După cum bine știm, interesantul și din păcate mult prea necunoscutul nostru spaţiu cosmic se desfășoară între Big Bang și Black Hole. Fiecare om, fiecare ziar, fiecare televiziune etc. au în acest spaţiu o infim de micuţă fereastră, care odată se deschide, iar în scurt timp se închide și dispare. Cred că un lucru important în viaţă este ca toţi să încerce să nu își bată joc, prin comportament și prin acţiunile lor, de această fereastră unică.
Oscar BERGER

Oscar Berger a fost un timișorean în adevăratul sens al cuvântului.
Născut la 15 februarie 1947, a copilărit undeva în zona Iosefinului istoric. Mama îi era nemțoaică iar tatăl evreu - fapt care îl îndreptățea să spună că „sunt mai român decât voi toți”.
În 1964 s-a înscris la Facultatea de Electrotehnică din Timișoara, pe care a absolvit-o în 1969. Nu se vedea, însă, profesând ca inginer, pasiunea sa fiind filmul. A activat la cinecluburile timișorene Gaudeamus și CFR, iar în 1969 a plecat la București, unde și-a urmat visul: a fost, pe rând, scenarist, asistent de regie, regizor secund și regizor principal la studioul de la Buftea. A primit numeroase premii pentru scurt-metrajele pe care le-a realizat, iar numele său apare și pe filme celebre realizate în epocă - de exemplu, a fost co-regizor la șase episoade din „Cireșarii”. În decembrie 1974, nemulțumit de turnura pe care o luau lucrurile în România, s-a hotărât să emigreze.
A plecat, pentru început, în Israel, de unde pașii l-au purtat, tot prin lumea filmului, în Germania și în Statele Unite.
Revoluția din decembrie 1989 l-a prins la New York. Fără să stea pe gânduri, s-a urcat în avion, a mers la Frankfurt, a organizat un prim transport de ajutoare umanitare și a pornit spre România. Aici s-a implicat în zona militantismului civic, devenind membru activ al Societății Timișoara, iar din 1995 și-a asumat editarea ziarului „Timișoara”. Era un moment critic pentru ziar, și doar datorită donquijotismului său ziarul mai există și în ziua de astăzi, după, iată, 30 de ani.
Întreaga sa activitate a fost circumscrisă unor principii de neclintit, care i-au atras, în același timp aproape, dușmănii și invidie, dar și admirație și respect. De exemplu, înainte de 1989 era urmărit de Securitate pentru că era considerat a fi un „element dușmănos”. Mai târziu, în mai 2011, Majestatea Sa Regele Mihai I al României l-a decorat cu Medalia „Regele Mihai I pentru Loialitate” - cea mai mare recunoaștere pe care a primit-o vreodată.
Ulterior, majoritatea jurnaliștilor timișoreni au solicitat Primăriei să i se acorde titlul de Cetățean de Onoare al Timișoarei - solicitare care stă, încă, prin vreun sertar din Primărie.


Scrisoare pentru Oscar (fragment)

Salut, bătrâne!

Află despre noi, cei pe care i-ai lăsat aici, că suntem bine, sănătoși. Așa cum ne știi: cu bune, cu mai puțin bine... în mare, în ceea ce ne privește, lucrurile sunt cam la fel.
Ne-a fost și (ciudat, dar încă) ne mai este dor de tine. Ne gândim, de multe ori, ce ai fi făcut tu într-o situație sau în alta. Cum ai fi gândit. Cum ai fi scris. Probabil nu am fi fost neapărat de acord, dar oricum... aveam măcar pe cineva cu care puteam discuta.
Așa, timp de trei ani și jumătate, a cam trebuit să ne descurcăm singuri. Nu, nu a fost neapărat mai bine. Dar cumva sperăm că ești mulțumit de ce am făcut și, mai ales, de cum am făcut. Pentru că, într-un fel, tot ceea ce a continuat după tine a avut la bază ceea ce tu ne-ai învățat. Și o să-ți explic.

Iubind Timișoara

Te-ai născut la 15 februarie, în 1947, undeva, în Iosefin. În casa în care, după ani de zile, avea să fie biblioteca fabricii Elba. Ne-ai povestit de nenumărate ori cum a fost în copilăria ta. Cum era viața în cartier, cum era să te duci să faci baie în Bega, cum erau serile dansante de prin cluburile de atunci (care nu aveau nici o legătură cu cele de astăzi), cum era la spectacolele de început ale celor de la Phoenix. Într-un fel, ai reușit să te confunzi cu ceea ce, generic vorbind, numim „Spiritul Timișoarei”. Cred că, într-o oarecare măsură, acest spirit trăia în tine, dar trăia și prin tine, întrucât erai parte integrantă a lui.
Ne povesteai că tatăl tău era evreu iar mama nemțoaică - ceea ce, contrar oricărei logici, te făcea să fii mai român decât noi toți. Din toate poveștile tale de atunci, din tot ceea ce ne spuneai, uneori cu drag, alteori cu obidă, te-am perceput însă ca pe omul care iubea viața cu ardoare, dar mai presus chiar decât viață, iubeai Timișoara. Ai fost un TIMIȘOREAN în adevăratul sens al cuvântului, unul scris așa, cu litere mari.
Pentru că de aia te-ai și întors aici, cu toate că altundeva probabil ți-ar fi fost mult mai bine. Norocul nostru.

Totul este regie

Prin ʼ64 te-ai înscris la Electrotehnică. Ai și absolvit-o, peste cinci ani. Nu am înțeles de ce ți-a trebuit facultatea aia, că doar nu ai vrut niciodată să fii inginer - unul din ăia care sunt ca și câinii, cum spuneai - au privire inteligentă dar nu știu să se exprime. Și chiar inginer fiind, ai hotărât să te dedici lucrului care te pasiona cu adevărat - filmul. Ai activat, la început, prin cinecluburile timișorene - Gaudeamus și CFR, două oaze de libertate în dictatură, cunoscute pentru filmele „subversive” pe care le făceai. În 1969 te-ai dus la București, unde visul tău de a face film a devenit realitate.
Te-am găsit acolo ca scenarist, asistent de regie, regizor secund și chiar regizor principal la studiourile din Buftea. Am văzut că ai primit tot felul de premii pentru scurt metrajele pe care le-ai făcut, ba ți-am văzut numele pe generic la filme celebre din epocă - cum ar fi „Cireșarii”. Cu „Clipa de neatenție” ai participat la festivalul de film de la Sofia, cu „Nedespărțiții” ai fost premiat la Festivalul de film de la Havana. Și, cu toate că viitorul părea promițător pentru tine, în decembrie 1974, simțind că situația se înrăutățește în România, te-ai hotărât să emigrezi.
Ai reușit să ajungi în Israel, iar de acolo în Germania. Ne-ai povestit de zilele petrecute în Viena, dormind pe o bancă în parc, suferind ca un câine de frig și de foame. Fir’ar, aveai numai 28 de ani - probabil ai avut nevoie de o mare doză nu doar de curaj, ci și de nebunie ca să treci prin ceea ce ai trecut. Și în Germania ai reușit să te impui tot cu film. Din perioada aceea datează „Olympics Go West”, „Sarah in Camazgue”, „Pata Pata”, „Barcelona 92”, „True Source”, „Maramureș... A Late Summer Day”, „Lost Sounds”, „Cyclus Vitae” (ultimele trei au fost și nominalizate pentru premiile German Ratings Board - erau filme despre România care, ani de zile, erau difuzate în cinematografele din toată Germania Federală, în prefața filmelor de lung metraj). Și să nu uităm de „Grand Slam”, un film cu muzica scrisă de Stevie Wonder, care a luat Marele Premiu German Ratings Boards.
Ai făcut și publicitate, foarte multă. Îți plăceau clipurile publicitare, pentru că îți puneau imaginația la încercare - acolo trebuia să înglobezi o întreagă poveste, care altfel ar fi putut fi subiectul unui film de lung metraj, în câteva secunde. Clienții sunt mulți și mari, n-are rost să ți-i aduc aminte pe toți, dar îi trec în revistă, scurt, pe Coca Cola - reclama cu Franz Beckenbauer și Pepsi Cola - varianta europeană a reclamei cu Michael Jackson.
Am văzut apoi și filmele despre România pe care le-ai făcut prin America - multe despre muzica românească, menite să aline dorul de casă al celor plecați peste ocean, sau minunatul „Vatra Românească” (pe numele lui inițial, ”Pe urmele autenticului” - fără nici o legătură cu Vatra Românească de la noi de la începutul anilor ʼ90).
Apoi, când te-ai întors în România, am fost șocat de câtă lume te cunoștea aici și ți-era prietenă de atunci, de la începutul anilor ʼ70 - Pino Caramitru, Nicolae Breban, Andrei Blaier, toți aveau numai cuvinte frumoase despre tine.
Probabil că toată activitatea asta în domeniul filmului ți-a deschis ochii să privești lucrurile altfel decât noi, oamenii de rând. Obișnuit fiind cu regia, știind cât de mult poate să însemne un regizor bun, priveai tot ce se întâmplă în jurul tău ca pe un film. Și ne-ai învățat să facem la fel: să ne detașăm, să facem un pas în spate, să privim cu atenție tot filmul și să descoperim regia. Pentru că, nu-i așa?, „totul este regie”. (...)
Află, măcar, că ziarul „Timișoara” apare în continuare. Cu greu, cu efort, dar apare. Încercăm să îl ținem cât mai echidistant cu putință, încercăm să îl facem să fie lingura aceea care caută bula de aer. Cred că te-ai bucura să vezi cum arată, chiar dacă știm că e departe de perfecțiune. Poate de multe ori nu ai fi neapărat de acord cu ceea ce scriem - dar ce putem face?
Nu ești aici să ne spui ce și cum. Încercăm și noi să facem lucrurile să fie bine. Și încercăm să fim corecți - iar pentru asta cred că, totuși, ne admiri. Chiar dacă la principiul cu „răul mai mic” am cam renunțat. Răul este rău, indiferent că este mic sau mare. Un rău mic, dacă îl lași în pace, crește. Așa credem. Dacă greșim, să ne ierți.

Flavius BONCEA