemaivrând să plece în Japonia lui nici ameninţat de conducerea cotidianului ce îl trimisese. Între timp, comunicând el cu sătenii prin pictograme şi desene şi cu strădanie, a învăţat horinca şi cositul fără să-şi taie picioarele, de se mândreau locuitorii Văii Porcului cu niponul lor... Be a iubit tare Maramureşul. Când i se făcea dor de numai putea şi nu-şi îngăduia să plece acolo, chema câţiva prieteni de vază ai lui din acel loc pe tărâmul de la „Dulap” şi se mândrea cu noi la ei şi pe ei arătându-ni-i ca pe ăi mai mândri şi de urmat semeni.
Se înconjura cu oameni vestiţi fără să-i pese că vestit era şi el. Sigur ar fi fost chemat la emisiunea Garantat 100%, dar mai întâi l-ar fi adus el pe Cătălin Ştefănescu la „Dulap”, şi pe atâţia alţii, fiindu-le egal cu toată bucuria şi trăsnita lui imaginaţie.
Dar ce s-o mai lungim, Be, de te întorci cumva, să ştii că nu-i a bună, în lumea asta, pe lângă ăi de vor să te cunoască ca pe un fără de egal, s-a umplut locul de ciocli!

Biografie

Iosif Costinaş (zis Bebe) s-a nǎscut în 16 februarie 1940 în Bucureşti, dar a trǎit de la 4 ani numai în Timişoara. A absolvit Facultatea de Filologie, secţia românǎ-francezǎ, promoţia 1971.
Încǎ din timpul studenţiei a activat în domeniul fotografiei artistice şi al filmului de scurt metraj. În urma participǎrii la o seamǎ de expoziţii de fotografie artisticǎ (unde lucrǎrile i-au fost premiate) şi a unei expoziţii personale, a fost primit în Asociaţia Artiştilor Fotografi - Filiala Banat. A predat (un an) arta şi tehnica fotograficǎ la Liceul C.D. Loga.
A activat la Cineclubul CFR din 1963, apoi a înfiinţat şi condus Cineclubul '70 la Casa de Culturǎ a municipiului. În 1976 a înfiinţat cenaclul de culturǎ cinematograficǎ Cineforum.
Pânǎ în 1982 a realizat în jur de 60 de filme de scurt metraj, ocupându-se singur de scenariu, regie, imagine, lucrǎri de laborator şi sonorizare.


A obţinut mai multe distincţii în ţarǎ şi strǎinǎtate, dintre care:
- Premiul I şi Premiul special al revistei Cinema, la Festivalul National al Filmului de Amatori - 1971;
- Marele Premiu Vaza de Cristal şi Medalia de Aur la Festivalul Internaţional de scurtmetraj de la Brno, Cehoslovacia 1972;
- Marele Premiu la Festivalul Internaţional al Filmului de Amatori de la Ciechocinek, Polonia 1973;
- Medalia de Aur la Festivalul Internaţional al Ţǎrilor Dunǎrene de la Sombor, Jugoslavia 1980.
Televiziunea Românǎ i-a prezentat 12 filme de scurt metraj, televiziunea praghezǎ 2, (Luaţi loc, vǎ rog! și Trei oameni şi un dulap), iar televiziunea belgrǎdeanǎ un film (Mǎsuratul oilor la Borlova).


Dupǎ ‘89 a regizat şi realizat filme de scurt metraj şi documentare, în cadrul studioului Film & Go Company: Fapt divers, A fi evreu în Timişoara, Întoarcerea acasǎ, Cei care sfideazǎ moartea.
A debutat cu prozǎ în revista Orizont, în 1977. De-a lungul vieţii i-au fost tipǎrite mai multe volume de prozǎ, teatru, interviuri, printre care: Pasǎrea de lemn, Gustul livezii (împreunǎ cu alţi autori), Încântǎtoarea viaţǎ a lui Buju Ternovits, şi altele. În anul 1980, i-a apǎrut cartea-album de fotografii artistice despre Timişoara - Intrarea în cetate, cu poezie de Anghel Dumbrǎveanu.
Tot în 1980 i s-a jucat, la Teatrul Naţional din Timişoara, piesa La doi paşi, oraşul. Piesa într-un act Bǎtrînul şi baia a fost distinsǎ cu Premiul I la Festivalul
naţional Cîntarea României.
Pentru piesa A treia zi în paradis i s-a conferit Premiul cenaclului Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, în 1985.
În tinereţe Bebe a lucrat ca muncitor la Electromotor, apoi la CFR, şi mai târziu la ARIA (Agenţia Românǎ de Impresariat Artistic).
Din anul 1982 a lucrat în presǎ, la revista Orizont, fiind corector principal şi apoi, dupǎ decembrie 1989, redactor, pânǎ în 1994. A fost redactor şi redactor-şef la ziarul Timişoara (1993; 1996). La începutul anilor ’90 a înfiinţat ziarul
Adio, tovarǎşi! A colaborat şi la câteva publicaţii centrale, în special România Liberǎ. Pentru scurt timp a fost corespondent BBC.
În perioada 1995-2000 a fost cadru didactic la Universitatea Banatului, Facultatea de Jurnalisticǎ.
A fost membru al Societǎţii Timişoara, contribuind activ şi la lansarea Proclamaţiei de la Timişoara. În Martie 1990 a înfiinţat Forumul Cetǎţenesc, care a adunat seri de-a rândul timişorenii în faţa Catedralei, de „veghe” împotriva comunismului cu faţǎ umanǎ, a revoluţiei furate şi pentru a susţine „golanii” din Piaţa Universitǎţii.
A avut legǎturi importante şi a sprijinit Comitetul de Acţiune Pentru Democratizarea Armatei - CADA, format la Timişoara în februarie 1990.
A susţinut „Revoluţia de la Sǎpânţa” şi pe Toader Şteţca, primul primar din ţarǎ care a desfiinţat CAP-urile şi a împǎrţit oamenilor pǎmântul şi animalele, fiind prezent şi adresându-se sǎpânţenilor la mai multe mitinguri şi adunǎri populare, între ‘90-’92.
S-a implicat adânc în aflarea adevǎrului despre Decembrie 1989, în special adevǎrul despre ofiţerii M.Ap.N., trupele de securitate şi miliţie care au tras, despre „terorişti”, despre morţii, rǎniţii şi arestaţii Timişoarei şi despre incendiul din Freidorf (cǎpiţele de fân arse în 18 decembrie 1989).
A plecat dintre noi într-o zi de iunie, în anul 2002.

(www.iosificostinas.com)