Curtea Constituţională a României a provocat un adevărat cutremur politic pronunţându-se (aşa cum, de altfel, era de aşteptat) asupra conflictului dintre Guvern şi preşedinte. Decizia CCR din 30 mai nu lasă loc nici unei interpretări: preşedintele Klaus Iohannis este obligat să o revoce din funcţie pe Laura Codruţa Kövesi.

Comunicatul oficial al CCR

În ziua de 30 mai 2018, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul dispozițiilor art.146 lit.e) din Constituție și ale art.11 alin.(1) pct.A lit.e), precum și ale art.34, art.35 și art.36 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională între Ministrul Justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, în principal, și între Guvernul României și Președintele României, în subsidiar, cerere formulată de prim -ministrul Guvernului, determinată de refuzul Preşedintelui României de a da curs cererii de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.

Curtea a constatat că prim-ministrul Guvernului este titular al dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, conform art.146 lit.e) din Constituţie.

Cu privire la calitatea ministrului justiţiei de parte în cadrul conflictului juridic de natură constituțională, Curtea a constatat că ministrul justiţiei este nominalizat, în mod expres, prin art.132 alin.(1) din Constituţie, text constituţional care stabilește că procurorii îşi desfășoară activitatea sub autoritatea acestuia. Astfel, ministrul justiţiei exercită, în această privință, o competenţă constituţională specială şi expresă, care nu are legătură cu competenţa generală a Guvernului.

Prin urmare, potrivit jurisprudenţei sale, reprezentată de Decizia nr.285/2014, Curtea a constatat că ministrul justiţiei poate fi parte în cadrul unui conflict juridic de natură constituțională.

Curtea a stabilit că problema de drept asupra căreia poartă obiectul sesizării este aceea de a determina întinderea şi conţinutul sintagmei „sub autoritatea ministrului justiţiei” din cuprinsul art.132 alin.(1) din Constituţie, prin raportare la art.94 lit.c) din Constituţie, aspect care se subsumează unui raport de drept constituţional pur. Astfel, situaţia litigioasă dedusă judecăţii Curţii Constituţionale are natură constituţională, soluţionarea acesteia fiind de competenţa sa exclusivă, şi nu a instanţelor judecătoreşti. De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nu ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti interpretarea şi aplicarea la cauze concrete a Constituţiei, pentru că, astfel, ele s-ar substitui Curţii Constituţionale [a se vedea Decizia nr.377/2017]. În aceste condiţii, Curtea a statuat că, în procedura de revocare a procurorului din funcţiile de conducere prevăzute de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, raporturile dintre ministrul justiţiei şi Preşedintele României sunt raporturi de drept constituţional pur, în sensul că ele formează obiectul de reglementare al Constituţiei, neputând fi reglementate prin norme juridice aparţinând altor ramuri de drept.

Curtea a stabilit că art.94 lit.c) din Constituţie este un text cu caracter general, de principiu, în sensul că Preşedintele României numeşte în funcţii publice, în condiţiile legii [a se vedea Decizia nr.285/2014], aplicându-se, deopotrivă şi în ipoteza revocării/ eliberării din funcţie. În schimb, art.132 alin.(1) din Constituţie este un text cu caracter special, care stabileşte o putere de decizie a ministrului justiţiei asupra activităţii desfăşurate de procurori şi indică faptul că în această procedură ministrul are un rol central [a se vedea Decizia nr.45/2018], aspect care se reflectă şi asupra carierei procurorilor.

Curtea a statuat că, în cazul revocării procurorului din funcţiile de conducere, prevăzute de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, ministrul justiţiei acţionează în cadrul unor limitări stricte impuse de lege, sub forma cazurilor care, în mod obiectiv, justifică revocarea din funcţia de conducere a procurorului. Preşedintele României, în temeiul prevederilor art.94 lit.c) din Constituţie, nu are o putere discreţionară proprie în cadrul procedurii de revocare, ci o putere de verificare a regularităţii acesteia. Rezultă că prerogativa Preşedintelui României de a revoca procurorul din funcţia de conducere se circumscrie exclusiv unui control de regularitate şi legalitate a procedurii. Astfel, Preşedintele României nu are competenţa constituţională de a opune argumente de oportunitate în raport cu propunerea de revocare din funcţie iniţiată, în condiţiile legii, de ministrul justiţiei.

Or, în cauza de faţă, Preşedintele României a refuzat emiterea decretului de revocare a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie pe motive de oportunitate, şi nu de legalitate, ceea ce a creat un blocaj în privinţa exercitării autorităţii ministrului justiţiei asupra activităţii procurorilor.

Prin urmare, conduita Preşedintelui României de a nu-şi exercita competenţele potrivit Constituţiei a determinat imposibilitatea ministrului justiţiei să îşi exercite competenţele constituţionale conferite de art.132 alin.(1) din Constituţie, ceea ce a determinat un conflict juridic de natură constituţională.

De asemenea, Curtea, având în vedere jurisprudența sa, a stabilit şi conduita constituţională care trebuie urmată, respectiv emiterea, de către Preşedintele României, a decretului de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea, cu majoritate de voturi, a statuat:

1. Constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministrul justiţiei şi Preşedintele României, generat de refuzul Preşedintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.

2. Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi. Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică, potrivit art.36 din Legea nr.47/1992, Președintelui României, primministrului Guvernului României și Ministrului Justiției și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Reacţii

Imediat după aflarea deciziei CCR, din diverse zone au început să apară reacţiile. Cele mai multe şi cele mai vocale spuneau că CCR a încălcat Constituţia, că preşedintele trebuie să sfideze decizia CCR, ba chiar se solicita supunerea la referendum a deciziei CCR. Au fost şi mitinguri #rezist împotriva deciziei, dar cu o participare mai mult decât dezamăgitoare pentru organizatorii lor.

Din noianul de reacţii venite după decizia CCR, ne-am oprit la trei care merită a fi într-adevăr luate în seamă.

Prima este cea a preşedintei Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România, Dana Gîrbovan:

„Un referendum privind respectarea unei decizii a Curţii Constituţionale înseamnă renunţarea la democraţia constituţională, specifică ţărilor cu democraţie vestică, şi revenirea României la democraţia populară de sorginte leninst-stalinistă, instaurată în România de sovietici după 1948. Revoluţia bolşevică din Rusia din 1917 condusă de Lenin a avut ca scop clamat răsturnarea orânduirii burgheze şi preluarea puterii în mâinile poporului. Statul care a rezultat a fost unul totalitar, care nu mai avea o separaţie a puterilor (legislativă, executivă, judecătorească) ci puterea – se spunea – era exercitată de popor prin partidul comunist care era unic, care apoi, la rându-i, o exercita prin organele de partid”.

A doua este a directorului Departamentului de Drept Public şi profesorului de drept administrativ de la Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, Cristian Clipa:

„Din momentul în care ai înzestrat Curtea Constituţională, ea trebuie să aducă şi soluţii. Care ar fi raţiunea existenţei unei autorităţi care doar să constate existenţa conflictului? Constatăm conflictul şi îl lăsăm să se perpetueze? Nu. Îi punem punct, indicând actorilor implicaţi conduita constituţională obligatoriu de urmat. Pentru viitor aşa stau lucrurile. Deciziile Curţii sunt general obligatorii. Deciziile CCR nu se comentează”. Acesta a mai susţinut, într-o declaraţie pentru „Adevărul”, că interpretările CCR ţin de „ nervozitatea politică” şi că „spre deosebire de civilişti care nu înţeleg nimic din povestea asta şi de constituţionalişti care înţeleg mai greu această poveste, pentru administrativişti lucrurile sunt clare. Propunerea ministrului Justiţiei nu este o invitaţie de tip colegial, un soi de cerere făcută în sufragerie. Propunerea este o instituţie a dreptului administrativ, este un mecanism de care se ocupă dreptul administrativ şi în esenţă această propunere reprezintă o solicitare pe care o autoritate publică o adresează altei autorităţi publice după ce autoritatea care formulează această solicitare a întreprins nişte verificări, de regulă, de ordin tehnic. Eventuala verificare a unui şef de parchet nu se poate face de Preşedintele României pentru că nu are mecanismele şi instrumentele necesare la îndemână. Administraţia Prezidenţială nu are mecanismele de verificare eficientă a procurorilor – şefi”.

Însă cea mai surprinzătoare reacţie în favoarea deciziei CCR vine din partea judecătorului Cristi Danileţ, apropiat al preşedintelui, al mişcării #rezist şi cunoscut militant pentru educaţia juridică a cetăţenilor:

„Niciun referendum nu poate fi organizat pentru a se stabili voința poporului de a se respecta Constituția sau o lege în vigoare, o decizie a CCR sau o hotărâre judecătorească.Trăim într-un stat de tip «rule of law», nu «rule of men». Legea nu poate fi înfrântă de poporul constituit ad-hoc întro masă de oameni pentru a-și da cu părerea despre respectarea legislației. Dacă se consideră că o lege sau chiar Constituția nu sunt corecte, se poate iniția modificarea lor, dar chiar și acest proces trebuie ca la rândul lui să se desfășoare legal. Cât privește respectarea hotărârilor CCR sau a hotărârilor definitive pronunțate de instanțele judecătorești, acest lucru este pur și simplu obligatoriu, nicidecum negociabil. Fără respectarea acestor reguli elementare de funcționare a unei democrații constituționale (și subliniez acest caracter dat de art. 1 alin. 4 Constituția României) întreaga ordine de drept este pusă în pericol, odată cu drepturile și libertățile fundamentale ale oamenilor pe care am jurat să le apăr”. Și tot el: „Eu sunt împotriva ridicării poporului împotriva CCR. Această instituție este extrem de importantă și deciziile date de ea sunt capitale. Ea trebuie protejată, iar deciziile sale respectate. De toată lumea și de toate instituțiile și autoritățile.”

Ce va fi mai departe

Aşa fiind situaţia, lucrurile sunt oarecum clare: preşedintele, care este garantul apărării Constituţiei, trebuie să se supună deciziei Curţii Constituţionale, autoritatea supremă în materie de interpretare a Constituţiei. Nu comentăm aici faptul că avem o constituţie şi ilegitimă, şi prost făcută – ci faptul că avem un preşedinte care a jurat să apere şi să respecte această constituţie. Situaţia este complicată pentru Klaus Iohannis: pe de o parte, nu îşi permite să nu respecte decizia CCR, pe de altă parte, dacă o va respecta, îşi va ridica în cap propriii susţinători, riscând să piardă orice şansă pentru un nou mandat prezidenţial la finele anului viitor.

Zilele Laurei Codruţa Kövesi în fruntea DNA oricum sunt numărate, pentru că şi dacă preşedintele refuză să respecte decizia CCR, atunci Parlamentul poate să îl suspende iar decizia să fie pusă în aplicare de preşedintele Senatului, care va asigura interimatul pentru funcţia de preşedinte al României.

În acelaşi timp, plenul Curții Constituționale a României a hotărât cu (atenţie!) unanimitate de voturi, în prezența tuturor membrilor săi, sesizarea Secretarului General al Consiliului Europei, a Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția) și a Președintelui Conferinței Curților Constituționale Europene în legătură cu atacurile virulente declanșate împotriva Curții Constituționale, prin care unii reprezentanți ai unor autorități publice, precum și ai unor partide parlamentare au discreditat și delegitimat autoritatea acestei instituții fundamentale a statului - garantul supremației Constituției – fiind pusă sub semnul îndoielii obligativitatea deciziilor sale, fiind făcute chiar îndemnuri adresate populației și Președintelui statului să nu respecte și să nu pună în aplicare Decizia Curții Constituționale nr.538 din data de 30 mai 2018, privind cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională între Ministrul Justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, în principal, și între Guvernul României și Președintele României, acțiuni de natură să pună în pericol democrația, statul de drept și funcționarea justiției constituționale.

Flavius BONCEA