O poveste despre o fetiță ascultătoare, dar băiețoasă, balerină, formată în studioul faimoșilor soți Valkay și dansatoare, șlefuită de nu mai puțin faimosul maestru Uliczay. După ce a câștigat competiții de dans sportiv la nivel național și intenațional, după ce a dansat în faimosul City Center din New York, după ce a participat la numeroase olimpiade și concursuri școlare, după ce a absolvit dreptul la zi, după multe turnee în Italia, Germania, Olanda și după ce în Franța, la Nisa, a participat la un curs de jazz contemporan sub îndrumarea renumitului Serge Alzetta, la una din cele mai renumite școli de dans modern profesional, tânăra Raisa a hotărât că poate mai mult.
Aleasă, împreună cu alți 17, din 10.000 de aspiranți, singura din Banat, după o mulțime de teste trecute cu brio, a plecat în Filipine pentru a deveni „Supraviețuitorul”, într-o misiune imposibilă. Nu a câștigat, dar a fost acolo până la final. O balerină întrecându-se cu, spre exemplu, un concurent venit din Legiunea Străină.
„Idealurile care mi-au luminat calea şi mi-au redat din timp în timp curajul de a înfrunta viaţa cu bucurie, au fost: bunătatea, frumuseţea şi adevărul”, spunea Albert Einstein.
Citatul de mai sus se potrivește perfect eroinei interviului următor și conținutul lui se regăsește în răspunsurile de mai jos.
Bunătate, frumusețe și adevăr. Bucuria de a trăi clipa, prezentul, cu naturalețe și pasiune, prinderea entuziastă în jocul vieții și satisfacția înțelegerii acestui joc ne duc cu gândul că Riana Raisa Kádár, balerină, dar și „supraviețuitor”, este adepta filosofiei lui Mircea Eliade, care se reduce la o singură dogmă: joacă-te!, căci jocul (serios) „te duce mereu tot mai departe, tot mai adânc în real”.

- Și, dragonul s-a dus în Boot Camp?
- M-am dus la probe in Boot Camp. Am lecturat timp de patru ore contractul de vreo 50 de pagini, scris cu minuscule, în care îți asumai toate riscurile și punct. A urmat un nou examen psihologic.
După 12 ore supraviețuiam fără mâncare, fără apă. Au urmat probele fizice. Din nou în serii. Dar n-am mâncat. Răspuns: ghinion!
Prima probă: înot. Mie îmi place să înot. Am ieșit prima din seria mea. Am trecut și de urcarea pe un plan înclinat cu masca pe față, de testele de echilibru, îndemânare și logică. Au trecut și astea. A doua zi trezirea la 4 dimineața, du-te la analize și apoi la interviul psihologic (din nou) la comisie. M-au întrebat ce animal mă consider.
Fiind glumeață de felul meu, luând în derâdere totul atunci, am răspuns: dragon (eu fiind Dragon în Zodiacul chinezesc). Dar dragonii nu există. Da, dar mie îmi place să cred că sunt un dragon.
A fost singurul moment amuzant din interviu. Au urmat drumuri la București (două-trei), analize medicale, inclusiv psihiatrice.
Simțeam că lucrurile merg într-o direcție la care nu mă așteptam. Nu m-am uitat pe internet, aveam o idee despre concurs, dar nu voiam să știu ce mă așteaptă cu adevărat. De fapt, nu poți știi decât dacă trăiești experiența. Sunt genul de persoană care îți spune: „Aruncă-mă în cușca cu lei și mă descurc eu”.


- Ai fost selecționată. Timișoara - București - Istanbul - Manilla (Filipine). Unii ar spune: Uaau!
- Telefon în iunie: Ați fost selecționată printre cei 18 supraviețuitori, dintre cei 10.000 de înscriși. Treaba devenea serioasă.
Vai de mine, în ce am intrat! În tren spre București, cu bagajele făcute, susținută de mama și alte câteva persoane, mă întrebam cum e posibil ca acestea să mă încurajeze și să mă lase să plec undeva în pustietate în condițiile respective; sau mai bine zis, fără condiții. Tata m-a sunat înainte de a pleca să mă întrebe dacă nu există o cale de a renunța. Prietenele mele erau îngrijorate, îmi tot repetau să nu mă supun pericolelor doar de dragul adrenalinei așa cum erau obișnuite cu mine. Toate acestea erau însă tardive.
București - Istanbul - Filipine (Manilla). Hotel select, piscină, mâncare pe alese, super! Afară, umezeala 90%, aerul cald, irespirabil.
A fost cumplit, eram într-un cuptor. Trebuia să ne adaptăm. Alt avion, altă destinație. Nu mai știam unde suntem. Am fost cazați la un „resort” cu șopârle geko și păianjeni pe pereți, aproape nimeni n-a dormit. Conștientizam unde am ajuns. Totul era expus simplu. Să faci alianțe, să supraviețuiești. Simțeam că nu aveam ce căuta acolo. Mă vedeam în avion spre Timișoara a doua zi după începerea concursului. Ni s-au luat telefoanele, bagajele, pașapoartele.

- Ai vrut să renunți, dar orgoliul...
- Un nou drum, cu barca de această dată. Am ajuns pe o platformă. Filmări, drone tot timpul. Totuși, fiind filmări, aveam o speranță. Poate că n-o fi așa rău cum pare. Și prima probă eliminatorie.
Înot la mal. Ultimii doi ies din competiție. Nu aveam voie să renunț, dar puteam pierde la înot. Era o oportunitate. Știam că nu aveam ce căuta acolo. Dar… aveam orgoliul și încăpățânarea la mine. Cum adică, dacă pot, cum să mă las? Am sărit ultima de pe platformă pentru că încercam să-mi dezleg șireturile care mi se înnodaseră. Am ajuns a doua dintre fete, îngreunată fiind de bascheții atârnați de picioare. Unora li s-a făcut rău, am încercat să-i ajut. A urmat formarea echipelor. Am vâslit pe plute de bambus care au devenit paturile noastre. Fiecare echipă spre insula ei. Începuse să plouă când noi nici măcar nu ajunseserăm pe insulă.
Odată ajunsă, am înțeles de ce atâtea teste și controale psihologice...
Fiind o persoană impulsivă, m-a surprins autocontrolul. Puterea de convingere pe care o instrumentam destul de bine în viața de zi cu zi nu credeam să o pot gestiona aici. Și s-a putut...


- Cum a fost cazarea pe insulă?
- Am reușit la un moment dat să ridicăm pluta de bambus la înălțime, să încropim un fel de pat comun. Eu nu puteam dormi.
Doar ațipeam. Nodurile tulpinilor de bambus le simțeam până la os. Frigul și faptul că eram mereu uzi ne deprimau. Un lucru deranjant era și acela că uneori nu aveam lună. Noaptea nu vedeai la unu-doi metri, doar ne simțeam unul pe altul. Deși era un întuneric de nepătruns, în unele nopți părea că poți culege stelele cu mâna.
Erau mari și păreau atât de aproape. Singura consolare era că cei de acasă priveau același cer înstelat. Liliecii cât antebrațul ne vizitau în fiecare noapte. Pe corpurile noastre mărșăluiau furnicile.
Deși iubesc orice animal și orice insectă, a trebuit să sacrific o mulțime. Sub noi traficul era intens, mișcările nocturne erau și mai intense. Crabi, șerpi, șobolani, fel și fel de jivine mișunau neîncetat toată noaptea.


- Mâncarea?
- N-am reușit să facem focul și mâncarea se rezuma la semințele unor păstăi cam cât bananele cele mai mici, semințe de mărimea unor boabe de piper. Cam 15-20 la o păstaie. Slăbeam văzând cu ochii. De fapt nu ne vedeam pentru că nu aveam oglindă, nu aveam telefon sau ochelari și nici alte obiecte pentru confortul sau uzul personal. Cei din echipele de filmare nu purtau ochelari sau obiecte în care ne puteam reflecta. Culmea că bananierii nu făceau banane, iar nucile de cocos erau pline doar cu apă. Și acelea culese cu greu și cu riscuri imense. Cam două la nouă inși. Am încercat să facem plăcinte din faină cu ulei, pe pietre, într-un moment când era soare, din cantitatea mică pe care o aveam, dar fără rezultat satisfăcător.
După cele zece zile petrecute fără foc, în condițiile respective, după o reorganizare a echipelor, am schimbat insula, câțiva colegi și în sfârșit mâncare! Și aici mă refer la o cantitate cât o lingură de orez, fiert la foc cu apă de mare. Ca farfurie aveam o improvizație dintr-o jumătate de nucă de cocos, iar o scoică mică ne servea drept tacâm. La contactul cu mâncarea tuturor ne-au curs lacrimile. Era o senzație pe care oricât aș încerca să o descriu, nu voi reuși să-i
surprind autenticitatea. Tot aici am fost învățată să pescuiesc, din nou contra principiilor mele de viață. Ploua, stăteam în partea opusă a insulei, în fața lacului, ghemuită și cu tricoul tras peste genunchi.
Prinsesem peștișori mici. Din nou, foarte puțină carne față de nevoile noastre, două degete cu oase. Se mai prindea câte un pui de crab din când în când, dar nu mâncai mai nimic. Doar îi simțeai aroma. Eu nici măcar atât. Nu-mi plac fructele de mare.
Deși eram în condiții de foame agresivă, refuzasem. Când am deschis cutia în care țineam produsele, din ea a ieșit un șobolan mare.
Dacă aș fi zărit un șoricel acasă aș fi sărit repede pe un scaun. Acum, a fost doar o constatare: Ei, a sărit un șobolan! Ca și atunci când, căutând să rupem frunze de bananier pentru a ne face un adăpost contra ploii, din copac s-a desprins un șarpe imens. Gros și lung, cam de doi metri. Și aici a fost doar o remarcă: A căzut un șarpe, bine că nu mai plouă! Pe o frunză uscată pândea o viperă.
Am stat nemișcată, dar când cineva s-a dus după o piatră, pentru a o omorî, am mișcat frunza pentru a o goni. Și am reușit, deși se putea termina altfel. Iubesc toate animalele și asta a fost mai puternic decât rațiunea. Deranjant și deprimant era și faptul că pierdusem noțiunea timpului. Noaptea venea pe la ora cinci, iar dimineața, lumina venea tot la cinci. Noaptea era întotdeauna neagră, rece și umedă. O dimineață m-a surprins pe plajă după ce toată noaptea mă plimbasem și urmăream luna ca să știu cât mai am de îndurat. A fost una dintre zilele/nopțile cele mai înecate în suferință. Nu-mi mai puteam controla corpul, mușchii, tremurasem cu orele. A doua zi proba, evident. Frigul era necruțător. Asociat cu umiditatea din atmosferă, cu nesomnul și cu foamea, te termina.
Mai ales psihic. Am înțeles mai bine, acum, instinctul de supraviețuire al animalelor. Mult mai bine după o probă pe care am pierdut-o. Am fost nevoiți să asistăm la ospățul câștigătorilor.
Nu știu cum am putut rezista să nu ne repezim la ei pentru a le smulge mâncarea. Aveau gogoși, dulcele mult râvnit și visat de fiecare dintre noi încă din prima zi de supraviețuire. Eram la multe zile de chin. Și asta nu a fost tot. Am fost nevoiți să eliminăm pe unul dintre noi, tot în fața câstigătorilor, care au mai primit un supliment de mâncare. Același platou încântător cu dulciuri. E ceva ce nu se poate descrie în cuvinte. Și încă ceva. În prima zi pe insulă m-a mușcat un șarpe; și acum am semn pe picior. În timp s-a format o gaură. Toată perioada concursului m-am chinuit să o astup, pentru că se adâncea tot mai mult. Sunt obișnuită să-mi pansez și să-mi tratez rănile, dar… acolo nu aveam cu ce. Șchiopătam de durere. Am improvizat un pansament dintr-o frunză (sperând să fie inofensivă, așa cum îmi aminteam de la instructaj) și încercam să o astup cu nisip. Știam din experiență că îmi va amorți de durere. Probele erau complexe, solicitante și rareori rămâneam cu „pansamentul” până la final.

- Poți descrie o probă?
- Una dintre cele mai grele a fost proba cu berbecul din lemn cu fier, mai greu de 300 de kilograme. Ne împuținaserăm după eliminări, eram o mână de oameni vlăguiți, cam la două săptămâni de supraviețuire. Avantajul îl avea echipa adversă care rămăsese în același număr, nouă persoane. Berbecul trebuia scos din nisip, să-l doborâm, să trecem cu el prin obstacolele care au dat de furcă unor colegi (a fost una dintre probele cu cele mai multe accidentări), să spargem o ușă de lemn (cam de mărimea unei uși de garaj), să ne târâm după nuci de cocos pe care să le aruncăm apoi la coș, ca la baschet.

- Cum era igiena și ce aveați la dispoziție pentru asta?
- Ca perie de dinți ne-au servit câteva ațe dintr-o nucă de cocos. Am încropit o pensetă din scoici. Nu aveam nimic la dispoziție pentru igienă decât natura. Aveam câteva articole vestimentare: o pereche de pantaloni lungi și unii scurți, un tricou, o bluză, o pereche de șosete și una de chiloți. Până și prin hainele lungi ne pișcau țânțarii. Eram plini de bubițe de parcă făcuserăm toți varicelă (o boală pe care eu nu am bifat-o încă...). Spre ghinionul nostru, din cauza unei probe pierdute iarăși, a cărei recompensă erau pelerine, a trebuit să suportăm cu stoicism în continuare ploile în timp ce colegii din tribul advers se bucurau și de acest mic confort (dacă îl pot numi așa în condițiile respective). Umiditatea era de 90%. Niciodată nu eram uscați și trăiam în permanență senzația de saună. Nu aveam voie să defrișăm insula. Ni s-a impus o limită de deplasare atât pe uscat, cât și în apă. Nu aveam voie să rupem prea multe frunze din copaci și nici să depășim bariera din ocean pentru că erau pericole. Unii copaci, de exemplu, aveau o scoarță care ne ardea. Multe frunze erau otrăvitoare, în apă existau rechini (colegii din echipa adversă au prins un pui și ne-au făcut poftă cu masa lor de „5 stele”), pești balon, șarpele wala-wala. Unul a venit în apropierea noastră într-o seară în timpul filmărilor. După ce ieșeam de la Consiliul Tribal unde eliminam un om din echipă, eram lăsați să dormim pe insula respectivă și abia a doua zi echipa de filmare venea după noi cu barca și ne ducea „acasă”, pe insula noastră. În fiecare noapte eram singuri. Aveam o cameră de filmat în cazul în care doream să surprindem ceva dar tot ce surprindeam era întunericul, zgomotul „gazdelor”, frigul și groaza zilei de mâine a fiecăruia dintre noi. Pe măsura ce treceau zilele simțeam cum îmi pierd din coerență. Simțeam efectul serotoninei și glicemiei scăzute. Din păcate nu s-a putut reda pe ecran tot ce am trăit acolo, poate am fi fost apreciați mai mult. Unele momente păreau superficiale, de parcă eram un grup care bârfea, într-un peisaj de vis. După ce am ieșit din concurs nu puteam dormi în pat. Am dormit o săptămână pe jos pentru că nu reușeam să mă obișnuiesc cu patul, parcă prea moale. De fiecare dată când ploua eram lipită, de fapt, lipiți de frigider, pot vorbi aici și în numele colegilor, de teamă că rămânem fără mâncare. De adormit… greu… mi-era groază să adorm, aveam încă spaima că mă trezesc în frig și ud.
Am păstrat legătura cu toții, deși nu ne-am înțeles în cadrul emsiunii foarte bine, având în vedere că scopul era să ne eliminăm rând pe rând. Cu atât mai dificil era pentru că aveam caractere diferite și trebuia să te adaptezi și să intuiești gândirea celuilalt, să știi când e momentul să te impui și, cel mai important, cum. Ne unește ceva mai mult decât orice poate uni un om în condițiile obșinuite în zilele noastre. De fiecare dată îmi aduc aminte cu emoție de clipele petrecute acolo și de fiecare dată când povestesc o fac cu aceeași pasiune și entuziasm. Acum îmi lipsesc șopârlele geko! Din fericire, am ieșit din emisiune sănătoasă. Din păcate, nu toți am avut un organism puternic. Medicul meu mi-a spus, în glumă evident, că mai pot face o incursiune și în Cambodgia.
Când am ieșit din concurs dacă mă întrebai ce este iubirea îți răspundeam că este secreția de oxitocină și vasopresină care stimulează eliberarea dopaminei. Ajunsesem să mă forțez să fiu rațională până la extrem. Mașinile mi se păreau OZN-uri! Nu pot găsi cuvintele necesare pentru experiența trăită acolo și de fiecare dată când încerc să o fac, am impresia că am spus prea puțin. Îmi place adrenalina, după cum bine s-a observant, îmi place viața și o provoc uneori și de fiecare dată am fost răsplătită pentru curaj și dramul de inconștiență. Întotdeauna am convingerea că nu mi se poate întâmpla nimic, iar în caz contrar… Timișoara are medici excepționali!

- A fost și pentru imagine?
- Da, de ce să neg? Dacă nu doream să apar la tv în ipostaze vulnerabile sau deloc, alegeam să fac experimentul acesta într-un alt cadru. Cum de multe ori am auzit spunându-se, cu alte cuvinte, că s-a exploatat suferința noastră pentru deliciul publicului, pot afirma că așa este, dar a fost o decizie asumată, la fel ca riscurile la care ne-am supus, inclusiv pierderea vieții. A fost un caz, nu de la noi din țară, când un concurent a murit în timpul competiției, iar apoi medicul său s-a sinucis. Gestul acestuia din urmă nu l-am înțeles în condițiile în care se știe că ești testat din toate punctele de vedere și ai permisiunea de a participa doar dacă ești sănătos, dar se știe și faptul că fiecare organism reacționează diferit în condiții noi și prin urmare a fost ceva imprevizibil. Și de aici se poate înțelege seriozitatea, suferința și realismul faptelor desfășurate în Supraviețuitorul. Ca balerină îmi educasem corpul să ignore durerea. Învățasem să-mi stăpânesc psihicul în condiții de stres. În emisiune, toate acestea au fost duse la extrem, au depășit limitele impuse de mine până la momentul respectiv. Nu știam însă cum să jonglez cu partea emoțională, dorul, nevoia de a-i vedea, auzi pe cei de acasă, de a știi ceva de ei. Nu ni se dădea nici o informație din afara insulei, iar cei de acasă puteau suna o dată pe săptămână să întrebe de noi și li se spunea doar că mai suntem în concurs. Mă gândeam că pentru a supraviețui va trebui să-mi îngrop sentimentele și plăcerile. Ei bine, nu prea aveam cum să mă răsfăț acolo, iar sentimentele… au fost cele care mi-au întărit rațiunea. Nu pot spune că această experiență m-a schimbat, pentru că am un caracter destul de puternic și principii bine înrădăcinate.
De atunci m-am implicat în mai multe acțiuni de caritate, sunt mai sensibilă în fața nevoilor oamenilor (de animale nu mai are rost sa menționez că deja se știe). Apreciez la superlativ micile bucurii ale vieții, mă bucur de faptul că știința a evoluat, însă tot confortul de care avem parte noi, cei „privilegiați”, mi se pare exagerat și inutil. Cei interesați pot vedea pe youtube episoadele din Supraviețuitorul, cu precizarea că totul a fost mult mai greu. Mark Twain spunea „Viața bate filmul”. Și poate Leonardo da Vinci are și el dreptate: „În viață frumusețea dispare, în artă nu”. Iubesc viața. Iubesc și arta.


Victor ENACHE