O poveste despre o fetiță ascultătoare, dar băiețoasă, balerină, formată în studioul faimoșilor soți Valkay și dansatoare, șlefuită de nu mai puțin faimosul maestru Uliczay. După ce a câștigat competiții de dans sportiv la nivel național și intenațional, după ce a dansat în faimosul City Center din New York, după ce a participat la numeroase olimpiade și concursuri școlare, după ce a absolvit dreptul la zi, după multe turnee în Italia, Germania, Oanda și după ce în Franța, la Nisa, a participat la un curs de jazz contemporan sub îndrumarea renumitului Serge Alzetta, la una din cele mai renumite școli de dans modern profesional, tânăra Raisa a hotărât că poate mai mult.
Aleasă, împreună cu alți 17, din 10.000 de aspiranți, singura din Banat, după o mulțime de teste trecute cu brio, a plecat în Filipine pentru a deveni „Supraviețuitorul”, într-o misiune imposibilă. Nu a câștigat, dar a fost acolo până la final. O balerină întrecându-se cu, spre exemplu, un concurent venit din Legiunea Străină.
„Idealurile care mi-au luminat calea şi mi-au redat din timp în timp curajul de a înfrunta viaţa cu bucurie, au fost: bunătatea, frumuseţea şi adevărul”, spunea Albert Einstein.
Citatul de mai sus se potrivește perfect eroinei interviului următor și conținutul lui se regăsește în răspunsurile de mai jos.
Bunătate, frumusețe și adevăr. Bucuria de a trăi clipa, prezentul, cu naturalețe și pasiune, prinderea entuziastă în jocul vieții și satisfacția înțelegerii acestui joc ne duc cu gândul că Riana Raisa Kádár, balerină, dar și „supraviețuitor”, este adepta filosofiei lui Mircea Eliade, care se reduce la o singură dogmă: joacă-te!, căci jocul (serios) „te duce mereu tot mai departe, tot mai adânc în real”.

- Riana Raisa Kádár. Un nume interesant, ce te duce spre mitologie și chiar spre exotic.
- Raisa, bineînțeles de la Raisa Gorbaciova. De asemenea, Raisa are origine slavă, în traducere însemnând cea luminoasă, înflăcărată, femeie curajoasă, mândră. În Rusia este folosit cu înțelesul de trandafir. Acest nume se întâlnește și în țările de origine arabă, iar sensul său este de prințesă, fiind femininul numelui Rais care înseamnă conducător, prinț. Numele de Riana înseamnă zeiță, nimfă. În mitologie, legenda are mai multe variante iar într-una dintre ele Riana (uneori Ninian sau Viviene) este cea care i-a oferit sabia Excalibur regelui Arthur. Am un nume superb, multă lume îmi spune și așa îl consider și eu. Nu este meritul meu, ci al părinților. Am 31 de ani, m-am născut în Timișoara și sunt balerină la Opera Națională Română din Timișoara de aproximativ 12 ani.

- De ce balerină?
- M-am născut în 16 aprilie 1988 la Timișoara, zodia Berbec, ascendent în Scorpion. De la 2 ani mi-am dorit să fiu și doctoriță, și polițistă. M-am bucurat de o bună educație din partea părinților și cred că m-au ajutat personalitatea și caracterul meu. La vârsta de 5 ani, la îndemnul unei vecine, m-a dus mama la balet, la studioul maeștrilor Valkay. La început țin minte că doamna Valkay era sceptică, avea foarte mulți elevi, nu prea a vrut să mă includă în grupul de fetițe visătoare, dar până la urmă mi-a spus că îmi dă o șansă și s-a dovedit a fi o șansă bună. Cel puțin mama a fost foarte bucuroasă, tatăl meu și bunicii, la fel. Eu eram entuziasmată, tot ce era nou mă atrăgea. Acum e la fel. De mică mi-au plăcut provocările. Acesta a fost un exemplu. Am vrut să demonstrez că pot. Am fost inițial pusă de-o parte pentru că nu cunoșteam dansul. Dacă mi-aduc bine aminte, se făceau repetiții pentru un spectacol. Aici se țineau două spectacole, unul iarna și unul vara. Am exersat acasă cu mama care făcuse gimnastică (actualmente profesoară de fizică) și am fost distribuită în spectacol.
Am reușit să fiu stăpână pe mine și eram singura care nu se uita la maestră în timpul dansului, priveam doar înainte pentru că știam foarte bine ce am de făcut și voiam să demonstrez acest lucru.
Mi-a plăcut să fiu în centrul atenției și de mică m-am simțit deosebită, de ce nu? M-am simțit specială. La 3 ani realizam când mi se face un compliment și mulțumeam pentru asta. Realizam când e necesar să spun sau să fac anumite lucruri, cred că am fost un copil ușor de educat pentru că îmi plăcea să fiu responsabilă.
Bunicul m-a învățat șah înainte de a merge la școală. Îmi plăceau de mică jocurile de strategie și care provoacă mintea.
Am avansat destul de repede la balet, în condițiile în care eram micuță. Mi s-a dat solo la 7 ani, țin minte și acum, cu o păpușă, Für Elise, melodie superbă.
Și mică fiind nu știam ce înseamnă aplauze la scenă deschisă. Că trebuie să ies și să revin. Și am rămas pe scenă dând din cap și mulțumind în stânga și-n dreapta, fericită că le-a plăcut dansul meu. Și aș fi rămas acolo până astăzi.

- Copilăria cum a fost?
- De mică am fost responsabilă. Întotdeauna m-a preocupat ceea ce făceam în momentul respectiv. Nu aveam nici 3 ani cand mama m-a luat cu ea la școală, iar directoarea m-a servit cu un biscuite.
Când am mușcat din el, am pus palma sub bărbie ca să nu fac fârâmituri pe jos, lucru care a surprins-o plăcut pe doamna. Asta observasem în familie.
Eram un copil darnic și generos. Îmi plăcea să mă joc cu băieții. Aveam ca orice domnișoară toată colecția de păpuși Barbie, dar aveam și colecțiile mele de mașini și pistoale.
Primul meu pistol a fost unul roșu și ca toate celelalte avea și cartușe. Am primit de la vecini o mașină de poliție, ceva ce nu am mai văzut, din care ieșeau omuleți și patrulau. A fost o minune! Sigur, păstram aparențele, ca domnișoară, la vizite împingeam căruciorul cu păpuși. Dar îmi plăceau în egală măsură și mașinile.
Între roz și albastru, mie îmi plăcea verdele.
Nu eram schimbătoare, ci exploratoare, îmi plăcea să cercetez, să aflu, să descopăr. Și mai era și trusa de doctor. Săraca bunica, era pacientul preferat. Consultație, verificare, injecție! Îmi plăceau foarte mult animalele. Îmi plac și acum. Reacționez dramatic, e poate o sensibilitate exagerată.
Am primit un motan, în clasa a treia. Acesta a trăit până anul trecut și mă emoționez de fiecare dată când îmi aduc aminte, am poze cu el peste tot, am încercat cu toții să-l salvăm, dar vârsta și-a spus cuvântul.

- La început a fost baletul. Apoi?
- Deci, am început cu baletul, un an mai târziu a urmat dansul sportiv. Dacă tot îmi plăcea pe scenă de ce să nu învăț să dansez și altfel.
Mi-a plăcut enorm. Aveam ureche muzicală și am început la Uliczay, într-o iarnă, la sala unde colegii mei aveau dublul vârstei mele.
L-am avut partener pe Eugen Jebeleanu, actualmente regizor în Franța, un om deosebit.
Am participat la concursuri, la primul am obținut locul 7. Nu înțelegeam de ce acest loc, dacă am făcut totul bine. Nu înțelegeam că fiind nouă nu eram cunoscută.
M-am ambiționat, știam că dansez mai bine decât cei dinaintea mea. Ținuta impusă era impecabilă. Dacă nu respectai normele și dimensiunile, erai descalificat. Și am lucrat, și am lucrat, am schimbat maeștrii și am progresat continuu.

- A urmat școala. A fost mai greu? Ai devenit tocilară?
- În paralel, îmi vedeam de școală, participam la olimpiade, concursuri. Am avut profesori excepționali. Despre colegi, ce să spun? Făceam balet, învățam bine, aveam demonstrații de dans sportiv, aveam și picturi afișate pe holurile școlii, deci nu mă înțelegeam foarte bine chiar cu toți.
Cu toate că mi-a plăcut să mă înțeleg cu cei din jurul meu, nu întotdeauna căutam să aplanez conflictele, pentru că asta însemna să aprob ceva cu care eu nu eram de acord.
De mică mi s-a spus că mi se acceptă unele lucruri pentru că eu sunt Raisa. Da, le răspundeam, dar fi și tu ca mine și ți se vor accepta și ție. Erau lucruri acceptate pentru că munceam, și asta se vedea în rezultate. Nu mi s-a dat nimic pe degeaba.
Aveam absențe, dar datorate faptului că participam la concursuri, la olimpiade. Și indiferent la ce oră ajungeam acasă, veneam la școală întotdeauna cu temele făcute.
La învățătură am avut concurență și în clasă, și în școală: 11 clase pe an, de la A la K.
E adevărat că dacă eu văd pe cineva mai bun ca mine în domeniul meu tind să mă demoralizez, dar atunci nu vedeam asta.
Mi se spunea tocilara, lucru cu care nu eram de acord. Tocilara nu are 10 la matematică și nici la gramatică, acolo unde trebuie să judeci, pe lângă restul materiilor.
Nu pot spune că am avut o materie preferată. Mi-au plăcut toate materiile și mă pregăteam la fel, dovadă stau notele, care nu oscilau. Mă pasiona gramatica. Îmi place și acum. Nu mi se pare normal ca cineva să mi se adreseze greșit gramatical. Consider că e o lipsă de respect. Am fost atrasă de anatomie, doctoriței din copilărie i-am rămas fidelă.

- Ai fost răsfățată de părinți?
- Tata la fiecare 10 adus acasă mă premia cu un ou Kinder. Și cum mi-a plăcut mereu să fiu prima, pericolul cel mare era să fac diabet - aduceam uneori câte 4-5 de 10 pe zi.
Căutam să fiu premiantă și să particip la fiecare olimpiadă școlară. Am învățat puțin și sârbește de la bunicul, ungurește nu am reușit. Mama era perfecționistă, mă corecta la balet și la teme. Probabil educația m-a ajutat să fiu și eu la fel, ajutată și de orgoliul de a fi cea mai bună. Am schimbat trei școli pentru a putea urma cursurile de balet.

- Și a venit momentul deciziilor? Când și cum? Ai regrete?
- În clasa a opta a trebuit să aleg. Timpul nu îmi mai permitea să joc pe două fronturi.
A fost un moment pe care mi-l aduc aminte cu emoție, nu pot să spun că regret, sub nicio formă, dar mi-a lăsat un gust amar, pentru că a trebuit să renunț la un lucru care îmi plăcea la fel de mult ca baletul, îmi plăceau amândouă la fel, mai ales că aveam și satisfacții. După ce am câștigat la Aarhus, în Danemarca, locul I la vârsta și la clasa noastră (clasa C) am participat la un concurs în țară. Deja trecusem pragul bluzei albe și al fustei negre, aveam un body albastru deschis și fustiță, asemănătoare cu cele de la patinaj. Știam că e ultimul concurs de dans sportiv, deși nu se decisese nimic, dar trebuia să aleg. Am luat locul întâi, mi-aduc aminte cum am ridicat cupa, n-am plâns, culmea acum îmi dau lacrimile.
După aceea a urmat spectacolul de balet.
După spectacol, colegii de la dans sportiv au venit să mă felicite împreună cu profesorul de atunci, care avea piele de găină pe mâini și cu lacrimi în ochi mi-a spus: „Rămâi aici. Ești deosebită, cu rezultate extraordinare obtinute în scurt timp, dar, știi cum e, tu acum nu înțelegi, dar mai târziu vei înțelege. Ca balerină trebuie să fii specială de la început, degeaba lucrezi, sunt o grămadă care lucrează, dar sunt doar executanți. (Lucrul acesta mi l-a mai spus cineva mai târziu.
Eram mică, dar mi-aduc bine aminte lucrurile care m-au marcat). La dans sportiv poți să vii și la 40 de ani, dar la balet dacă ai renunțat, nu te mai poți întoarce”.
E adevărat, baletul e o profesie care cere dăruire de sine, mai aspră, care necesită uneori renunțarea la multe…

Victor ENACHE
- va urma -