Déjà Vu: Cu Pro Musica la Liceu
Trecem cu toții prin malaxorul stărilor, experiențelor, atitudinilor condiționate de împrejurări, vârstă, timp și vremuri. Pe vremea când eram elevi ne doream să scăpăm de școală. Mai târziu, după ani și ani, mulți sunt cuprinși de nostalgia perioadei în care s-au luptat cu temele și disciplina școlară. Când urci, după 45 de ani, treptele ce duc spre sala festivă a liceului te încearcă o emoție pe care nu te mai credeai în stare s-o simți. Într-o zi cu conotațiile magice insuflate prima dată tocmai în anii de școală de geniul lui Mihai Eminescu: 15 ianuarie.
Anul este 2018, liceul se numește acum „Carmen Sylva”, formația este Pro Musica. Tot Pro Musica. Dacă în timpul războiului au fost cu toţii, indiferent de apartenenţa socială sau politică, într-un fel sau altul afectaţi şi au avut de suferit, după instaurarea regimului comunist cei care aveau să fie supuşi chinurilor în temniţe, să treacă prin trauma deposedării şi a deportărilor erau, în cea mai mare parte, oamenii buni, harnici, organizaţi, cu mintea deschisă, cu gospodării bogate. La debutul anilor 1970 o nouă generaţie a început să se trezească, să-şi deschidă pâlnia şi să descopere libertatea de expresie prin artă, mai ales prin muzică, pentru că aceasta nu putea fi oprită de nici un fel de bariere şi graniţe. Cei dinainte, adunaţi în jurul formaţiilor Phoenix şi Clasic XX/ Progresiv TM, au arătat că se poate şi altfel, că există alternativă la ceea ce era oficial promovat şi impus.
Dacă ei au început cu The Shadows, The Beatles, The Rolling Stones, The Animals, The Yardbirds..., noi i-am descoperit, un deceniu mai târziu, pe Led Zeppelin, Mothers Of  Invention, David Bowie, Alice Cooper, Velvet Underground, T. Rex... Gusturile muzicale, afinităţile estetice, literatura ne-au apropiat şi au atins corzile ce-au vibrat în mâinile unor prieteni încurajaţi să înfiinţeze trupe şi să cânte, să exprime ceea ce simţeam.
Pro Musica a fost una dintre aceste formaţii născute în atmosfera pătrunsă de neliniştea şi creativitatea naivă dar sinceră a anturajului. A debutat cu numele de Pro Musica Experimental Super Grup în sala festivă a liceului pedagogic „Eftimie Murgu” la 15 ianuarie 1973. De ziua lui Mihai Eminescu. La început a fost folk, muzică acustică, pentru că nu se găseau instrumente şi aparatură performantă pentru rock electric. La clubul Universităţii, la Casa Studenţilor, la „Lira”, apoi la Casa Tineretului s-au organizat tot mai multe evenimente, cu precădere studenţeşti, în care s-a cântat folk, s-a jucat teatru, s-a rostit poezie. S-a format o scenă, un modest curent cultural care a permis şi expresia voalată prin metafore a atitudinii noii generaţii faţă de realitatea cenuşie.
Alternativa a devenit o posibilitate reală. Era pe atunci o modă să pui pe note versuri ale marilor poeţi români, să le cânţi acompaniat de chitara acustică, să apari la cenacluri literare itinerante, însă modul în care Pro Musica a îmbogăţit semnificaţiile şi sensibilitatea poeziei lui Eminescu a fost impresionant, a deschis porţile pentru proiecte mai complexe: poeme de folk progresiv cu mai mulţi instrumentişti, cu mişcare scenică, pantomimă, tineri actori recitatori, spectacole puse în scenă cu regie și scenografie. Am urmărit, fascinaţi, opera folk „Creanga de cireş” şi poemul spectacol „11 septembrie”.
Acum, după 45 de ani, Ilie Stepan și-a adunat prietenii muzicieni cu care a simțit și transmis de atâtea ori magia creației muzicale pentru a retrăi, împreună cu câțiva dintre cei care au fost prezenți în sală în anul 1973, emoțiile de atunci și a le transmite elevilor de acum ai liceului.
Întrebat, într-un interviu, despre inspiraţia care stârneşte creaţia, scriitorul francez Paul Valery a răspuns că prima fază vine „de-acolo de sus”, iar restul este muncă istovitoare. Trebuie să identifici potenţialul iar apoi să te concentrezi ca să ajungi la esenţă.
La fel este şi în cazul muzicii. Aşa se nasc cele mai dense dar şi cele mai concise piese. Dar asta se întâmplă rar. Pro Musica a avut parte de câteva asemenea miracole şi a reuşit să le transforme în cântece memorabile. „Cocorii”, „Pasărea P/Proteul pasăre”, „Zările gri”, „Curcubeul”, apoi „Glossa”, „Şi dacă” au fost creaţii care au adăugat o tuşă nouă însă profundă în muzica autohtonă.
Este o împrejurare fericită că după atâţia ani cei care le-au realizat sunt în măsură să le scoată din sertarele mai puţin umblate ale sufletului.
Pro Musica este aici şi a fost în toţi aceşti ani de „vreme trece, vreme vine” în care membrii grupului au cântat mai rar împreună dar au trăit în spiritul acestei muzici. (M.O.)

Poveşti cu şi despre Pro Musica
Ilie Stepan
„Până în 1973 am cântat în tot felul de trupe oficiale, neoficiale. Era perioada aceea fantastică în care se năştea practic muzica şi la noi, muzica aceasta modern de care ne place să vorbim acum şi care acum are tot ce trebuie să aibă o muzică: o încrengătură serioasă de stiluri, de genuri, de subgenuri etc.
Noi practic, ca idee şi ca şi funcţionalitate, suntem din toamna anului 1972. Într-o oră de chimie - o materie pe care neînvăţând-o la timp nu am înţeles-o niciodată şi care a fost o spaimă pentru mine, dar n-a fost singura astfel de materie, şi la care aveam media trei asigurată - mi-a venit în minte numele Pro Musica Experimental Super Grup. Aşa s-a chemat prima dată această trupă. Vine de la moda din Occident. Mai citeam revista «Bravo» de la anticariat mai găseam revista şi aflam ce se întâmplă în lumea mare a muzicii. După aceea mi-a zis un coleg: măi băiete, vezi că Experimental Super Grup, sunt grupuri formate din muzicieni consacraţi, care cântă împreună într-o ocazie oarecare. Şi atunci am rămas Pro Musica, din acea oră de chimie, nefiind cazul nostrum de muzicieni consacraţi.
În urmă cu 45 de ani am realizat momentul Eminescu, atunci am cântat piese din repertoriul nostru de început şi, din piesele de atunci a rămas, fără doar şi poate, «Glossa», pe care am cântat-o atunci şi în multe alte concerte. În total cred că avem peste o mie de spectacole, iar în jumătate din ele am cântat Glossa, o piesă care a rămas şi acum. Momentul de pornire acesta a fost. Iar acesta, de astăzi, nu este un moment de final, este un moment tranzitoriu, de o mare bucurie, personal simt o mare emoţie, cum, poate am simţit de puţine ori în viaţă.
Legat de «Glossa», a evoluat, am evoluat şi noi cu piesa; sunt variante şi rock, şi folk, Doru Apreotesei are o variant publicată prin ´92. Este o piesă care ne defineşte şi am încercat să sădim ceva muzical pe comoara aceasta numită poezia eminesciană, de care este foarte greu să te apropii fără să te faci de râs. «Glossa» este piesa noastră care ne-a însoţit şi ne-a format.
Colegilor de astăzi le mulțumesc pentru că, împreună, ne strângem și cântăm. Nu există nici o obligație, nici un contract. Cântăm împreună pentru că ne simțim bine împreună.
În anul 4 când eram elev în acest liceu, am făcut alergie la o boală, pe atunci nu necunoscută, dar nu se ştia ce se întâmplă cu ea şi am pierdut două trimestre, am fost internat. A venit un medic, primul alergolog din România, care a fost din Timişoara, studiase în Germania, care a ştiut ce am. Până atunci mă îndopau la spitalul Clinicile Noi cu hidrocortizon în venă şi am ajuns să fiu dependent.
După două trimestre am venit la blândele mele colege şi un profesor căruia nu-i dau numele şi nici nu vreau să-l evoc negativ, dar aşa s-a întâmplat, m-a scos la răspuns. Nu ştiam nimic şi m-a făcut puţin de râsul clasei. Am zis că omul acesta care se uita la colege pe sub fustă să mă facă de râs... Pentru că m-a făcut de râs, l-am sunat pe domnul Castravete (Doru-Eugen Iosif – n.red.) şi a doua zi am plecat la Bucureşti şi dus am fost vreo cinci luni, după care am rămas acolo. Aceasta este o chestie inedită, dar pot să o spun după 45 de ani. A mai fost și acea petrecere de pomină cu dans. Dintre toți cei care au tapetat clasa aia cu minioane şi cu sucuri, eu eram singurul elev de aici. Ceilalți au plecat, iar pe mine luni m-au trimis la tuns...
Există trupe în care funcționează forța pumnului, nu numai la comuniști a funcționat, sunt situații cu bătăi mai grave decât dictatura mea înțeleaptă şi paşnică, şi modestă...
De-a lungul vremii, în general, media ne-a acordat atâta cât meritam, probabil. Există și o doză de invidie pe care, probabil, zona din care te tragi își pune amprenta. Dintotdeauna ziariștii timișoreni, și pe bună dreptate, au scris mai aplecați și mai cu râvnă despre «Phoenix» decât despre trupe din București. Vorbim ipotetic, nu arătăm cu degetul.
Despre noi presa din București a scris, nu avem ce să le reproșăm, cărți nu s-au scris, ţintit, despre Pro Musica. Probabil cel puțin una se va scrie, asta sunt sigur. Eu sunt de principiul cât ai primit, înseamnă că atât ai meritat! Ego-ul fiecărui artist, al muzicienilor, este foarte mare. Și eu îl am pe ăla din interior care tot timpul mă ciocănește şi l-am pus la punct, iar acum este mucles.
Dacă la radio sau la televiziune, vorbesc de până în ´89, accentul cenzurii nu era atât de insistent, la «Electrecord» era puțin mai greu, pentru că dacă oamenii cumpărau discul, nu mai aveau cum să umble după el. Nu am ajuns în Orwel să ardem discurile să căutăm prin apartamente. Și atunci cenzura era necruțătoare.
Făcuseră pactul cu diavolul oameni, o doamnă foarte pregătită, care știa și miturile baroce, cunoștea multe, însă lucre pentru cine trebuie. La fel cu piesa Proteul Pasăre, care era alt text, a trebuit s-o numim Pasărea P. P-ul era de la pasărea phoenix...
Mă întâlnesc cu un prieten, care și filosofa, și-mi spune: Măi, sunteți măreți! Zic: de ce? Pasărea phoenix aţi scăpat-o și pomul ăla ideal este pomul vieții, e mitul pomului existențial, care apare și la Peter Gabriel. Cum ați trecut cu chestia asta?, m-a întrebat. Păi, am plecat de la om și am ajuns la pom. Deci de la Ceaușescu care era omul așa-zis pentru cenzură, am ajuns la mitul pomului existențial. A început să-mi explice cum se uită indienii la pom și cum discută cu pomul.
Deci, din învârteli ale cenzurii s-au născut ricoșeuri nu mortale, ci grozave. Noi cântăm în mod curent în formula de șapte (când poate să vină şi Doru din Suedia) la concertele mai importante și la concertele noastre doar cum e și astăzi, atunci lucrăm şi cu membrii fondatori, cu Doru Iosif.
Nu vreau să glumesc cu lucruri grave. Vorbesc de revoluția din decembrie 89... Că între timp se mai întâmplă revoluții în țara asta... Apar „decât” cei care citesc puțin apar prin tot felul de funcții și tot felul de revoluții culturale post maoiste.
Revoluția din decembrie am simțit-o eu, și cred că și colegii, în primul rând după ce ne-am plâns morții, ca o eliberare, bineînțeles, ca o piatră de hotar, din care să plecăm mai departe spre ceva mult mai bun. Acel ceva mult mai bun a apărut poate nu atât de evident și în cantitate așa mare cum am sperat să apară. Însăși faptul că putem sta de vorbă și ne permitem giumbușlucuri de adolescenți, faptul că le pot spune liber, înseamnă un progres.
Eu cred că se putea face mai mult, apropo de cum ne simțim. La concertul de acum 45 de ani în spate era tabloul lui Ceaușescu, acum îl avem pe Regele nostru, pe primul nostru Rege, și pe Regina Carmen Sylva. Eu m-aș fi simțit mai bine, nu cred că este părerea colegilor din trupă, dacă era Regele nostru și după ´90, dacă ajungea să conducă această țară şi probabil mergeam mai departe.
Sunt mai multe de spus pentru că muzica rock este, practic, un protest al unei generații, dintotdeauna a fost așa și va fi, nu împotriva altei generații. Cum le spun și celor mai tineri, care se uită puțin asimetric de multe ori, sau de puţine ori la mine: muzica rock nu însemnă protestul meu împotriva ta, nici al tău împotriva mea. Muzica rock înseamnă protestul unei generații împotriva tarelor, a racilelor, a mârșăviilor care se întâmplă în societatea în care trăiesc muzicienii rock, asta pentru totdeauna.
Amintiți-vă faza din «Hair» când urcă omul cu plete și trage fața de masă de la îmbuibații ăia. Că ăia ascultau alte muzici, ascultau şi Rossini, ăștia ascultă manele. E același lucru. Și i-a întrebat: Dar până când?, şi a tras faţa de masă.
Şi ca exemplu sublim al prieteniei, probabil cel mai frumos exemplu al prieteniei dintre doi oameni, mie mi se pare cel mai frumos, a fost finalul filmului, când personajul îşi tune părul, ceea ce înseamnă o renunţare la sine, se înrolează în locul prietenului lui şi moare.
Ne putea aduce mai mult revoluţia din ´89. Noi am sperat la mai multe într-o unitate de timp mai mică. Probabil că, pentru istorie, cei 28 de ani ai noştri care au trecut de atunci, pentru Dumnezeu înseamnă un bob de orez sau un fir de nisip. Îi mulţumim lui Dumnezeu şi pentru atât, ca să fim aşa, creştini, şi dacă trebuie să punem mâna pe scaune, nu să ne dăm în cap, ci să facem o baricadă, să facem, dacă e cazul.
Momentan suntem sub PIB-ul României din epoca lui Carol. Pentru anul acesta avem patru evenimente la care ne gândim. Sigur că se mai pot întâmpla multe lucruri. Sperăm să se întâmple să mai adăugăm ceva, nu să trebuiască să scoatem ceva.
Avem ziua concertului de la Liceu, care-i importantă şi pentru noi, undeva în martie o să edităm un triplu LP, în ediţie limitată, cu cele mai bune piese de concert ale noastre, din mai multe producţii muzicale, ca locaţie şi, şi pentru cei care nu ajung la ediţia limitată, un dublu CD care conţine cam acelaşi lucru, poate CD-ul va conţine în extenso. Al treilea eveniment este ori în mai ori în septembrie, în funcţie de calendarul nostru.
Al patrulea eveniment este undeva în octombrie-noiembrie, un film «Pro Musica 45», un film de o oră și 45 de minute în care vor fi interviuri şi imagini, o istorie a trupei în imagini şi în cuvinte.
Apropo de gândurile noastre, apropo de concertele pe care le avem, din fericire avem şi imagini. N-am reuşit să ajungem la arhiva securităţii să luăm nişte imagini cu noi de până în ´89. Ne-ar prinde bine. Dar avem şi aşa imagini făcute, sau filmate, destul de suficiente pentru a ilustra ce s-a întâmplat cu Pro Musica, până în 1990.
Când am spus în ora aceea de chimie Pro Musica Experimental Super Grup. Noi acum suntem un super grup, pentru că fiecare dintre noi cântă şi cu alte trupe. Automat, datorită acestui lucru, calendarul nostru sau datele la care noi funcţionăm trebuie foarte atent căutate şi găsite cu noroc, ca toţi să fim liberi şi, ca apartenenţă geografică, să fim pe fază.
O să încercăm şi cred că o să ne şi facem timp, iar acum ne permite şi tehnologia să putem înregistra. Doru Apreotesei poate înregistra în Suedia anumite părți la piese. Ne străduim anul acesta să scoatem un CD şi cred că va trebui să-l introdcem în planul nostru”.

Doru-Eugen Iosif
„Era o epocă care văd că se cam întoarce. Trăiam uşor enclavatic. Cei care ne înţelegeam şi cei care gândeam la fel, ne adunam, ne strângeam şi reuşeam să rezistăm. Era noţiunea noastră de rezistenţă a epocii, împotriva a ceea ce se întâmpla în jur. Deci, era imposibil să nu se întâmple lucruri minunate în aceste întruniri şi în aceste întâlniri. Ele erau, într-un fel, uşor subversive la epoca respectivă. De acolo toată ideatica aceasta, toată efuziunea care se întâmpla în epoca aceea, în întruirile astea s-a transpus în ceea ce într-un târziu s-a transformat în acest siprit al, nu aş spune numai al Pro Musicii, ci un spirit al muzicii epocii. Este minunat şi foarte important că pe un așa teritoriu mic s-au întâlnit atâtea suflete şi atâtea gândiri minunate.
Am venit în Pro Musica, la puţin timp după concertul de acum 45 de ani, aproape la o lună. Deci, am venit din sală şi am urcat pe scenă. Folk-simfonic era o structură mult mai complexă a ceea ce se întâmpla în epocă, fiindcă folk însemna în vremea aceea cam un om şi-o chitară şi trei acorduri dintre care două se repetau, dar lucrurile au evoluat în Pro Musica la un mod cât se poate de elevat şi de fericit, fiindcă era vorba şi de textele care existau în epocă. Se foloseau nişte texte cât se poate de simple, de uşoare, un fel de a la Alecsandri, ca să facem o extrapolare, şi în Pro Musica s-a încercat şi s-a reuşit să se folosească textele unor poeţi consacraţi şi cât se poate de vestiţi ai epocii.
Într-un fel, «Creanga de cireş» s-a născut dintr-o bucată care se numea «11 septembrie», o bucată poem de la care s-a pornit această «Creangă de Cireş». Încetul cu încetul, lucrurile au evoluat, ele au primit grăsimi, au primit adăugiri şi, iată, s-a născut prima operă folk a epocii.
Acest liceu, «Carmen Sylva», ne poate fi recunoscător pentru că noi am văruit o clasă după un dans, mă rog, care s-a lăsat cu citro, cum era pe vremea aceea, şi nu cu miniamandine cum sunt acum, ci cu minioane care aveau toate culorile posibile. A rămas o tavă în plus care, bineînţeles, a fost întinsă pe toţi pereţii unei clase, plus tavan. Am rămas de două ori repetent din cauza matematicii. Am vrut să dau la Liceul de Arte Plastice şi tata, în timp ce mă duceam să dau examenul, zice: Unde te duci, bă, sulfamidă? Eu am zis că mă duc să dau la Liceu. Și ce cauţi încolo? Păi zic, acolo este liceul de Arte plastice. Nu, actele tale sunt băgate încoace, la liceul agricol. Drept pentru care am nimerit la un liceu care, în afară de fotbal, avea 14 materii cu matematică şi am rămas repetent în anul doi, când am plecat cu Iliuţă la Bucureşti”.

Doru Apreotesei
„Ce-mi amintesc eu de la acel spectacol este că, tocmai înainte să vin, am deschis o sticlă cu suc şi mi-am tăiat degetul stâng. Am cântat cu degetul tăiat. Înainte de concertul de 45 de ani, la repetiţie, mi-am dat seama că de atunci n-a mai acordat nimeni pianina pe care am cântat atunci. A fost un spectacol foarte important, pentru că atunci practic s-a născut Pro Musica”.

Dixie Krauser
„Cred că pasiunea pentru muzică ne-a unit, în primul rând, şi cred că am reuşit ca în perioada comunismului să simțim feeling-ul de rock’n’rol, şi asta pentru vremea aceea era ceva total deosebit. Şi mai e ceva. Statistic, cred că trupa acesta durează mai mult decât majoritatea căsniciilor. Vă daţi seama ce circuri au fost, nu numai creaţii, clar, constructive”.

Bujor Grigore Hariga
„Îmi aduc aminte de faza cu Proteul pasăre. Am avut noi o piesă care trebuia înregistrată și era un text: «Cum ar fi de ar fi un om». Ceea ce cenzura nu a putut să înghită. Și a venit comanda că trebuie înlocuit. Care-i omul ăla? Și dă telefon Marian Odangiu, cel care a scris versurile: păi ce pot eu să schimb acum de pe o zi pe alta, care să se potrivească exact acolo? Să cânte pom, da pe text să apară cum ar fi de-ar fi un pom, care nu avea nici un înțeles în textul ăla, dar să spună în aşa fel încât să se înţeleagă mai mult om decât pom”.

Horea Crișovan
„Eram fan la început. Mama mă ducea, mă târa la concerte de jazz, dar eu la concerte de rock mergeam de plăcere. Și încetul cu încetul am venit cu un casetofon la Ilie, la radio, și am cântat, i-a plăcut. Am avut încă un alien encounters, la Tim Rock 1989, cu Pro Musica, am cântat pe stația lui Ilie, nici nu știam să bag jack-ul în stație, că aveam o stație cu mufă...
Apoi Bujor, apoi trilu-lilu-crocodilu și până la urmă am cântat în niște producții foarte frumoase și foarte grele cu Ilie pe «Stepan Project» și am fost invitat în Pro Musica. Încă mă simt invitat, nu neapărat membru. I-am zis lui Ilie: Eu vreau să vă văd din față. De ce insiști să cânt cu voi? Vreau să vă văd din față, pentru că mi-e dor de vremurile alea în care eu eram în față și eram fan. Și a spus: Aș vrea să cânți cu noi. Și uite așa s-a întâmplat. A fost foarte simplu”.

Bogdan „Bogy” Nagy
„Am colaborat cu mulți muzicieni din Pro Musica cu diverse ocazii. Cu Ilie nu am avut ocazia, dar cu Bujor am cântat de multe ori în diverse blues session și în formule de blues, cu Horică am cântat cred că acum 20 și ceva de ani.
Prima dată am cântat cu Lică în Bega Blues Band, eu fiind invitat. Și am primit un telefon, mi s-a făcut o ofertă prietenească să încercăm, să vedem cum sună, să încercăm să punem unele lucruri la punct. Am fost în sala de repetiție o săptămână și ceva, am cântat acustic la început numai cu Horică și cu Ilie, lucrurile s-au închegat și au început să meargă.
Ulterior a venit și Dixie Krauser din Germania, cu care nu am avut ocazia până atunci să cânt. Împărțim țigări acum și suntem buni prieteni. Și de atunci au trecut patru ani deja. De patru ani suntem în formulă ba extinsă, ba restrânsă, ba nu ştim părţile, ba nu ştim...
Și uite că lucrurile se întâmplă și ne simțim destul de bine pe scenă ca să continuăm”.

Arc peste timp
Totul a început de la Ilie Stepan, în 1966. Acesta a cântat, atunci, cu Marţienii, trupă devenită ulterior Rivoli Grup şi, spre sfârşitul anului 1972, Pro Musica. Prima apariţie scenic a Pro Musicii avea să fie consemnată cu ocazia sărbătoririi zilei de naştere a lui Mihai Eminescu, la 15 ianuarie 1973, în sala festivă a Liceului Pedagogic din Timişoara. Componenţa trupei la acel concert era Ilie Stepan – chitară, Doru Piloş – voce, Doru Apreotesei – pian, Dorin Doroftei – chitară şi Liviu Butoi – flaut şi oboi. Ulterior prin grup trec mai mulţi instrumentişti şi solişti vocali de mare valoare, precum Eugen Iosif, Adina Dimitriu, Mircea Haivas, Doru Crişan sau Alexandru „Boiţa” Perin. Primele înregistrări se fac la Radio Timişoara, cu ajutorul Luciei Boleanţu, redactor muzical: „Copilul care a coborât din cer”, „Rondelul sfintei adultere”, „Menestrel” şi celebra „Glossă”. Pro Musica atrage atenţia publicului şi începe să concerteze la Timişoara, Craiova şi Bucureşti. În fucnţie de nevoie şi de disponibilitate, prin trupă trec Erlend Krauser, Dietrich Krauser, Adrian Daminescu, Cornel Pancareştean, Alexandru Bălan, Georgeta Pârvănescu, Maria Bălan, Mihai Farcaş. Pe 11 ianuarie 1974 are loc premiera lucrării „Creanga de cireş”, cu muzica lui Ilie Stepan, Eugen Iosif şi Doru Apreotesei. În luna martie a aceluiaşi an, Pro Musica obţine Premiul de Popularitate şi Premiul pentru cea mai bună formaţie folk la Festivalul Primăvara baladelor de la Bucureşti. Opera folk „Creanga de cireş” primeşte şi premiul revistelor „Amfiteatru” şi „Viaţa studenţească” şi este prezentată în cadrul Festivalului Artei Studenţeşti de la Bucureşti. La Radio Bucureşti înregistrează „Glossa”, „Noul calendar” şi „11 septembrie”. Concertează alături de Roşu şi Negru, Phoenix, ProgresivTM, Sfinx, Venus, F.F.N., Experimental Q.
În 1975, în componenţa Ilie Stepan, Erlend şi Dietrich Krauser, Eugen Iosif, Doru Apreotesei, Perin Boian, Ludovic Thinesz înregistrează la Radio Bucureşti piesele „Un cântec veşnic nou”, „Pro Musica” şi „Pescăruşii”, după care, în luna iunie, se destramă, Ilie Stepan trecând la ProgresivTM.
Ilie Stepan gândeşte reunirea trupei în 1977 şi lucrează aproape un an la constituirea noii formule, în care se regăsesc Dietrich Krauser, Nicolae Krakovschi, Zoltan Homoki, Erwin Tarfulea şi Ştefan Incedi. Piesele „Zborul” şi „Caii de argint” intră în topurile revistelor „Săptămâna”, „Cronica”, „Tribuna”, „Orizont” şi aduc grupului posibilitatea unei stagiuni estivale pe litoral, alături de formaţiile Cristal, Metropol şi Basorelief. La radio încep să fie difuzate piesele „Poarta de foc”, „Parc Hotel”, „Bună dimineaţa, tei”. Zoltan Homoki păreseşte trupa fiind înlocuit de Dietrich Krauser la voce şi, în această formulă, Pro Musica participă la Festivalul Club A, apărând şi pe LP-ul festivalului, alături de Accent, Domino, Sfinx, Post Scriptum şi Basorelief.
În 1980, Ilie Stepan şi Doru Apreotesei semnează coloana sonoră a filmului „Fragmentarium de vară” a lui Iosif „Bebe” Costinaş, iar un an mai târziu Pro Musica este aleasă să apară pe compilaţia „Club A” - primul disc live editat în România.
Componenţa grupului în acel an îi cuprindea şi pe Şerban Lupu, Udo Franke şi Bujor Hariga. În 1983 cântă pe scena primului festival naţional de rock organizat în aer liber – Tim Rock, festival produs de Ionel Marchiş şi prezentat de Petru Umanschi. Sunt chemaţi să cânte la manifestările Cenaclului Flacăra şi realizează noi înregistrări la radio şi primele înregistrări la televiziune: „Protestul pasăre”, „Păunul”, „Glossa”.
Începutul anului 1984 aduce două concerte cu spectacolul „Introducere într-un concert baroc”; aveau să fie singurele, deoarece spectacolul a fost interzis ulterior pe criterii ideologice. Grupului i se alătură Gheorghe Taşcă şi Eugen Cosma, apoi Nae Tarnoczy şi Richard Schoring. Sunt înregistrate piesele „Marea linişte” şi „Străinul”.
În 1986, Pro Musica primeşte o jumătate de disc pe albumul Formaţii Rock nr. 9 (cealaltă jumătate fiind cu grupul Accent). Piesele de pe disc: „Logica timpului”, „Şi dacă”, „Metamorfoză”, „Pasărea P”. În componenţa Ilie Stepan, Garbis Dedeian, Tino Furtună, Vasile Dolga, Bujor Hariga şi Nae Tarnoczy înregistrează piesele „Eşarfa roz” şi „Pasărea albă”. Participă la Tim Rock şi cântă pe litoral alături de Holograf şi Cristal. Sunt cooptaţi în grup Cristian Podratzky şi Tic Petroşel. Anul 1988 este cel în care înregistrează primul LP 100% Pro Musica, „Rockul baroc”. Piesa „Şi dacă” este inclusă pe LP-ul colectiv Costineşti Rock şi apare şi discul EP „Şahul păcii” + piesă care a fost propusă să fie imnul oficial al Campionatului Mondial de Şah pentru copii şi tineret.
În trupă este cooptat Mario Florescu şi... a venit Revoluţia. Ziua de 20 decembrie 1989 îl găseşte pe Ilie Stepan, alături de Lică Dolga, în balconul Operei, unde cântă „Deşteaptă-te române” şi „Hora Unirii”. „A fost cel mai emoţionant show pe care l-am avut vreodată. Sentimentul pe care îl ai când cânţi unul sau două versuri, după care cântecul este continuat de sute de mii de voci care nu ştiu ce se va întâmpla şi care sunt conduse doar de speranţă, nu poate fi explicat în cuvinte”, mărturisea mai târziu Ilie Stepan.
„Timişoara” - imnul Timişoarei - a fost compusă până în 31 decembrie 1989. Prima dată a fost cântată în public pe data de 20 ianuarie 1990, la primul concert rock de după revoluţie, organizat la Sala Polivalentă din Bucureşti. Apoi a fost cântată şi la Timişoara, a fost înregistrată şi editată la două case de discuri din occident - Virgin Records (Anglia) şi Freack Weber (Austria). În februarie 1990 Pro Musica apar în direct la televiziunea iugoslavă. Participă la Rock pentru Revoluţie şi la British Rock For Romania. Apar în topul revistei austriece „Tschin Bumm” pe poziţia 31. Sunt cooptaţi în trupă Tibi Bako şi Mircea Stratan. Apare LP-ul „Despre iubire” în 1991, concertează la Viena şi la Festivalul de rock şi blues de la Wroclaw. După care au urmat două decenii de linişte pentru Pro Musica. Ceea ce trăim acum este, deja, altă istorie. (F.B.)

 

Mimo OBRADOV,
Flavius BONCEA,
Petru Vasile TOMOIAGĂ,
Anton BORBELY,
Foto: Constantin DUMA