20 mai 1990 – primele alegeri așa-zis libere din istoria României. A rămas în istorie ca „Duminica Orbului” – pentru că, bizară coincidență, era chiar a cincea duminică după Paști. Totuși, spre deosebire de sărbătoarea bisericească ce amintește de momentul în care orbul din naștere a primit de la Mântuitor lumina ochilor trupești, România nu a avut acest destin. Alegerile din 20 mai 1990 au consfințit, pe cale democratică, perpetuarea regimului comunist în România.

Acum, după 27 de ani, chiar și cei mai aprigi susținători ai lui Ion Iliescu din 1990 știu că momentul 20 mai a fost o greșeală. Alții se jură cu mâna pe inimă că de fapt ar fi votat cu Ion Rațiu – cel care, dacă ar fi ajuns președinte, cu siguranță ar fi putut să conducă România pe un cu totul și cu totul alt drum. Soarta, însă, a vrut să fie altfel.

Alegerile din 20 mai 1990 sunt, de acum, istorie. Nu are rost să le mai disecăm. Pentru aducere aminte, însă, vă oferim o viziune asupra acelor alegeri dintr-un punct de vedere mai puțin cunoscut, și anume al președintelui pe care România, deși a avut șansa, nu a avut norocul să îl aibă: Ion Rațiu. O viziune scrisă la cald, așa cum reiese din însemnările zilnice pe care Ion Rațiu le-a ținut din 1940 până în ultima sa zi de viață.

 

Duminică, 18 februarie 1990

Ion Rațiu se întâlnește la București cu Principesa Margareta a României. „Alegerea Președintelui e prin vot direct al populației, nemijlocit. S-a propus ca eu să candidez împotriva lui. Dacă partidul meu adoptă aceste sugestii, dacă mi se face oferta, dacă o accept și candidez, e aproape sigur că voi fi învins de Iliescu. Totuși voi face un efort suprem ca să mă prezint bine. Presupunând însă că aș fi ales, atunci aș convoca o Adunare Constituantă, precedată de un plebiscit. Vreau sau nu vreau restaurarea Monarhiei? Eu întotdeauna răspund la o astfel de întrebare că sunt pentru, ca să asigurăm continuitatea și stabilitatea statului. Și referindu-mă la ea, zâmbind, i-am spus: Ai fi o foarte prezentabilă Regină”.

 

Vineri, 23 februarie 1990

Ședință cu șefii organizațiilor județene PNȚ: „Voi accepta însă onoarea de a candida la Președinție, chiar dacă prea bune șanse nu am să câștig contra lui Iliescu. Dar numai dacă sunt solicitat insistent de Partidul nostru să fac acest lucru, și de majoritatea celorlalte partide în afară de Front”.

 

Marți, 3 aprilie 1990

„Iliescu îmi propune mie o înțelegere. Dacă încerc să devin Președinte, nu voi reuși, și voi rămâne fără nimic. Dacă accept să candidez pe lista PNȚ de la Cluj-Turda, pot să am orice post vreau. Președintele Senatului sau al Camerei Deputaților. Frontul, evident, va da prim-ministrul țării. În tot cazul, Iliescu vrea să mă vadă, îmi spune Minodora. O rog să-l informeze că decizia mea depinde de decizia partidului meu. Dacă sunt numit, voi candida și perspectiva că voi fi sigur învins nu mă deranjează”.

 

Luni, 16 aprilie 1990

Conferință de presă cu anunțarea oficială a candidaturii la Președinție: „La conferința de presă enorm de multă lume. Aproape 400, în sala cea mare a Hotelului București. Le spun chiar că adunarea aduce mai mult a întrunire politică decât a conferință de presă. Dau cuvântul celorlalte partide și organizații care susțin candidatura mea. Încep cu Ion Lup și termin cu Pupi Truția. Toți vorbesc bine. Îi sărut pe fiecare în parte. Apoi răspund întrebărilor. Multe și interesante. Inclusiv de la corespondentul TASS, despre Basarabia și Bucovina de Nord și a relațiilor cu țările vecine. Mare entuziasm. De nenumărate ori se ridică întreaga audiență în picioare”.

 

Duminică, 22 aprilie 1990

„Azi, la orele 18.30, mi-am depus candidatura la Președinția României”.

 

Duminică, 20 mai 1990

„După miezul nopții se dau primele rezultate după un sondaj făcut de o societate germană, la ieșirea de la centrele de votare: Iliescu are 83%, Câmpeanu 11% și eu 6%. Toată lumea e teribil de deprimată. Dau două interviuri la ITN și TV Română. Resping cifrele. Dacă se dovedesc corecte, atunci e vorba de o fraudă masivă, de un furt al alegerilor”.

 

Luni, 21 mai 1990

La reședința ambasadorului american: „Guvernatorul Garry Caruthers (New Mexico) a dat o conferință de presă. A găsit alegerile bune, și-a exprimat bucuria să vadă că România se îndreaptă spre democrație și a salutat spiritul democratic al poporului român. Peste 90% au votat. Dacă 70% votează în America e cu totul excepțional. Mulți gazetari m-au recunoscut. M-au filmat, mi-au pus întrebări. Ceea ce a spus domnul Carruthers, le-am declarat, e un non-sens. Nici campania electorală și nici alegerile n-au fost complet libere.

După interviurile mele în Piața Palatului, acolo pe gazonul unde și-au instalat corturile posturile de televiziune franceze, lumea care se strânsese în mare număr, în afara gardului viu, m-a aplaudat. M-am dus să le strâng mâna. Toți s-au îmbulzit. Mare entuziasm. Ceea ce m-a mișcat a fost întrebarea ce mi s-a pus de atâtea ori: Nu ne părăsiți?!! I-am asigurat că stau aici să luptăm până la urmă. Până când? m-au întrebat, cu insistență. Până împământenim democrația în țara noastră, le-am spus”.

„Fraudă masivă, le-am declarat gazetarilor, dacă cifrele indicate de sondajul firmei germane se dovedesc corecte. Le-am făcut câteva calcule simple. Mie mi se atribuie 6% din voturile exprimate. Partidul meu a primit 4,5%, UDMR (maghiarii) au votat solid. Au 6%. Ecologiștii au obținut 5%. Nici unii nici alții nu au avut candidat la Președinție. Dintre cei trei doar eu am făcut campanie electorală în secuime. Am fost foarte bine primit la secui și în discuții deschise de liderii lor, ecleziastici și laici, la Odorhei, Miercurea Ciuc și Târgu Mureș. Le-am adresat câteva cuvinte și în ungurește, ca să le arăt că le înțeleg păsurile și limba. Le-am declarat că sunt pentru principiile enunțate la 1 Decembrie 1918 de Iuliu Maniu, care garantează absolută egalitate de drepturi. Ecologiștii, la rândul lor, au acceptat faptul că am apărat, în articolele mele, Delta Dunării, de exemplu, și am condamnat poluarea la Turda, Copșa Mică, Galați, Ploiești, etc. și, în general, a râurilor și fluviilor noastre. Deci, atât ungurii, cât și ecologiștii care m-au făcut membru de onoare al organizației lor erau bine dispuși față de mine. Apoi, Proclamația de la Timișoara a strâns nu mai puțin de 6 milioane de voturi. Eu am declarat că susțin această Proclamație. Șase milioane reprezintă cam 30% din electorat. Dacă aș fi primit doar jumătate din voturile ungurilor și numai jumătate din cele ale ecologiștilor, mi-ar fi dat alte 5,5%. Dacă aș fi primit numai un sfert din voturile semnatarilor Proclamației, aș fi avut alte 7,5%. În total, deci, 4,5%+5,5%+7,5% înseamnă 17,5%, nu 6% cât mi se acordă de sondaj. În plus, eu sunt susținut de mai multe partide minore. Toate s-au declarat pentru Președinția mea. Un total de cel puțin încă 2,5%.

Unde au dispărut toate voturile astea?

Un domn Mailat a luat cuvântul. A fost prezent la Timișoara, când am fost eu acolo. Iliescu și Roman nici nu pot să îndrăznească să vină la Timișoara. Câmpeanu a primit o foarte bună recepție. Pentru domnul Rațiu a fost un entuziasm extraordinar. Acum s-a anunțat că Iliescu a primit, la Timișoara, 57%, Câmpeanu 30% și Rațiu 11% din votul timișorenilor. Asta-i imposibil, spune Mailat”.

„Eu doresc o coaliție, pentru că vreau o reconciliere reală a întregii națiuni. dar numai dacă eu sunt Președinte. Resping categoric să colaborez cu Iliescu ca președinte. Eu aș duce România la o democrație adevărată. El nu dorește și nu știe cum s-o facă, chiar dacă ar dori-o. Hohote de râs.

La ultima întrebare, ce-mi doresc pentru România anului 2000, am răspuns: În tinerețea mea, eram fericiți. Din cauza multor încercări prin care națiunea a trecut, toți aveam bucuria de a trăi. Trăiam în prezent. Nu în trecut și nu în viitor, cum am descoperit, apoi, că se întâmplă în Occident. Vreau ca poporul român să-și recâștige această bucurie de a trăi”. 

 

Marți, 22 mai 1990

Ședință la UMRL. „Multă lume. Toți confirmă că rezultatele alegerilor au fost măsluite. Acolo unde au putut funcționa observatori eram, invariabil, al doilea. Le-am vorbit. I-am încurajat și cred că am reuști să-i fac să accepte că lupta noastră e dreaptă. Trebuie să mergem înainte. Să luptăm pentru democrație. Am terminat spunând că, în ce mă privește, adrenalina abia a început să mi se verse în sânge. Ciulei Enescu a intervenit. Asta-mi aduce aminte de o anecdotă. Doi exploratori, unul francez, celălalt englez, au căzut în mâna unui mic trib de canibali. Șeful lor purta joben. Probabil aparținuse ultimei lor victime. Cunoștea, deci, ceva din obiceiurile albilor. Înainte de-a vă omorî, care e ultima voastră dorință? Francezul, calm, resemnat, zice: 

Vreau să fumez o țigară, în liniște. Și o fumează, tacticos, în văzul tuturor.

Dar, Dumneata? îl întreabă șeful pe englez.

Vreau să-mi tragi o palmă, a venit răspunsul.

O palmă?, zice șeful tribului, contrariat.

Da, o palmă, răspunde englezul.

Dac-așa vrei, bine. Și-i trage englezului zdravăn peste față.

Englezul pune mâna în buzunar, scoate un pistol, îl ucide pe loc, și începe să-i împuște pe ceilalți, până s-au răspândit ca potârnichile.

Bine, măi! Dac-aveai pistol încărcat de ce n-ai tras din capul locului? l-a întrebat francezul.

Nu fusesem suficient de provocat, a venit răspunsul”.

Restul este deja în manuale.

Flavius BONCEA