La 30 decembrie 1947, prin forțarea Regelui Mihai să abdice, România a pierdut mult mai mult decât o simplă formă de guvernământ, mult mai mult decât legătura cu tradiția, mult mai mult decât democrația. România și-a pierdut, atunci, demnitatea. Poate sună pompos. Dar este suficient să ne uităm la toți șefii de stat pe care i-a avut țara noastră de atunci încoace și să vedem că, într-un fel sau altul, cu toții au fost învinși de Securitate - asta în cazul în care au avut curajul să încerce să i se împotrivească. Cei care nu au fost învinși, au rezistat pentru că au făcut jocurile acesteia.

Republica Populară
Primul șef de stat al României de după 30 decembrie 1947 a fost Constantin Ion Parhon. A îndeplinit funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale până în 12 iunie 1952.
Atunci, sesizând panta pe care o luaseră lucrurile în România ocupată, Parhon a decis să renunțe la activitatea politică, dedicându-se în totalitate activității științifice.
I-a urmat Petru Groza, care a fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale până la 7 ianuarie 1958, când a murit răpus de cancer. Petru Groza a reușit să se mențină la putere chiar și după dizolvarea Frontului Plugarilor din 1953, fără să se înscrie în Partidul Muncitoresc Român, datorită abilității în a-și atrage sprijinul lui Stalin. Cum a făcut acest lucru? O spune chiar el, în notele sale politice:„M-am apropiat de el. Acesta stătea pe un soi de cotineață, ceva mai înaltă ca podeaua. M-am aruncat în genunchi, i-am sărutat picioarele și i-am spus: În sfârșit mi-am atins idealul de mic copil. Ziua asta va fi cea mai frumoasă zi din viața mea. Stalin, vădit impresionat, m-a luat de braț, m-a ridicat, m-a îmbrățișat. Îi făcuse o impresie deosebită circul meu și pe urmă l-am câștigat”.
Ion Gheorghe Maurer a fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale până la 21 martie 1961, după care a fost prim-ministru. S-a pensionat în 1974, păstrând însă toate avantajele personale ale elitei comuniste.
A urmat, până la 19 martie 1965, perioada de președinte al Consiliului de Stat a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acesta a fost președinte până când a murit de cancer la ficat, și se pare că acest cancer i s-a tras ca urmare a politicii sale tot mai independente față de Uniunea Sovietică. Zvonurile cu privire la iradierea intenționată a liderului comunist în timpul ultimei sale vizite la Varșovia nu au fost demontate nici până astăzi.
Chivu Stoica, cel care i-a succedat până în 9 decembrie 1967, a lăsat locul de președinte al Consiliului de Stat lui Nicolae Ceaușescu. După care s-a sinucis, trăgându-și un glonţ în gură, apăsând trăgaciul puştii de vânătoare cu piciorul. Nimeni nu crede, însă, că Stoica ar fi fost omul care să se sinucidă. Mai mult decât atât, un semn a fost și faptul că deși i s-au organizat funeralii naționale, nimeni din conducerea de partid și de stat nu a participat la ele: nici Ceauşescu, nici premierul în funcţie Manea Mănescu, nici Maurer.


Republica Socialistă
Nicolae Ceaușescu a fost ultimul președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare, iar din 28 martie 1974 președintele Republicii Socialiste România. De precizat: singurul președinte al Republicii Socialiste România. Ceaușescu a fost condamnat în urma unui proces-spectacol ținut în cel mai pur stil Stalinist (cu verdict trasat dinainte de Victor Atanasie Stănculescu și sacii de învelit cadavre aduși dinainte) la pedeapsa capitală și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea infracțiunilor de genocid, subminarea puterii de stat, acte de diversiune și subminarea economiei naționale. „Puteam fi împușcați fără mascarada asta”, a remarcat Nicolae Ceaușescu în drum spre locul execuției.
Ceaușescu a fost ucis de apropiații săi, care au rămas la putere și în următoarea etapă istorică a republicii românești.


Republica de tranziţie
Hai să-i spunem așa, „de tranziție”. Pentru că asta este perioada pe care o trăim din 1989 încoace. O tranziție dinspre comunism spre nimeni nu știe exact ce, o tranziție al cărei sfârșit nici măcar nu poate fi prevăzut.
L-am avut, pentru început, pe Ion Iliescu. După calculele lui, un singur mandat, după calculele altora – trei mandate. Ion Iliescu a fost cel care a avut grijă să prezerve sistemul communist vopsit într-o democrație „originală”, sacrificând doar câțiva oameni care „au întinat nobilele idealuri ale socialismului științific”.
A pierdut alegerile din 1996 în fața lui Emil Constantinescu, venit la putere pe un val de disperare și de speranță. Victoria lui Emil Constantinescu din 1996 a fost privită de mulți ca adevăratul moment al sfârșitului comunismului. Prima declarație public semnificativă a lui Emil Constantinescu a fost făcută în decembrie 1996, la Timișoara: „Punctul 8 de la Timișoara a învins, o dată cu victoria CDR în 1996 și alegerea mea ca președinte. Din acest moment, noi trebuie să-l respectăm, dar să facem în așa fel ca peste patru ani, în 2000, când vom fi la alegeri, să nu mai avem nevoie de el. Ca, prin munca noastră, prin valoarea noastră, prin ce facem, oamenii să ne aleagă pe noi”. Ce s-a întâmplat, însă, în 2000? Emil Constantinescu a renunțat să candideze la încă un mandat de președinte, recunoscând că a fost învins de Securitate. Și punând România pe tavă în mâinile lui Ion Iliescu. Probabil că ideologii dreptei și acum au dureri de stomac când își aduc aminte cum s-au încolonat să-l voteze pe Ion Iliescu doar ca să nu iasă Vadim președinte.
Ales în 2004, Traian Băsescu declara, tot la Timișoara, în martie 2005: „Un fost preşedinte al României a spus atunci când s-a retras: «Am fost învins de structurile securiste». Şi cred că avea dreptate. Eu vă asigur că o să înving acele structuri acolo unde ele mai există”. După două mandate de președinte-jucător, în care instituțiilor de forță li s-au acordat puteri discreționare, Traian Băsescu se vede acum pus în situația de a lupta împotriva propriilor sale creații, pe care le acuză de secursim, și care s-au întors împotriva lui. Altfel spus, sistemul pe care l-a preluat și l-a întărit a ajuns, cumva, să îl învingă. Iar când mai ia cuvântul, aşa cum a făcut-o joi seara, nu transmite nimic, decât – poate – faptul că este, la rândul său, total controlat de sistem. 
Îl avem acum ca președinte pe Klaus Iohannis, într-o eră în care este vizibil cu ochiul liber că avem structuri securiste mult mai puternice decât în 2005. Iohannis este un președinte care tace. Mai iese îmbrăcat frumos în stradă, mai caută câte un elefant prin sediul guvernului, dar în chestiunile grave tace. Uitați-vă numai ce s-a întâmplat zilele trecute la DNA: un astfel de scandal, într-o țară normală, s-ar fi lăsat cu mai mult decât niște simple anchete. Hai să fim serioși: chiar presupunând că am avea de-a face în înregistrările care au zguduit opinia publică cu niște colaje, lucrurile nu ar fi mai puțin grave. Pentru că aproape fiecare frază din înregistrări, pusă în orice context, este condamnabilă și dovedește existența unei suprastructuri care decide de la sine putere cine și cum trebuie să conducă România.
Iar Iohannis tace, probabil gândindu-se cum să prezinte lucrurile când va fi cazul să o facă. Într-adevăr, e un exercițiu interesant de imaginație să ne gândim despre cine va spune Iohannis că l-a învins în cazul, deloc improbabil de altfel, în care am avea un viitor președinte Liviu Dragnea.


Drama noastră
Drama noastră este că, de la bun început, republica ne-a oferit doar oameni complet subordonați sistemului; oameni care, în momentul în care au încercat să facă un pas împotriva acestuia, au fost eliminați de același sistem. Am fost, cumva, tot timpul pedepsiți să alegem anumiți oameni. Înainte, pentru că nu era altă variantă. În 2000, pentru că sistemul ne-a oferit ca și contra-alegere o variantă mult mai proastă. Și, cumva, totul se rezumă la ce i-a spus Traian Băsescu lui Adrian Năstase în ultima confruntare dinaintea alegerilor din 2004: „Măi, ce bluestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foști comuniști? Între Adrian Năstase și Traian Băsescu. În 15 ani, nu a apărut unul să vină din lumea asta, să nu fi fost tarat de năravurile comunismului, să nu fi fost afectat de nimic. Ce blestem o fi? Pe cuvântul meu, îmi pare rău. (...) Poate că era momentul ca în fața românilor să vină un alt tip de candidat decât noi doi”.


Există o soluţie
Și, totuși, ce ne facem? Cum putem evita șleahta asta de supuși sistemului sau de învinși de sistem? Un răspuns există, întotdeauna. O altă soluție există, întotdeauna.
Nu vreau să fac aici apologia monarhiei; dar până și cei mai înverșunați contestatari ai acesteia pot să compare oricare dintre conducătorii republicii pe care o avem cu oricare monarh pe care l-am avut. Sau pe care l-am putea avea: nu știu dacă este cineva care își poate permite să încerce măcar să pună un semn de comparație între M.S. Margareta, Custodele Coroanei, și orice potențial președinte pe care l-am putea avea. Diferența este prea mare, din toate punctele de vedere, nu numai din cel istoric și moral.
Un document mai puţin cunoscut, şi despre care nu s-a vorbit foarte mult, este scrisoarea Majestăţii Sale Regelui Mihai adresată preşedintelui Emil Constantinescu în 2 noiembrie 2000, la finalul mandatului de preşedinte al celui „învins de structurile securităţii”. O lecție politică acordată de Suveranul României
celui care se pregătea să părăsească scaunul de șef al statului, o lecție de moralitate și de bun simț, o lecție venită după ce, timp de patru ani, Emil Constantinescu a fost lăsat să hotărască singur, fără presiuni, politica sa vizavi de Casa Regală, în ciuda promisiunilor din campania electorală din 1996.
„(…) Sper că nu aveți nimic împotrivă dacă astăzi, în ajunul plecării dumneavoastră de la Palatul Cotroceni, am să vă împărtășesc anumite considerații personale asupra evenimentelor ultimilor patru ani.
Am aplicat întotdeauna principiul adevărului și al cinstei în relația noastră. Din păcate, însă, autoritățile de la București nu mi-au răspuns întotdeauna în același fel. În nici unul din discursurile și intervențiile publice pe care le-am făcut la sfârșitul comunismului, nu am susținut o schimbare constituțională imediată. În schimb, am spus întotdeauna că românii au nevoie să se întoarcă la tradițiile lor istorice și să aibă o dezbatere calmă și deschisă despre viitorul constituțional, urmând apoi ca decizia finală asupra destinului lor să fie luată numai după ce poporul nostru a cântărit toate faptele și opțiunile. Aceasta nu s-a putut întâmpla în 1991, dar s-ar fi putut întâmpla în ultimii patru ani. Din păcate, ocazia a fost pierdută.
Sunt deplin convins că atunci când istoria ultimilor patru ani de guvernare va fi scrisă, acest subiect va fi privit ca una din cele mai grave erori comise de oamenii noștri politici. Rezultatul este limpede pentru noi toți: o schimbare constituțională va trebui sa vină, fie și numai pentru că cele două camere ale parlamentului nu pot funcționa cum trebuie. Dar nici dumneavoastră, nici politicienii care v-au împărtășit vederile nu veți mai fi acolo ca să vă bucurați de această schimbare: dimpotrivă, aceia care au falsificat trecutul României, care au confiscat Revoluția din decembrie 1989 și care au impus actuala Constituție, ei vor fi aceia care vor ajusta acest document, după cum le convine lor, în anii care vor veni.
Știu că o singură persoană, oricât de bine intenționată, nu poate să ajungă la un rezultat, de una singură. Dar, aceia dintre noi chemați de providență să fie responsabili pentru națiunea noastră, au datoria să încerce. S-ar fi putut face multe pentru a reclădi respectul pentru istoria și tradițiile noastre. Nu ar fi trebuit să fie un exercițiu academic, ci un act de respect pentru sine, o restaurare a demnității noastre și un element esențial în a asigura legitimitatea instituțiilor de astăzi din România. Din păcate, încă o dată, puțin a fost realizat. Familia mea e mișcată de curtoazia personală pe care ne-ați arătat-o.
Dar, afară de actualizarea pașaportului Meu, un act elementar oricărui stat civilizat, nimic nu s-a îndeplinit. În schimb s-a încercat utilizarea și adaptarea unor elemente și simboluri ale trecutului pentru a legitima puterea politică prezentă, exact ceea ce comuniștii au încercat și nu au reușit după cinci decenii. (...)
România ar fi putut fie să se reconecteze la tradițiile ei, fie să inventeze un nou prezent. Dumneavoastră nu ați ales nici una, nici alta, preferând în schimb să selecționați și să alegeți ceea ce vă convenea din trecut și să ignorați ceea ce vi se părea neconvenabil. (...) Nu ar trebui să ne surprindă că reacția de astăzi a poporului nostru este de a respinge o întreagă clasă politică și, ce este mai grav, de a pune sub semnul întrebării întregul sistem al partidelor.
De-a lungul vieții mele nu am dorit să mă amestec în politică. Dar am spus întotdeauna că nu voi rămâne tăcut atunci când tradițiile noastre sunt falsificate sau când interesele viitoare ale națiunii sunt în joc. Jurământul de credință pe care l-am făcut poporului nostru rămâne valabil. Și Familia mea rămâne determinată să poarte pe umeri responsabilitățile pe care le simțim față de toți românii. Nu caut favoruri și avantaje. Dar simbolul pe care îl reprezint rămâne etern. În ultimii șaizeci de ani România a avut cinci constituții și nenumărate guverne. Nici unele, nici altele nu au dovedit stabilitate sau prosperitate, dar toate au încercat să creeze un prezent, reinventând trecutul. Eu voi continua să muncesc pentru un viitor mai bun.
Știu că multe din aceste afirmații vă vor supăra. Nu pot face altfel decât să fiu cinstit, și cinstea îmi cere să împărtășesc cu dumneavoastră aceste gânduri”.
Scrisoarea nu a fost făcută niciodată publică de Familia Regală; a fost reprodusă doar în primul volum din cele patru ale cărţii „Timpul dărâmării, timpul zidirii”, publicată de fostul preşedinte în 2002. Emil Constantinescu nu se justifică vizavi
de ceea ce scrie Regele. Nu încearcă nici să se scuze - poate pentru că nici nu ar avea cum. Publicarea acestei scrisori a reprezentat, probabil, cel mai curajos act al său. Un act care ne face să înțelegem mai bine motivele pentru care România a ajuns la dezastrul de astăzi.
Ce va fi în viitor? Este greu de spus, acum. Sunt convins însă de faptul că România, dacă dorește să iasă din groapa în care se afundă parcă pe zi ce trece din ce în ce mai tare, trebuie să ajungă să fie condusă de oameni care nu mai sunt tributari Securității - orice am înțelege astăzi prin această „Securitate”.
Oameni care să nu fie subjugați și care nu pot fi învinși pentru că nu încearcă să creeze un prezent reinventând trecutul, ci lucrează pentru un viitor mai bun.
Flavius BONCEA