Fondarea Alianţei Nord-Atlantice îşi are rădăcinile în perioada de început a „Războiului Rece”, după ce liderul imperiului sovietic, I. V. Stalin, şi-a delimitat mulţumitor teritoriul în Europa, întinzându-şi stăpânirea peste Bulgaria şi România, peste Polonia şi Ungaria, întregul răsărit al Europei având de ascultat de o voinţă unică. Astfel s-a creat o Europă bipolară, „vest-est”, cele două porţiuni ale Europei fiind în permanent conflict. 

Pentru a putea opune rezistenţă liderului sovietic, pentru ca el să nu-şi întindă puterea şi peste alte zone ale Europei, Occidentul civilizat avea nevoie de UNITATE, iar această unitate se părea că întârzie. 

Primele semnale ale acestei unităţi a Occidentului datează din anul 1947, până atunci nesemnându-se niciun tratat vest-european de apărare (în schimb, Anglia în 1942 şi Franţa în 1944 au parafat tratate de acest fel cu U.R.S.S.). Cele două state vestice, Anglia şi Franţa, aveau să încheie un document contra agresiunii, dar îl concep ca pe un acord antigerman.

 

Premisele fondării N.A.T.O.

În luna ianuarie 1948, lucrurile vor lua o altă întorsătură. Sub impactul doctrinei Truman şi a planului Marshall, constatând comportamentul sovietic în zonele ocupate, Anglia propune unitatea Occidentului. Declaraţia în acest sens a aparţinut ministrului de externe britanic, Ernest Bevin, iar ea părea încă vagă: se solicita constituirea unei Uniuni Occidentale (Wester Union) formate din cinci state – Anglia, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg. 

Liderul sovietic nu s-a arătat prea impresiont de prezenţa ultimelor trei ţări în această uniune, în schimb, Regatul Unit al Marii Britanii şi Franţa îşi propuneau să coopereze, de această dată sub idealul unei UNIUNI. 

Întrevăzând posibilitatea de realizare a UNIUNII OCCIDENTULUI, Stalin a trecut la acţiune agresivă, prima lui victimă fiind Cehoslovacia. Printre scopurile acestei agresiuni se numără şi apropierea de centrele urbane occidentale; la ora respectivă nu se punea problema unei acaparări a Cehoslovaciei de către sovietici, pentru că cehoslovacii aveau deja un guvern prosovietic.

 

Puciul din Cehoslovacia, februarie 1948

Aşadar, în februarie 1948, în Cehoslovacia are loc o lovitură de stat, un puci prin care comuniştii cehoslovaci, având susţinere sovietică, au preluat controlul deplin asupra guvernului Cehoslovaciei, inaugurând astfel peste patru decenii de dictatură sub conducerea lor. 

Şi totuşi, această lovitură de stat a sovieticilor în Cehoslovacia, se pare că nu a adus prea mult câştig lui Stalin, ba din contră, pierdere. După acest moment, zona scandinavă care până atunci era neutră, a devenit antisovietică, Norvegia şi Danemarca integrându-se imediat structurilor militare occidentale, iar Suedia a rămas neutră doar pentru a proteja Finlanda, suedezii ameninţându-i pe sovietici că vor intra în tabăra UNIUNII la orice încercare de sovietizare a Finlandei. 

Puterea militară a Occidentului se va edifica după acest moment, toţi occidentalii văzând în liderul american, Harry S. Truman, un clarvăzător.

 

Semnarea pactului de la Bruxelles 

În martie 1948, cele cinci state nominalizate de Bevin (Anglia, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg) au semnat pactul de la Bruxelles, acesta fiind embrionul viitorului N.A.T.O. În acelaşi an, dar în 23 aprilie, Ernest Bevin şi Clement Atlle (prim-ministrul britanic) au trimis o telegramă lui Truman (preşedintele U.S.A.), rugându-l să convoace o conferinţă privind securitatea nord-atlantică. La 6 iunie americanii aveau deja un plan elaborat şi iniţiaseră convorbiri cu principalii parteneri vest-europeni şi cu Canada. Toţi s-au declarat, în principiu, de acord.

 

Excomunicarea liderului iugoslav și blocada Berlinului

În plină desfăşurare a acestor acţiuni, Stalin a atacat din nou, în luna iunie 1948. Liderul sovietic a fost iritat de poziţia lui Tito, liderul iugoslav, precum şi de prezenţa unei baze americane în Yugoslavia şi a ordonat Cominformului (Biroul de Informații al partidelor comuniste și muncitorești) excomunicarea liderului iugoslav. Astfel a început era epurărilor „titoiste”, dar sovieticii nu au invadat Yugoslavia (Stalin, se pare, că se temea de o confruntare făţişă cu trupele U.S.A.).

În aceeaşi lună iunie din anul 1948 s-a declanşat blocada Brelinului. Profitând de faptul că zonele occidentale de ocupaţie în Berlin nu posedau legături terestre cu zonele occidentale de ocupaţie a Germaniei, sovieticii au interzis accesul în acest oraş. Aceasta a fost, se pare, ultima lovitură dată tratatului de la Yalta: Roosevelt şi Churchill nu au prevăzut (poate din uitare?) un coridor terestru pentru Berlinul de Vest. Astfel se va înfiinţa, cu mari eforturi, un pod aerian. 

Blocada Berlinului a întărit atmosfera antistalinistă, negocierile pentru constituirea N.A.T.O., purtate chiar pe parcursul acestei blocade, au beneficiat de un consens general şi s-au desfăşurat cu o rapiditate remarcabilă. Potrivit mărturiei liderului de la Washington, Harry S. Truman, de data aceasta anglo-americanii erau speriaţi de sovietici (şi de perspectiva unui nou război mondial). 

 

Semnarea Pactului Nord-Atlantic, 4 aprilie 1949

Astfel că, în data de 4 aprilie 1949 s-a semnat, de către 12 membrii fondatori (U.S.A., Canada, Belgia, Franţa, Danemarca, Italia, Islanda – ţară care nu deţine forţe militare, ea s-a aliat cu condiţia de a nu participa la niciun conflict armat, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii), la Departamentul Auditorium din Washington, Pactul Nord-Atlantic, conceput ca act de constituire al armatei democraţiei împotriva comunismului. 

Primul succes notabil al N.A.T.O. a venit imediat. În luna mai 1949, sovieticii au ridicat blocada Berlinului, iar liderul de la Moscova a ajuns la concluzia că politica sa dură în Europa a condus, într-un singur an, la realizarea unităţii Occidentului.

În octombrie 1948, premergător constituirii N.A.T.O., Winston Churchill avea să rostească un discurs prin care să arate situaţia Europei din acea perioadă, un fragment semnificativ din acel discurs fiind: „Cei 14 oameni de la Kremlin, care conduc aproape 300 de milioane de fiinţe umane cu o autoritate arbitrară, mai mare decât a oricărui ţar de la Ivan cel Groaznic încoace, şi care acum au capturat aproape jumătate din Europa prin metode comuniste, aceşti oameni urăsc prietenia lumii civilizate la fel de mult pe cât îi urăsc ostilitatea. Dacă s-ar ridica acea Cortină de Fier, dacă s-ar permite relaţii libere, comerciale, culturale, sociale, între sutele de milioane de oameni buni la suflet ce trăiesc de ambele părţi ale baricadei, puterea acestei oligarhii blestemate de la Moscova ar dispare curând, iar vraja malefică a doctrinelor comuniste s-ar spulbera. De aceea, în propriul lor interes şi pentru a-şi păzi pielea, ei nu vor accepta niciodată nici o relaţie autentică între oameni”. 

Tratatul Atlanticului de Nord conţine 14 articole şi prevede flexibilitate pe toate fronturile. Tratatul derivă din autoritatea articolului 51 din Carta Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul inerent al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă. Apărarea colectivă se află în centrul tratatului și este consacrată la articolul 5. Toate statele componente ale Tratatului se angajează să se protejeze reciproc, stabilindu-se astfel un spirit de solidaritate în cadrul Alianței.

Astăzi, Alianţa Atlanticului de Nord numără în rândul ei 28 de state (Belgia, Bulgaria, Canada, Croaţia, Cehia, Danemarca, Estonia, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Statele Unite, Turcia şi Ungaria) componente, din Europa şi America de Sud. 

Cornel SERACIN