Pacea de la Passarowitz sau de la Požarevac, din 21 iulie 1718, a fost marcată printr-un tratat semnat între Casa de Habsburg și Imperiul Sultanilor (Otoman), momentul consființind, de drept, succesul Imperiului Austriac asupra Imperiului Otoman. 

În perioada 1714-1718 s-au purtat lupte între otomani și austrieci, Imperiul Sultanilor manifestând tendințe de extindere teritorială. La începutul acestor bătălii, otomanii au înregistrat mai multe succese, dar au fost înfrânţi la Petrovaradin, în 1716, de către trupele imperiale austriece conduse de prinţul Eugeniu de Savoia.

Victoria de la Petrovaradin a fost una decisivă pentru destinul întregului Banat, prințul Eugeniu de Savoia (preşedintele Consiliului Aulic de Război) decizând, după acest succes (5 august 1716), să înceapă bătăliile pentru preluarea cetății Timișoarei, aflată din 1552 sub stăpânirea otomanilor.

Banatul, cunoscut sub acest nume din secolul al XVIII-lea, este teritoriul delimitat – istoric şi geografic – între Dunăre la sud, Tisa la vest, Mureş la nord şi Carpaţii Meridionali (Munţii Retezat – Godeanu) la est. Situat la întretăierea de drumuri, dar şi la confluenţa unor lumi diferite, prin potenţialul său demografic şi economic, Banatul a fost de-a lungul existenţei sale o adevărată placă turnantă pentru Europa Centrală şi spaţiul danubiano-pontic. În cadrul monarhiei habsburgice, Banatul a reprezentat un teritoriu de contact al Imperiului Austriac spre spaţiul sud-est european, fiind, prin legăturile sale neîntrerupte cu Ardealul, dar şi cu celelalte provincii româneşti, o voce distinctă a lumii europene-româneşti.

O puternică armată a Casei de Habsburg a fost concentrată sub fortificaţiile cetăţii, spre sfârşitul lunii august 1716. După mai multe bătălii, la 12 octombrie 1716, Mehmed paşa, ultimul comandant otoman al Timişoarei, acceptă capitularea, şi administrația otomană a părăsit definitiv oraşul, astfel încheindu-se o etapă plină de frământări din istoria locului. La 18 octombrie 1716 prinţul Eugeniu de Savoia îşi făcea intrarea triumfală într-o cetate răvăşită după asediu.

Imediat după capitularea Timişoarei şi părăsirea oraşului de către otomani, 13 octombrie 1716, noul impreiu a gândit o viitoare organizare administrativ-teritorială şi administrativ-decizională în noua provincie. După intrarea Banatului în rândul teritoriilor Imperiului Austriac, s-a bucurat de un statut aparte, fiind considerat domeniu al Coroanei şi Camerei Imperiale, subordonat, în toate domeniile, forurilor centrale ale monarhiei habsburgice.

Provincie administrată timp de peste 160 de ani de Imperiul Otoman, Banatul a fost predat noii administrații în urma păcii de la  Passarowitz (Požarevac, Serbia), la 21 iulie 1718. Casa de Austria a preluat de la otomani urmele dezolante ale barbariei lor, întregul Banat fiind, pe atunci, o provincie mai mult apropiată de lumea asiatic-orientală decât de continentul european. Remedierea tuturor neajunsurilor, dar şi a urmărilor ocupaţiei otomane părea o lucrare ce necesita mai multe secole, dar în timpul a doi mari suverani ai Casei de Habsburg, împăratul Carol al VI-lea şi fiica sa Maria Thereza, provincia Banatului a cunoscut schimbări radicale ce au plasat-o, pe drept cuvânt, în lumea Europei civilizate.

În anul 1717 este numită Comisia de organizare a Ţării Banatului, avându-l preşedinte pe contele Mercy (primul guvernator civil și militar al Banatului), iar ca adjunct al său a fost numit generalul Wallis, comandantul cetăţii Timişoara. Operaţiunile militare antiotomane au continuat în primăvara anului 1717. Această situaţie a întârziat organizarea administraţiei Banatului, provincia imperială rămânând mai departe structurată în patru mari districte (Caransebeş, Ciacova, Panciova şi Marga). În 12 iulie 1717 contele Mercy a înaintat Camerei Aulice un memoriu intitulat „Proiect modest de organizare a Banatului Timişoarei” („Unvorgreifliches Einrichtungss-Projectu in dem Banat Temesvar”) în care au fost stabilite obiectivele de natură fiscală ale conducătorilor celor patru districte mari, întâistătătorilor lor oferindu-li-se caracterul unor administratori camerali. În acest memoriu, generalul Mercy şi colaboratorii săi au evidenţiat faptul că între Banat şi celelalte „ţări” ale Casei de Habsburg exista o mare deosebire prin faptul că, după înlăturarea stăpânirii otomane, aici nu erau nici stări privilegiate şi nici nobili, toate veniturile revenindu-i împăratului în dubla sa calitate, de suveran şi unic stăpân de pământ.

Recunoștiința contemporanilor pentru salvatorii creștini și reintegrarea Banatului și a Timișoarei în rândul civilizației și culturii europene s-a concretizat printr-un proiect legislativ, demersul aparținând mai multor deputați și senatori din județele Timiș și Caraș-Severin, din toate partidele politice, prin care 21 iulie a devenit Ziua Banatului, acest proiect legislativ fiind adoptat în Senatul României în primăvara anului 2016. 

În expunerea de motive a propunerii legislative se arăta: „Luând în considerare faptul că Banatul a revenit în rândul regiunilor europene la data aceea şi faptul că aspectul fizic şi cultural de astăzi al regiunii îşi are originile în acea perioadă, prezenta iniţiativă legislativă propune declararea zilei de 21 iulie, ziua încheierii păcii de la Passarowitz, Ziua Banatului. Cu această ocazie, pot fi organizate manifestări culturale, spectacole cultural-artistice, oferind astfel bănăţenilor şi celor care respectă istoria Banatului posibilitatea de a sărbători anual, într-un mod instituţionalizat, ziua stabilită prin lege”.

Încă din anul 2012, Liga Bănăţeană a propus ca data de 21 iulie să devină sărbătoarea oficială a regiunii Banat.

Cornel SERACIN