Născut în județul Arad, dar „măritat” - după cum îi place să spună - în județul Timiș, dr. ing. Horia Binchiciu are o lungă și prodigioasă carieră în domeniul sudurii și domeniile conexe acesteia. A lucrat în producție, cercetare și învățământ și spune că invențiile sale au venit firesc, din necesitatea de a rezolva inovativ o serie de problem cu care s-a confruntat în activitatea sa. Fire boemă, povestește cu umor multe etape din viața sa, însă devine extrem de serios atunci când vorbește despre cariera profesională. Membru al Asociației de Sudură din România - filiala Timișoara, a coordonat o mulțime de proiecte, a publicat opt volume de specialitate și aproape 130 de lucrări științifice, a participat la simpozioane internaționale și colaborează cu instituții de învățământ superior din întreaga Europă. Are 37 de brevete de invenție și două cereri pentru alte două descoperiri.
Stabilit la Petroman, după ce lucrurile s-au înrăutățit în cercetarea românească, a pus bazele institului privat de cercetare SC Sudotim AS SRL. Continuă să lucreze în domeniu și încearcă să aducă și acum noi contribuții în ceea ce privește sudura și ingineria materialelor.
„M-am născut la Vinga, în 1 februarie 1951 - își începe povestea dr. ing. Horia Binchiciu. Tata, Ioan Binchiciu, care era membru al Uniunii Scriitorilor din România filiala Arad, împreună cu mama, Valeria, care era gravidă în ultima lună, au mers la un chef al Cenaclului USR. Mama nu a avut altceva de făcut decât să mă nască pe mine, într-o încăpere a localului unde se ținea petrecerea. Uniunea Scriitorilor i-a acordat tatălui meu, cu ocazia nașterii mele, un premiu de 100.000 de lei.
Banii au fost folosiți pentru sărbătorirea evenimentului, ceea ce a însemnat un chef care a durat vreo două săptămâni soldat cu epuizarea tuturor stocurilor de băutură din Vinga și cu sacrificarea unei turme de oi...
Nu știu la ce biserică s-a făcut botezul, dar sigur s-a făcut, naș sau moș fiind omul de serviciu de la localul în care m-am născut...”.
O primă parte a copilăriei a petrecut-o la Arad. „După ce tatăl meu a fost «săltat» politic pentru o epigramă la adresa prim-secretarului de partid, ne-am mutat în casa de baștină din localitatea Ilteu. Aici au locuit înaintașii mei. Tata a făcut închisoare politică vreo zece ani, dintre care șase ani, la secret. Timp de șase ani nimeni nu a știut nimic de el, unde e, ce face...
Avea o jumătate de oră liberă la miezul nopții, în rest – mâncare și singur în celulă. Unii dintre vecinii lui de celulă, după un anumit timp, nu se mai auzeau. El a avut tăria de caracter să reziste. Eliberarea, după zece ani, i s-a făcut de la închisoarea
din Arad. Dar despre periplul din acei ani nu a vorbit niciodată”.
A urmat patru clase la școala din Ilteu, apoi și-a continuat studiile gimnaziale și liceale la Săvârșin. „După terminarea liceului am vrut să mă fac inginer minier. Eu eram olimpic la matematică și la fizică și am cochetat cu Universitatea Politehnică din București, la facultatea de automobile și tractoare. Din anumite motive, nu am fost acceptat acolo; cunoscând problema care mi-a picat la examen, atât m-am întors pe lângă ea, încât au trecut cele trei ore și nu am fost capabil să iau decât nota 2 la matematică. Am vrut să dau o rezolvare savantă și a ieșit ceva din care nici dascălii și nici eu nu am înțeles nimic...
Am ajuns apoi la Timișoara, în sesiunea de toamnă. Am intrat la construcții, unde am făcut un an. Era o viață frumoasă.
Am avut în total vreo trei prezențe la ore în acel an, și acelea la examene. Am luat sesiunea cu o notă de peste 8, ceea ce era foarte mult. A venit apoi o hotărâre de partid, prin care toți studenții cu peste 150 de absențe au fost exmatriculați. De la construcții trei sferturi dintre studenți am fost exmatriculați, au rămas doar fetele.
Am luat-o de la început, de data aceasta la mecanică. Mi-a fost foarte greu aici. Regula era să ai maximum 15 absențe pe semestru. Ca să nu adorm la cursuri îmi punem bețe de chibrituri sub pleoape. Aveam o viață extrastudențească destul de
tumultoasă.
Am reușit să ajung în sesiune și m-am descurcat foarte bine, bazându-mă mult pe memorie. Învățam cursurile direct din sală, nu trebuia să mă omor după cu învățatul. Am urmat specializarea utilajul și tehnologia sudurii. M-am specializat apoi în ingineria materialelor, în speță a materialelor de sudare, aceasta și datorită colaborării cu universitățile din țară – Politehnica din București, în primul rând, care are facultate de știința și ingineria materialelor foarte bine pusă la punct, apoi cu universitățile tehnice din Cluj Napoca, Galați, Brașov, Iași.
Dintre dascăli, îi amintesc pe profesorul Nichici, fost rector al Politehnicii. El m-a numit șef de grupă. Răspundeam de prezența colegilor la cursuri”.
După finalizarea studiilor la facultate, Horia Binchiciu a fost repartizat la Intreprinderea de Boghiuri Balș - a fost o alegere proprie. „Mi s-a promis că într-o jumătate de oră voi fi trimis la Arad. M-am dus la Balș cu hârtia de negație. Când m-a văzut directorul - era poreclit Menix - mi-a urat bine am venit și mi-a spus că pleacă în concediu. Mi-a lăsat cheile de la apartamentul său, mi-a spus să nu dispară nimic de acolo în afară de ce e în frigider și ce e în garaj. M-am dus să văd ce era în frigider - era plin cu cârnăciori oltenești, iar garajul era plin cu lăzi de vin. Așa am rămas două săptămâni. Când a venit directorul din concediu mi-a spus că pleacă în Rusia. Așa că am mai stat acolo încă 15 zile. În total am stat 30 de zile, timp suficient pentru ca, împreună cu cei de acolo, am reușit să golim garajul, dar și frigiderul.
După perioada aceea, am ajuns în Arad. Aici s-a schimbat boieria. Directorul general de la fabrica de vagoane, actual Astra, și ginerele său - cu care eram prieten, fiind și el sudor - au pus bățul pe mine, cum se spune. M-au pus responsabil pentru tehnologiile speciale în cadrul intreprinderii. Am ajuns astfel să mă ocup, din punct de vedere tehnologic și al fabricației, de producția pentru Statele Unite ale Americii. Răspundeam până și de ajungerea producției în port, ceea ce reprezenta cea mai mare problemă. Pe lângă acestea, m-am mai ocupat și de alte probleme tehnice ce vizau domeniile construcției de vagoane, utilajelor speciale - inclusiv la metrou, la tancul românesc - și alte elemente considerate specialități.
Aici a intervenit și un regres. Din cauza unor neînțelegeri și raportări incorecte la președinție s-a ajuns la anchete ale Procuraturii. Ca să scape de mine și de directorul general – în primul rând de el, care era direct subordonat lui Ceaușescu ,
pe mine m-au avansat. M-au trimis în cercetare. Așa funcționa atunci...
Așa am ajuns la ISIM Timișoara. Aici mi-a fost din nou dificil, pentru că având deja o experiență bogată m-au pus la lucrările grele. În acea perioadă, dintr-un an făceam până la 300 de zile de delegație... Mergeam la avarii sau unde era prezent
Ceaușescu, iar noi trebuia să venim în fața lui cu ceva spectaculos.
Totul a mers bine până când, într-o zi, soția mea, care venea din Parcul Central, mi-a spus că mi-a văzut poza pe-acolo pe unde umblă câinii cu piciorul ridicat. În Parcul Central erau panourile cu pozele fruntașilor în întrecerea socialistă”.
Pentru că, în acest punct al povestirii, a fost amintită doamna Binchiciu, îi cerem interlocutorului nostru detalii despre căsnicia sa. „Când eram în anul cinci, ea era în anul întâi. Am văzut-o, din întâmplare, pe stradă și mi-a plăcut. Am căutat-o două săptămâni prin facultatea de mecanică până când am găsit-o. Am rămas împreună. Prin anii ‘78-’79 ea aproape terminase facultatea. Fiind o femeie mai serioasă, a primit repartiție la UMT. Ne-am cununat în apartamentul fostului fotbalist Gheorghe Codreanu - care mi-a fost naș. Fiind fotbalist, avea relații. Așa se face că a adus și un preot care ne-a cununat acolo. În loc ca pe masă să fie o cruce, erau numai sticle.
Doamna e din Timișoara, de aceea tot timpul zic că eu sunt măritat în Banat. Bunicii ei erau din satul Petroman, orașul Ciacova. De fapt, acolo m-am «măritat»”.
Revenim cu povestea la perioada petrecută la Timișoara și la invențiile pe care le-a realizat de-a lungul carierei. „Am avut activitate de cercetare, am fost și în învățământ. Din întâmplare sunt și inventator. Munca a făcut ca eu să devin inventator.
Cum s-a întâmplat: înainte de Revoluție brevetele erau plătite, față de ziua de azi când acestea nu se plătesc. Am reușit să rezolv inovativ toate problemele ivite în țară și pe care eu eram chemat să le rezolv. Cam pe toate am scos brevete. Nevoia și «biciul» din spate m-au făcut să găsesc soluții inovative. Dacă nu rezolvai o problemă în timp util ajungeai pe mâna lui Ion Dincă zis Teleagă. La ședințele din minister venea și punea pistolul pe masă. Nu-ți era totuna. Erau ședințe foarte stresante.
Majoritatea invențiilor sunt în domeniul ingineriei materialelor, a soluțiilor bazate pe ingineria materialelor și domenii conexe”.
Și-a luat doctoratul la Brașov, la Universitatea Transilvania și și-a urmat pașii în carieră urmând procedurile specifice. „Și soția și-a luat doctoratul la Brașov, în domeniul brazare, conex domeniului materialelor de sudare. La fel, și fiica mea, Emilia, și-a făcut doctoratul în domeniul brazării, cu o teză care a produs destul de multă vâlvă în Europa. A fost apoi un an asistentă la Cambridge. După Brexit norma i s-a redus la jumătate, iar cu 1.500 de lire nu putea trăi acolo. S-a întors în țară și muncește la ISIM, ca cercetătoare. Fiul meu, Ioan, este absolvent al Universității Tibiscus, unde a făcut multimedia cu prof. Cristian Drincu. În momentul de față cu așa ceva se ocupă, organizând diverse evenimente artistice”.
Dr. ing. Horia Binchiciu a muncit în toate domeniile care implică sudura, protecție prin încărcare cu sudură. „Într-o perioadă, s-a simțit nevoia să venim cu o idee inovativă pentru modul de elaborare a tehnologiilor de încărcare prin sudare.
Având exemplul profesorilor de la Politehnica din Timișoara, am implementat în domeniu, pentru prima dată în țară, conceptual de analiză sistemică și rezolvare prin metoda sistemică a tehnologiilor de încărcare prin sudare. Cu acest prilej am editat și o carte, «Încărcarea prin sudare», apărută în 1992. Principiile prezentate în această carte se predau și acum la universități, iar cursurile se bazează pe ele. Nu s-a perimat, deși a trecut o perioadă destul de lungă... O carte tehnică se perimează în maximum cinci ani.
Cu un alt brevet am ajuns, pentru șase luni, numărul unu mondial în domeniu. Prin 1987 am avut de rezolvat o problem dificilă pentru perioada respectivă, și anume, să înlocuim în România aliajele pe bază de cobalt, care aveau un comportament
foarte bun la temperaturi ridicate și uzare de frecare. Am rezolvat problema printr-o... greșeală de scriere a rețetelor. Am greșit în ordinul de presare - un document prin care se dispune darea în lucru și începerea producției la seriile experimentale.
Am greșit denumirea unei sârme și în loc să scriu un 310, am scris un 306. Tehnicianul care se ocupa cu realizarea electrozilor,
inclusiv eu - care participam întotdeauna la fabricarea produselor -, nu s-a mai uitat. Ne gândeam la partea de tehnologie.
Electrodul s-a comportat foarte bine, dar era altă sârmă. Când am făcut depunerile prin sudare, am constatat că a ieșit un aliaj nou, despre care nu știam nimic. L-am băgat în probe, să vedem cum se comportă. S-a comportat extraordinar. L-am brevetat și șase luni am fost pe primul loc cu această invenție. Este un aliaj destul de ieftin, compus din 16% crom, cu adaosuri de nichel, molibden, pământuri rare, lantanide.
Reluând, după vreo 20 de ani, baza respectivă, am sesizat că, de fapt, s-a făcut un material compozit, cu matrice nanostructurată. Un domeniu care acum este unul de vârf, dar despre care atunci nu se prea vorbea. Între timp, profesorii universitari din lume au reușit să definească și să stabilească niște reguli.
În inginerie, printre marile probleme sunt comunicarea și înțelegerea dintre oameni. În inginerie, când apare un domeniu nou, apar o grămadă de dicționare de definiții. Acum, problema este rezolvată din punct de vedere științific, dar mie, atunci, mi s-a părut ceva care nu era la nivelul meu de înțelegere. Materialul de față se folosește și în momentul de față. De fapt, toate invențiile mele se mai folosesc. Ele au fost implementate la Sudotim”.
Dr. ing. Horia Binchiciu a înființat SC Sudotim AS SRL, atunci când presiunea de a rămâne fără serviciu era tot mai mare. „În perioada 1992-1993, chiar 1994, s-a redus foarte mult activitatea în cercetare. Atunci, și datorită faptului că din familie
am avut ceva bani, am cumpărat utilajele de la trei societăți de cercetare care s-au desființat: ICEM București, filiala Timișoara, Extraceram și ISIM. Impulsionat de un profesor, Marin Trușculescu - o personalitate în metalurgie -, am inventat și creat Sudotim, în anul 1994. Demersurile, însă, le-am demarat în 1992. La o ședință în sala de protocol a decanatului Facultății de mecanică ne-am strâns mai mulți specialiști din întreaga țară și căutam soluții. Ne întrebam ce ne facem... Eu am găsit această soluție. Iar Sudotim a avut și o mică dezvoltare, a avut o grămadă de contracte. Sediul este în localitatea Petroman. Ideea a fost preluată de la o firmă din Germania, UDP se numea, care a ajuns la un moment dat, ca firmă dintr-un sat, să aibă în proprietate șapte fabrici în întreaga lume.
Publicarea în multe reviste din Europa și participările la simpozioane internaționale, precum și colaborările cu universitățile europene au făcut ca Sudotim să intre în FP 7, o modalitate de organizare a cercetării în Uniunea Europeană. Este vorba despre un program multianual, de obicei pe perioada ciclului de dezvoltare al UE. Acum, acest program se numește «Orizont 2020». Prin el, lumea științifică se interconectează. De reținut este că se lucrează în colective multidisciplinare. M-am pensionat de la SC Sudotim AS SRL, dar încă mai lucrez...”.
Așadar, în localitatea Petroman, dr. ing. Horia Binchiciu a pus bazele unui institut privat de cercetare în domeniul ingineriei materialelor. „În componența institutului intră un laborator de cercetare a electrozilor pentru sudare, un departament de
cercetare și realizare a materialelor pentru brazare, adică alămire cu aliaje de argint. Ingineria materialelor este necesară pentru că fiecare domeniu își are cheia lui de rezolvare, iar noi trebuie să o găsim”.
Dr. ing. Binchiciu are și nemulțumiri legate, bineînțeles, de modul în care se brevetează invențiile la noi. „Taxele pentru brevete sunt mari astăzi. E mai ușor să brevetezi în SUA, de exemplu, unde taxa este de până la 3.000 de dolari, decât în
România, unde taxele nu sunt mari în prima etapă, dar sunt multe și se adună. Acestea sunt taxe succesive, la care se adaugă taxele de menținere a brevetului, care sunt destul de mari. Și se plătesc timp de 15 ani. Iar Sudotim, care este titularul brevetelor, plătește pentru o parte dintre ele.
Dacă nu se plătesc, brevetele devin bun public și poate fi folosit de oricine, chiar și din afara țării. Am și avut o situație cu o persoană din Spania care a folosit un brevet de-al nostru, s-a trecut prima, a dat drept de folosință și firmei lui, dar ne-a trecut și pe noi. A făcut brevetare europeană, care este peste brevetarea românească”.

Anton BORBELY