O poveste despre o fetiță ascultătoare, dar băiețoasă, balerină, formată în studioul faimoșilor soți Valkay și dansatoare, șlefuită de nu mai puțin faimosul maestru Uliczay. După ce a câștigat competiții de dans sportiv la nivel național și intenațional, după ce a dansat în faimosul City Center din New York, după ce a participat la numeroase olimpiade și concursuri școlare, după ce a absolvit dreptul la zi, după multe turnee în Italia, Germania, Olanda și după ce în Franța, la Nisa, a participat la un curs de jazz contemporan sub îndrumarea renumitului Serge Alzetta, la una din cele mai renumite școli de dans modern profesional, tânăra Raisa a hotărât că poate mai mult.
Aleasă, împreună cu alți 17, din 10.000 de aspiranți, singura din Banat, după o mulțime de teste trecute cu brio, a plecat în Filipine pentru a deveni „Supraviețuitorul”, într-o misiune imposibilă. Nu a câștigat, dar a fost acolo până la final. O balerină întrecându-se cu, spre exemplu, un concurent venit din Legiunea Străină.
„Idealurile care mi-au luminat calea şi mi-au redat din timp în timp curajul de a înfrunta viaţa cu bucurie, au fost: bunătatea, frumuseţea şi adevărul”, spunea Albert Einstein.
Citatul de mai sus se potrivește perfect eroinei interviului următor și conținutul lui se regăsește în răspunsurile de mai jos.
Bunătate, frumusețe și adevăr. Bucuria de a trăi clipa, prezentul, cu naturalețe și pasiune, prinderea entuziastă în jocul vieții și satisfacția înțelegerii acestui joc ne duc cu gândul că Riana Raisa Kádár, balerină, dar și „supraviețuitor”, este adepta filosofiei lui Mircea Eliade, care se reduce la o singură dogmă: joacă-te!, căci jocul (serios) „te duce mereu tot mai departe, tot mai adânc în real”.

- Unii spun că nu ai avut copilărie. E adevărat?
- Eu nu am jucat scunsa, prinsa, șotron sau alte jocuri cu mingea. Unii mă compătimesc că aș fi avut o copilărie tristă. Eu consider că satisfacția rezultatelor obținute, aceea când ți s-a pus o medalie la gât, o depășește pe aceea de a termina primul șotronul.
Niciodată nu am făcut nimic din obligație, nimeni nu ma obligat să fac ceva ce nu-mi place. Eu singură mă duceam, studiam, învățam, singură voiam să fiu cât mai bună. Nu concepeam să merg la școală și să nu știu lecția. Ținea de orgoliu. Sigur, am făcut greșeli, nu am luat tot timpul numai 10, dar mă simțeam prost să nu fiu la nivelul la care se aștepta să fiu. Și nu voiam să dezamăgesc. Voiam să mă simt eu bine prin ceea ce fac. Și, recunosc, îmi plăcea să fiu apreciată.
Așa cum, atunci când am spart un geam la școală, mi s-a părut că am făcut tot cerul țăndări, că sunt o criminală și voi ajunge la închisoare. Exagerez, desigur. Toți se amuzau de faptul că mi-am permis și eu să sparg un geam, să fac ceva normal.
Dar, uite că îmi aduc aminte, totuși am atins și mingea în orele de sport, jucând fotbal cu băieții și nu volei cu fetele.
Cu băieții aveam și concursuri de alergare la orele de sport. Un singur băiat m-a întrecut la viteză, un fotbalist, și asta m-a supărat puțin.
Apăream la televizor, am dansat în holul Operei pentru prima reclamă la napolitanele Joe, lucruri care acum mi se par foarte mari spre deosebire de atunci când copil fiind mi se păreau normale, eu fiind Raisa. Munceam, dar nu mi se părea o corvoadă; vai, trebuie să studiez, să învăț, să dansez, mi se părea firesc și mă bucuram de succes.
Înțepată, îngâmfată, arogantă (chiar și în prezent), cum eram numită deseori, nu am fost.
Nu am fost nici tipul de tocilar care stă în banca lui, în pauze eram pe coridoare răspunzând dur la provocări, sărind în ajutorul prietenilor cu sufletul și cu trupul. Am fost o generație foarte agitată și teribilistă. Am fost și sunt o persoană generoasă.
Am știut cine sunt cei care mă susțin și cei care… nu prea. De copil am înțeles că invidia e un sentiment omenesc și mulți nu-l pot controla. Mi-am dat seama că dacă există asemenea sentimente, fără ca tu să faci vreun rău, e de bine.

- Ai fost și în străinătate. Cum ți s-a părut?
- Eram obișnuită de mică să plec în țări străine, la concursuri, dar mereu cu gândul să mă întorc cât mai repede.
Îmi place să vizitez, îmi place să călătoresc, dar să știu că mă întorc.

- Și te-ai întors.
- Am schimbat școala, pentru o profesoară pe care o pot numi a doua mamă, Alla Bojek.
Abia din momentul în care am trecut la preprofesioniști au început emoțiile.
Alla Bojek scotea untul din noi. Este o femeie calmă cu care poți discuta orice, de la balet la stări sufletești, școală, cu o capacitate fenomenală de a te susține.
I-am câștigat simpatia destul de repede, mai ales pentru că munceam și dădeam randament.
Cred că responsabilitatea pe care o ai când participi la un concurs este foarte mare. Ești trimis din partea școlii să reprezinți acea instituție, momentul în care atâția oameni au așteptări de la tine. Sunt colegi care rămân acasă, care și-ar fi dorit și ei să participe. E o presiune enormă asupra ta. Emoțiile încep cu: Dacă nu-mi iese...
Înainte de a intra pe scenă, eram în clasa a IX-a la prima Olimpiada de Balet, mi-am simțit gâtul uscat, vedeam alb în fața ochiilor de amețeală, îmi simțeam inima bătând cu o putere nemaiîntâlnită până atunci, nu-mi mai simțeam picioarele...
I-am văzut pe ceilalți și i-am văzut foarte buni, și mă gândeam cum voi putea concura cu ei.
Cineva mi-a spus că am fost trimisă să particip pentru că merit și mi-a dat un ghiont, pe care îl simt și acum, trimițându-mă în scenă.
Da, atunci m-am demoralizat. M-am luptat cu emoțiile, am reușit să le înving -lucru de care mi-am dat seama abia când am ieșit din scenă, dar nu am putut savura momentul. A fost ceva nou și nu mi-a plăcut de data aceasta.
Una dintre cele mai frumoase experiențe din liceu a fost selecția și cursul la Ajkun Ballet din New York. S-a întâmplat în clasa a XI-a. A durat o lună în care am avut ocazia să dansez alături de tineri balerini din întreaga lume.

- Ai avut și momente neplăcute.
- În clasa a zecea am suferit o operație de mont și chist osos. A fost în vacanța de vară. O experiență destul de neplăcută în condițiile în care nu puteam lucra, dar operația era necesară în sensul că nu mai puteam încălța adidașii, nici măcar sandalele. Laba piciorului era total deformată. Poate din cauza poantelor, poate ereditar.
Post-operator, după începerea școlii, nu mă puteam ridica pe demi pointe.
Cu răbdare și mai ales cu nerăbdare m-am refăcut, dar am încălțat poantele prea repede, făcând o infecție urâtă. Până și atingerea șosetei mă deranja. Am trecut și peste asta…
Mă pregăteam pentru spectacol. Ratasem o olimpiadă, dar nu m-am demoralizat. Era imposibil să particip cu picioarele umflate și în tratament. A fost o experiență destul de dură.

- Lebăda neagră sau lebăda albă?
- Am terminat clasa a douăsprezecea cu „Lebăda neagră”.
Este un rol care necesită tehnică, dar în primul rând interpretare și o oarecare maturitate. Am știut ce mi se cere și am înțeles personajul. Am dansat dublul rol, un rol dificil, pentru că trebuiau imbinate doua personaje opuse: Odile si Odette. Nu sunt o balerină lirică, îmi plac rolurile de caracter, forte: Don Quijote (Ludwig Minkus), Esmeralda (Cesare Pugni), Carmen (Bizet-Scedrin), Lacul lebedelor -Lebăda neagră (Piotr Ilici Ceaikovski). Consider că se potrivesc MAI BINE temperamentului și personalității mele.

- A urmat angajarea la Operă și nu numai…
- M-am angajat la Operă, am participat la două ediții ale Concursului Internațional de Balet din Sibiu. Am început să colaborez cu Teatrul German și cel Național. Am avut turnee în Germania, Olanda, Italia, Franța. La Nisa am participat la un curs de jazz contemporan sub îndrumarea renumitului Serge Alzetta. Am semnat coregrafia musicalului „Cenușăreasa”, care a reînviat povestea clasică a lui Charles Perrault și a poveștii „Micul prinț”, de Antoine de Saint-Exupery, în colaborare cu Asociația Culturală ART TIME ca organizator al evenimentelor.
M-am înscris la Facultatea de Drept de la Universitatea de Vest. De ce? Întotdeauna am fost atrasă de adevăr și dreptate. Pe lângă asta, mi-a provocat ambiția, fiind o competiție acerbă pe locurile bugetate. Am intrat și am rămas.
A fost o altă experiență și am luat-o ca atare. Extrem de greu, mai ales că aproape de fiecare dată când eram în sesiune se nimerea să am și pregătire pentru o premieră. M-am încăpățânat să fac facultatea la zi. Unele lucruri de acolo m-au întărit și chiar m-au făcut să fiu mai dură în unele privințe.
Mi-am luat licența în primul tur, cu o notă mare, mi-am demonstrat că pot. Dar n-a fost deajuns. M-am încăpățânat și m-am înscris și la masterat: Dreptul Afacerilor.
Am absolvit, dar parcă îmi lipsea acum stresul de la examene, tensiunea, adrenalina care pe mine mă țin în priză.
Mi-a plăcut dreptul penal, pe care îl asociam cu polițista din copilărie, dar și medicina legală, legată de doctorița din aceeași perioadă. Eram în culmea fericirii. Două vise împlinite.
Tot în perioada facultății am avut câteva experiențe frumoase dar și amuzante. Am participat la Balul Bobocilor unde am avut noroc cu partenerul, care a fost aplaudat și lăudat, echilibrând balanța pe care eu o stricasem la o probă (declarația de dragoste) și am ieșit Prințesa facultății.
La un alt concurs de Miss (în afara facultății) am obținut locul trei, iar la una dintre probe (de cultură generală) greșeala lor a fost că m-au întrebat ceva din dreptul constituțional, am turuit mândră de mine, de i-am amețit, până m-a oprit prezentatorul.

- Să trecem pe ProTV.
- Aveam o perioadă aglomerată la operă. O singură după-amiază liberă. Stăteam întinsă pe canapea cu Pugy (cățelul meu), la televizor. Eram pe ProTV. Făceau o reclamă la o emisiune: Supraviețuitorul. M-a pufnit râsul. Mă imaginam pe mine acolo... Era ceva atipic mie, invers proporțional cu stilul meu de viață. Și cred că al oricui... Am văzut că se fac înscrieri. Și cu dramul de inconștiență, pe care întotdeauna l-am avut, am hotărât să trimit un mail de înscriere, convinsă fiind că nu mă ia nimeni în seamă. Eram curioasă și cumva entuziasmată. Nu participasem niciodată la un interviu, nici pentru job, nici pentru altceva. Fiind ceva nou, mă incita, voiam să văd cum e. Era decembrie. Spre surprinderea mea, după câteva zile am primit răspunsul. Să trimit și alte date despre mine. Ce mă caracterizează, dacă practic un sport, dacă am avut vreo experiență asemănătoare.
Eu, care dacă vedeam un păianjen într-o încăpere nu mai intram acolo. Cred că au fost vreo patru schimburi de mailuri, printre care și câteva teste psihologice, după care am primit un telefon, să mă prezint la preselecție în Timișoara.
Era în 4 aprilie. M-am prezentat la Hotel Continental, unde se adunase toată zona de vest.
Intram în serii de câte 12. Eu am intrat cu 11 bărbați. Mă încânta faptul că participam la ceva nou, deși eram convinsă că nu am ce să caut la această emisiune. Mi s-a pus o întrebare, dar, înainte de a răspunde, o doamnă din juriu mi-a cerut să mă demachiez în timp ce răspund. N-a fost o problemă.
Șervețele umede, rapid. A fost simplu. Pentru mine nu e o problemă să apar în public fără machiaj.
A urmat proba șortului la băieți și a costumului de baie, fete. Alte întrebări pentru a se urmări dezinvoltura dialogului într-o ținută sumară. Am fost selectați trei pentru următoarea probă. Evident, din nou în minoritate. Doi bărbați și eu. Ne-a luat în primire o reporteră. Întrebările au fost mai profunde și atunci parcă începusem să-mi dau seama în ce mă bag.
La un moment dat a trebuit să introducem mâna într-o scorbură. Eu sunt o persoană curajoasă și îmi plac animalele, dar atunci am simțit poate nu teama de necunoscut, ci un fel de scârbă de ceea ce putea fi acolo, mai ales că ni s-a spus să ajungem până în capăt. Am simțit că ceva se mișcă și am început să pipăi. Eram curioasă ce putea fi. Spre surprinderea mea, deși inițial am crezut că e o broască țestoasă, erau două sticle cu apă. Eram fericită că depășisem o limită, că participasem în sfârșit la un interviu. A rămas că ne auzim.
În mai, un telefon: Ați fost selectată între cei 50 care vor merge în Boot Camp, București. Sunteți siguri?, am întrebat. Da!, a fost răspunsul. În acel moment nu știam dacă eu sau ei erau inconștienți.

Victor ENACHE
- va urma -