Interviu cu scriitoarea Mirela-Ioana Borchin, Conf. Univ. dr. la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie de la Universitatea de Vest din Timişoara

La orice eveniment sau discuție unde am  întâlnit-o pe doamna Mirela-Ioana Borchin, nu am putut să nu observ dedicarea sa pentru proiectele în care se implică. Afirmațiile modeste cu privire la propria contribuție adusă mediului academic și literaturii timișorene, relevă, chiar și unui observator mediocru, pasiunea pentru domeniul de studiu pe care l-a urmat, alături de respectul și aprecierea pentru cei care i-au „luminat” parcursul profesional. 

După publicarea a nenumărate volume de specialitate, trecerea înspre beletristică a fost una naturală, urmare a unei înclinații mereu prezente înspre literatură, a unor demersuri de multe ori uitate sau amânate. „Nu am avut deloc  impresia că aș trăda lingvistica prin literatură”, spune scriitoarea. 

Spune că nu știe în ce măsură este dascăl şi în ce măsură învăţăcel, pentru că „cei ce îi învaţă pe alţii, învaţă ei înşişi mereu”.

- Aţi urmat studiile liceale, facultatea şi mai apoi doctoratul în Timişoara, în filologie. Care au fost motivaţiile alegerii domeniului de studiu?

- Nu pot spune că a fost vorba de o alegere, fiindcă nici în mintea, nici în sufletul meu nu a existat vreodată o alternativă la filologie. Am mers, în modul cel mai firesc, pe calea deschisă de înclinaţiile mele native. Mi-am făcut din hobby o profesie şi mi-am propus să las ceva în urmă în acest domeniu, de pe o poziţie de autoritate. Privesc înapoi cu mulţumire sufletească, fiindcă s-au adunat cărţi, alumni, evenimente, care mă caracterizează ca filolog ce şi-a făcut datoria. Mai mult decât atât, care este încă şi mai promiţător... după 30 de ani de activitate.

- Care sunt lecturile şi autorii care v-au însoţit pe parcursul formării profesionale?

- În vremea studenţiei mele, marii dascăli ai Filologiei timişorene erau la vârsta maturităţii lor profesionale. I-am preţuit şi i-am respectat enorm, am învăţat foarte mult de  la ei, motiv pentru care le-am şi dedicat teza mea de doctorat şi prima carte. Instinctul mi-a dictat ca, pentru orice temă cercetată, să citesc clasicii. Astfel, de la Platon, Aristotel, Cicero, la Ferdinand de Saussure, E. Coşeriu, Ch. Sanders Peirce, St. Levinson, la cei mai recenţi autori de referinţă din lingvistica generală sau din gramatică şi din pragmatică, am parcurs mii de pagini, ca să cunosc fundamentele şi liniile de dezvoltare ale disciplinelor în predarea cărora m-am specializat, încercând să continui, prin aplicaţii variate şi relevante, moştenirea teoretică, pentru a eficientiza utilizarea sistemului limbii în variate şi importante situaţii de comunicare.

- Având în vedere că profesaţi în învăţământ încă din 1988, cum aţi defini această meserie? Cu ce dificultăţi v-aţi confruntat şi care sunt cele mai importante satisfacţii?

- Nu i-aş spune meserie. Profesoratul este un proces în care sunt implicaţi cei cu harul învăţăturii. Cei ce îi învaţă pe alţii, învaţă ei înşişi mereu. Nici n-aş putea să vă spun în ce măsură sunt dascăl şi în ce măsură învăţăcel. Ştiu doar că prevalează învăţăcelul. Pentru mine această profesie a fost un neîntrerupt şir de bucurii. După treizeci de ani de profesorat, am un nume care se leagă cu cinste de sintagma „Doamna Profesoară”, o voce pe care mulţi foşti elevi şi studenţi spun că şi-o amintesc cu drag, învăţându-i una sau alta, am scris numeroase cursuri şi caiete de seminar, aflate în BCUT şi în alte biblioteci universitare din ţară, cărţi de cercetare, proză, volume omagiale pentru mari personalităţi ale culturii naţionale, cum ar fi Prof. G.I. Tohăneanu şi Poetul Eugen Dorcescu. Copilul care am fost, cu o extraordinară curiozitate pentru misterele dintre coperţi, a ajuns să trăiască, de zeci de ani, din miracolul cuvintelor. Singurele dificultăţi cu care m-am confruntat din cauza profesiei au fost de natură financiară. Dar... am găsit mereu o „fereastră deschisă”, pentru ca, şi alor mei, şi mie, să ne fie bine. Satisfacţii am atunci când, pe stradă, tinerii mă salută zâmbind şi eu ştiu că îmi sunt sau că mi-au fost studenţi. Sau când, la câte-o lansare de carte, la care îi invit ca pe nişte colegi mai tineri, fără excepţie, umplu sala până la refuz. Ori când foştii studenţi  mă citează în lucrările lor de grad, în disertaţii, doctorate, cărţi... Asemenea lucruri sunt fără preţ.

- Aţi publicat o serie de volume de specialitate, mai exact în domeniul lingvisticii, al comunicării, literaturii şi hermeneuticii. Împărtăşiţi-ne puţin despre ce reprezintă un astfel de demers, care sunt considerentele, cât durează documentarea.

- Ceea ce am scris până acum a fost original şi, în principiu, non-contradictoriu, deoarece lucrările mele sunt compatibile ca problematică şi stil. Am creat instrumente de lucru necesare studenţilor filologi, de la caiete de seminar la cursuri, manuale universitare, colecţii de prelegeri etc., în care toate aplicaţiile erau axate pe texte literare; am făcut cercetare lingvistică pe corpus, alcătuit în exclusivitate din texte literare; am scris eseuri hermeneutice, consacrate poeziei lui Eugen Dorcescu, dar şi proză, din care am extras numeroase fragmente utile în predarea sintaxei frazei, a semioticii şi a pragmaticii. De altfel, la Timişoara s-a creat un asemenea cerc filologic, în interiorul căruia e mult freamăt, multă documentare şi grijă pentru a pune în mişcare toate resursele cognitive şi creative ale unui cadru didactic universitar. Aşa au procedat marii dascăli ai Catedrei noastre de limba română, pentru care limba şi literatura erau la fel de atractive. Mă gândesc, în special, la G.I. Tohăneanu şi Ştefan Munteanu, la care se raportează câteva generaţii de discipoli admirabili.

- Ce v-a determinat să faceţi trecerea de la literatura de specialitate la beletristică? Când aţi început să scrieţi şi care sunt principalele surse de inspiraţie?

- Am început să scriu din adolescenţă şi mi-am dorit să fiu scriitoare. Dar nu s-a ivit prilejul unui debut, am amânat, am uitat. Şi, fiindcă m-am concentrat pe cariera de lingvist, am abandonat ideea de a scrie literatură. Totuşi, nicio clipă nu m-am rupt de literatură. Am fost mereu un lingvist al prezentului, preocupat de tot ceea ce înseamnă comunicare prin limbaj verbal, de la intenţie, la particularităţile formale şi semantice ale mesajului, până la aspectele receptării operei literare. Cea mai bună dovadă în acest sens este dicţionarul tematic, în trei volume, realizat împreună cu Doina Comloşan, în vederea formării şi valorificării competenţelor de comunicare lingvistice şi literare. De aici până la creaţia beletristică era însă o mare distanţă. Colega mea Carmen Blaga, care m-a rugat să o însoţesc în plimbările sale vesperale, roman, pe care nu apucase să îl definitiveze. La înmormântarea ei, Cornel Ungureanu s-a referit la acest proiect şi i-a sfătuit pe cei prezenţi să nu mai amâne lucrurile importante. Am simţit atunci că e momentul să mă concentrez pe propriul roman, ca să nu fie prea târziu. L-am terminat, l-am listat, mai mult de un an a stat prin casă, fără să-l citească cineva. Într-o dimineaţă, fiul meu Raoul, deja student la Litere, m-a îmbrăţişat cu o bucurie ieşită din comun: „Mamă, ţi-am citit romanul. E fantastic. Publică-l!” A apărut în 2010, la Editura Excelsior Art, într-un tiraj destul de mic. Mi l-au prezentat Rodica Bărbat şi Aurel Turcuş. Modestia m-a împiedicat să îl ofer altor literaţi, să le cer o părere despre acesta. În 2015, l-a citit Eugen Dorcescu şi i-a făcut o cronică foarte generoasă, încurajându-mă să scriu din nou proză. Anul trecut, am publicat „Apa” şi am avut parte de numeroase cronici favorabile. Acum, lucrez la un roman intitulat „Celesta”, din care au apărut deja fragmente în câteva reviste culturale. Nu am avut deloc  impresia că aş trăda lingvistica prin literatură. Cei treizeci de ani de carieră lingvistică, precum şi operele autorilor fundamentali, frecventaţi sau nu cu finalităţi lingvistice, m-au ajutat să construiesc şi să elaborez, cu exigenţă, un text literar. Hermeneutica mea se întemeiază pe lecturile de lingvistică generală, disciplină care, în zilele noastre, s-a lărgit considerabil, graţie inerentelor deschideri spre semantică, semiotică şi pragmatică. Practic, interpretez textul literar într-o formă asumată pragmatic, ca variantă proprie de analiză a discursului.

- Ştiu că aţi oordonat, îngrijit şi realizat mai multe volume despre poetul Eugen Dorcescu, de care vă leagă şi o frumoasă prietenie. În ce mod v-a influenţat opera sa?

- L-am cunoscut pe poetul Eugen Dorcescu în 2015, într-o perioadă în care aveam foarte mare nevoie unul de celălalt. I-am citit poezia cu încântare şi admiraţie, simţind că îmi comunică direct, cu foarte mare naturaleţe şi cu o formidabilă forţă persuasivă. Am parcurs-o mai întâi dinspre prezentul nirvanic spre „Pax Magna” începutului. Am recitit-o apoi, uluită să descopăr o unitate de idee şi expresie, care-mi permitea să fac permutări între texte sau să identific fenomene recurente de coeziune şi coerenţă, pe baza cărora se cristaliza o construcţie metafizică sublimă. M-am gândit că valoarea acesteia poate fi pusă în lumină de o antologie, care să reunească o selecţie de poeme reprezentative. În seara de 24 aprilie 2015, Poetul mi-a încredinţat, în variantă electronică, toată opera sa, într-un fişier numit „Exegi monumentum”. Gestul acesta mă responsabiliza, mă făcea să schimb ordinea priorităţilor mele de atunci şi să mă dedic editării şi interpretării unei creaţii de asemenea anvergură spirituală şi estetică, al cărei autor era dispus la dialog şi cooperare. Aşa a început prietenia şi... şcoala noastră, în care Poetul, cu umor, bunăvoinţă şi severitate, este Magistrul, în profundul înţeles al termenului, iar eu „dascălul dăscălit”, covârşit de teme, dar convins că are încă multe de învăţat. Am tot atâta încredere în experienţa literară a Maestrului, cât în bunele sale intenţii, egală admiraţie pentru scriitorul profesionist şi pentru omul spiritual Eugen Dorcescu. Am lucrat amândoi cu bucurie, în armonie, la trei proiecte, deja finalizate: antologia ne varietur „Nirvana. Cea mai frumoasă poezie”, însoţită de eseul meu hermeneutic, Editura Eurostampa, 2015, monumental volum în memoria Olimpiei-Octavia Berca; un eseu hermeneutic în dialog cu Poetul Eugen Dorcescu, intitulat „Etern, într-o eternă noapte-zi”, Timişoara, Ed. Mirton, 2016; respectiv, un volum omagial, „Despre Eugen Dorcescu”, coordonat de mine, Timişoara, Ed. Mirton, 2017. Dar colaborarea nu se sfârşeşte aici. Dimpotrivă, complementaritatea noastră şi calitatea realizărilor de până acum ne obligă să privim cu aceeaşi seriozitate şi seninătate următorii paşi.

- Ce vă propuneţi pentru viitorul apropiat?

- Am mai multe planuri, dar cel mai important mi se pare acela de a realiza o monografie, modernă şi elocventă, despre viaţa şi opera lui Eugen Dorcescu.

Ioana NICOLESCU