Peste 300.000 de români au fost interceptați telefonic în România ultimilor cinci ani

 

În ce țară trăim? Este o întrebare care, din ce în ce mai des, o putem auzi în locuri din care nici nu ne-am fi putut aștepta la ea. O întrebare care vine din mediul politic, din mediul societății civile, din mediul formatorilor de opinie, din mediul universitar, de peste tot.

România anului 2017 pare a fi o țară total scăpată de sub orice control democratic. Avem obligații induse de Comisia de la Veneția și de Curtea Constituțională pentru anumite modificări legislative; guvernanții, în loc să aleagă calea simplă și sigură – cea parlamentară – încearcă să le treacă rapid, printr-o ordonanță de urgență. Rezultatul: zeci de mii oameni ies în stradă pentru a manifesta împotriva guvernului. „Noaptea, ca hoții!” este o etichetă de care primul-ministrului Sorin Grindeanu îi va fi greu să mai scape vreodată, oricât de performantă s-ar dovedi, în cele din urmă, guvernarea sa.

Mai mult decât atât, metoda nefericită prin care s-a încercat impunerea nuanțării legislative a abuzului în serviciu – repet, o modificare pe care România este obligată să o facă – a scos la iveală o reacție publică absolut incredibilă în orice societate: o populație care a ieșit în stradă pentru a fraterniza cu instituțiile de forță, solicitând nerespectarea obligațiilor internaționale ale României, nesocotirea deciziilor Curții Constituționale, ignorarea recomandărilor Curții Europene pentru Drepturile Omului și, ca o cireașă pe tort, condamnarea oricărui om politic anchetat de vreuna dintre aceste instituții de forță, peste justiție, peste normalitate, peste orice.

O simplă privire asupra statisticilor te înfioară: în toată Europa sunt în instrumentare câteva zeci de dosare privitoare la abuzul în serviciu; în România sunt câteva mii. Chiar suntem un popor într-atâta de corupt? Atunci cum de ne-au mai primit în Europa? Oare această disproporție uriașă nu ne arată cu totul și cu totul altceva – și anume, un exces de zel care poate fi, fără o mare probabilitate de a greși, clasificat chiar și ca abuz?

Ba da. Din păcate, vrem sau nu vrem să o recunoaștem, lucrurile tind tocmai în această direcție. Iar dezvăluirile care apar în ultimul timp, pe cele mai diverse canale, ne arată că trăim într-un stat corupt până în măduva oaselor. Însă corupția este într-o cu totul și cu totul altă zonă: în mâna unui centru de putere care a acaparat toată România, și care folosește lupta împotriva corupției ca armă politică, pentru a-și conserva puterea, pentru a elimina adversarii incomozi, pentru a împiedica prin orice mijloace reformarea Sistemului.

Uitați-vă la sentințele CEDO date împotriva României în ultimii ani. Uitați-vă la dezvăluirile privind alegerile prezidențiale din 2009. Uitați-vă la atitudinea procurorului șef al DNA, Laura Codruța Kovesi, sau la cea a procurorului general al României, Augustin Lazăr, care cer explicit netranspunerea în legislația românească a recomandărilor (care, chiar dacă sunt recomandări, sunt obligatorii) ale Comisiei de la Veneția. Priviți dezvăluirile privind dosarele SIPA – un serviciu secret care, teoretic, nici măcar nu a existat vreodată. Toate acestea – și multe, mult prea multe altele – îți arată imaginea României: o țară condusă de o nouă Securitate. Una, într-un fel, mult mai gravă și mai periculoasă decât cea de dinainte de 1989, întrucât această nouă Securitate funcționează oferind impresia că trăim în democrație, iar tentaculele ei se bucură de sprijinul popular al unor naivi care ies în stradă cu eticheta #rezist.

 

Alte dezvăluiri

 

Radu Chiriță este doctor în drept constituţional la UBB din Cluj Napoca din 2007, cadru didactic al Universității din 1999, director al Departamentului de drept. Susţine cursurile de drept constituţional, de drept comparat, precum și un curs de master ce priveşte libertăţile publice în dreptul penal.În egală măsură, este avocat în Baroul Cluj,preşedintele Asociaţiei de studii în dreptul constituţional şi drepturile omului, cercetător asociat al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei, lector în cadrul Institutului Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Avocaţilor, membru în cadrul colectivelor de cercetare din mai multe proiecte naţionale şi internaţionale. O somitate, altfel zis. Radu Chiriță a devenit cunoscut prin mai multe poziții publice pertinente pe teme de drept avute de-a lungul timpului, poziții care nu au putut fi contestate argumentat de nimeni. Acum a venit momentul încă unei dezvăluri. O voi reda în integralitatea ei, întrucât nu este nimic în acest text care ar putea să fie eliminat:

 

Bunicuţo, de ce ai urechile atât de mari?

 

Acum vreun an şi ceva citeam una dintre puţinele hotărâri remarcabile ale CEDO din ultima vreme, pronunţată în cauza Iordachi c. Moldova (textul este disponibil în limba română la http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-112676). Pentru cine nu are chef să citească prea mult, fac eu un rezumat. Curtea a fost chemată să se pronunţe asupra compatibilităţii între procedura internă de ascultare a telefoanelor şi Convenţia europeană a drepturilor omului. Curtea a constatat că, aşa, la prima vedere, legislaţia Moldovei cuprindea suficient de multe garanţii contra arbitrariului. Trecând însă mai departe, Curtea a constatat că afară-i vopsit gardu’ şi-năuntru-i leopardu’. Subliniind numărul uriaş de cereri de interceptare a telefoanelor formulate vreme de vreo trei ani, dar mai ales faptul că peste 97% din acestea au fost admise, Curtea a constatat că sistemul de protecţie a dreptului la viaţă privată şi la inviolabilitatea corespondenţei a eşuat, în ciuda unor prevederi legale care la prima vedere par să fie suficiente. În fapt, instanţa europeană a constatat că judecătorii interni au admis aproape automat orice solicitare a parchetelor, ceea ce indică, în realitate, lipsa oricărei garanţii contra arbitrariului.

După ce am citit acea hotărâre, am devenit curios. Ceva din modul în care se desfăşoară procesele penale, în care orice cerere a procurorului este admisă iar cererile apărării sunt temeinic analizate, îmi spunea în urechea interioară că nu stăm mai bine ca moldovenii. Oricum, m-am decis să verific aplecarea judecătorului român spre protejarea drepturilor noastre fundamentale şi am trimis câte o solicitare către toate instanţele din ţară, pentru a mi se comunica în temeiul legii privind informaţiile de interes public numărul solicitărilor de autorizare a interceptărilor telefoanelor în perioada 2010 – septembrie 2015, numărul celor admise şi numărul celor respinse.

O fost greu… ÎCCJ nu a răspuns iniţial pe motiv că trebuie să îmi justific interesul. La a doua încercare o răspuns. Unele instanţe m-au minţit în faţă că cică nu au astfel de date. După plângerile administrative, unele şi-au amintit că le au şi le-au trimis. Altele nu. Alte instanţe mi-au spus că nu sunt informaţii de interes public sau că nu pot să îmi dea datele pentru că demască identitatea părţilor. Cel mai celebru nume de pe listă, onor Tribunalul Cluj. O să le dau în judecată pe toate care nu au răspuns niciodată sau pe cele care refuză să dea datele. CSM-ul mi-a răspuns foarte operativ şi mi-a furnizat date care nu au cum să fie corecte. Le-am răspuns că mă mint, din culpă sau cu intenţie, şi nu am mai primit nimic după aia.

Pe scurt, încă nu am toate datele, dar am mare parte din ele. Am datele de la 173 de judecătorii din cele 176 existente, datele de la 40 de tribunale din cele 42 existente, datele de la toate cele 15 curţi de apel, de la toate instanţele militare şi de la ÎCCJ. Suficient pentru concluzii. Şi pentru a-i acuza de lipsă de tranparenţă pe cei de la cele cinci instanţe care refuză să dea datele.

Şi acum, să vedem de ce bunicuţa are urechile atât de lungi:

În total s-a cerut autorizarea interceptării telefoanelor de 109.946 ori în cei aproape cinci ani care au făcut obiectul solicitării. Din ele, au fost admise 102.729 cereri. Pentru cine nu ştie, pe o cerere, de regulă, figurează mai multe persoane, rar se întâmplă să fie doar unul singur vizat de o cerere. Estimez că, în medie, e vorba de minim trei persoane pe cerere, ceea ce înseamnă că în ăştia patru ani şi ceva bunicuţa a ascultat, cu acte în regulă, vreo 300.000 de oameni. Naţie de infractori, ce să faci…

ÎCCJ a admis 4.522 cereri din 4.523 şi a respins doar una. Una. Probabil că cel vizat o fi fost mort, altfel nu îmi explic. Net peste moldoveni, care erau cu procentele pe la 97% la curtea lor supremă. Noi, la 99,98%. Not bad, măcar i-am spart pe ăştia de peste Prut! Precizez că solicitarea mea nu a vizat interceptările pe legea siguranţei naţionale.

Avem șase curţi de apel care le-au admis pe toate, bifând un neverosimil 100%. Curţile de Apel din Cluj, Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Oradea şi Piteşti. Bravo! Aş spune la mai mare, dar nu se poate…

În total sunt 61 de instanţe care au admis tot. Recordul e la Tribunalul Galaţi, care din aproape 3.000 de cereri nu a găsit niciuna în neregulă. Am un feeling că, după ce câştig la instanţă, o să le ia faţa ăstora cei de la Tribunalul Cluj, că îndârjirea cu care refuză publicarea datelor poate fi justificată numai de ruşine.

Singurele instanţe unde se pare că judecătorii chiar examinează astfel de cereri şi le admit numai pe cele care or fi ok sunt instanţele militare (bravo, chiar nu mă aşteptam), Judecătoria Piteşti, Judecătoria sector 5, Curtea de Apel Galaţi - pentru a le enumera pe cele care au un număr semnificativ de cereri. Un caz special este cel al Tribunalului Suceava, care a respins 39% din cererile formulate, dar are totuşi un număr uriaş de cereri admise, peste 5.700.

Pe mine m-a şocat şi numărul fantastic de mare de cereri care se adresează Judecătoriilor. Ţinând cont de competenţa acestor instanţe, mă tot întreb pentru ce Dumnezeu de fapte s-a cerut interceptarea de 2.200 de ori la Judecătoria Constanţa sau de 1.500 ori la Judecătoria Ploieşti. Dă-o, frate, dracu’ dacă cerem şi primim interceptări pentru furt sau înşelăciune… Ca să dau alt exemplu, mă tot întreb pe cine o fi ascultat procurorii de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Săveni în 259 de dosare? Pe cine? Există 250 de dosare la acel parchet? Mă tot întreb… Oricum, jumate minim din cititori or intrat pe google să vadă unde e Săveniul.

Mai sunt concluzii, dar fiecare le trage pentru el. Eu încep să mă gândesc din ce în ce mai abitir la Canada, Australia sau, de ce nu, Congo.

PS. Datele pe care le-am primit sunt disponibile la www.raduchirita.ro/interceptari.pdf”

 

Concluzii

 

Concluzii? Nu ar fi multe de tras. Profesorul Radu Chiriță estimează 300.000 de persoane interceptate în mai puțin de cinci ani. Numărul acestora este, cu siguranță, mult mai mare. Pentru că rareori se întâmplă să fie mai puțin de trei persoane interceptate într-un dosar. Uitați-vă la cazul finanțării echipei Politehnica Timișoara de către Consiliul Local, unde au fost interceptate 11 persoane – fără ca din interceptări să reiasă ceva care să justifice necesitatea acestei măsuri. Mai adăugați cazurile de siguranță națională, care nu au făcut obiectul cererii profesorului clujean. Adăugați și instanțele care nu au răspuns. Și hai să ne gândim doar că probabil s-au mai făcut niște interceptări și fără o decizie a instanței în prealabil. Și atunci vom vedea că, de fapt, în fiecare zi, fiecare dintre noi, se întâlnește cu câțiva oameni ale căror telefoane sunt interceptate. Și vorbește la telefon măcar cu unul.

Dacă e să luăm însă doar suma pe care o dă profesorul Radu Chiriță, și tot te trec fiori comparând-o cu alte cifre: conform rapoartelor de activitate, DNA se laudă cam cu 800, hai spre 900 de condamnați definitiv anual. Ministerul Public are de vreo trei ori mai multe condamnări penale, dar acolo intră și cei condamnați pentru alcoolemie la volan, accidente, furturi mărunte și așa mai departe – care cu siguranță nu au făcut obiectul interceptărilor. Grosso modo, și rotunjind în sus, să zicem că am avea vreo 10.000 de condamnați penal definitiv în cinci ani. Dar instanțele au aprobat interceptarea telefoanelor în 100.000 de cazuri – ceea ce înseamnă că acultați au fost poate 300.000 (cum zice profesorul Chiriță), sau poate un milion (cum tind eu să cred).

Și atunci ce altă concluzie să tragi decât întrebarea cu care am și început: totuși, în ce țară trăim?

Flavius BONCEA