Era o zi de miercuri. 7 martie 1990. Undeva, într-un birou al ziarului/Societății „Timișoara”, un grup de oameni stă la o masă cu draftul unui comunicat/apel care urmează să fie publicat în ediția de a doua zi a ziarului. Se fumează mult, se discută, se fac ciorne, tăieturi, corecturi, reformulări.

Rezultatul sună așa:

„Duminică, 11 martie, ora 11, sunteți invitați în Piața Unirii, la adunarea populară prilejuită de citirea PROCLAMAȚIEI DE LA TIMIȘOARA. Este un act important, prin care se aduc la cunoștință întregii națiuni idealurile Revoluției de la Timișoara. Mass-media centrală nu le-a făcut cunoscute țării decât parțial sau chiar denaturat. Ca atare, Proclamația nu cuprinde altceva decât ideile scandate în stradă în timpul Revoluției și cele decurgând logic din acestea. Ia atitudine împotriva politicii centrale de minimalizare a Revoluției noastre, de izolare informațională a Timișoarei, precum și împotriva manevrelor specific comuniste de dezbinare socială și națională, de constrângere prin intimidare și diversiune.

Proclamația nu este redactată în numele tuturor timișorenilor. Nu-i reprezintă pe activiștii comuniști și nici pe securiști. Nu-i reprezintă pe cei care în zilele Revoluției au stat ascunși după perdele, s-au bucurat de victoria obținută de noi în stradă, dar apoi au devenit admiratori fervenți ai grupului comunisto-securist din fruntea FSN-ului, cel ce se străduie acum să ne facă Revoluția uitată. Nu-i reprezintă nici pe cei care au participat la Revoluție, dar ulterior și-au limitat aspirațiile la un comunism fără Ceaușescu.

Proclamația îi reprezintă, deocamdată, doar pe cei ce au redactat-o și pe cei care au aderat deja la ea:

- Societatea Timișoara (a scriitorilor și gazetarilor care au participat nemijlocit la Revoluție);

- Societatea Europa (a studenților publiciști din Timișoara);

- Confederația 16 Decembrie (organizație independentă a tinerilor din județul Timiș).

Sunt grupări independente politic, care luptă pentru o democrație reală, pentru apărarea drepturilor și libertăților universale ale omului, Nici una dintre ele nu va candida în alegeri. Le unesc însă acum și le fac active fidelitatea față de idealurile Revoluției de la Timișoara și dorința ca România să nu mai cunoască niciodată teroarea comunistă”. După care mai vin câteva detalii organizatorice.

 

Munca de dinainte

Apelul din 7 martie nu era nici pe departe primul pas gândit și lucrat în birourile ziarului și Societății Timișoara. Totul a început, de fapt, în 22 februarie 1990, când la un miting de protest împotriva celei de-a doua incursiuni a minerilor la București, George Șerban propunea să se redacteze o Proclamație a Timișoarei către țară, în aceasta fiind necesar a se aminti ce s-a dorit prin Revoluția din 16 decembrie. Puțini știau că George Șerban, consultându-se cu câțiva colegi, deja lucra la acest document. În 27 februarie, în paginile ziarului, el revine asupra propunerii de redactare a unei Proclamații: „Propun ca textul Proclamației să fie redactat de un grup de participanți la Revoluția timișoreană, dintre cei care au fost din prima și până în ultima zi printre demonstranți”. Ziarul (numărul 15 – o tempora!) nu fusese încă tipărit când decizia privind Proclamația a fost luată. Așa că, în după-amiaza zile de 27 februarie, Societatea Timișoara este convocată în ședință extraordinară pentru a analiza textul Proclamației propus de George Șerban. Se fac mici adăugiri, tăieri, corecturi, dar textul este adoptat, și la fel și calendarul evenimentelor următoare. 

În 2 martie 1990, Proclamația de la Timișoara este prezentată în fața Consiliului Local al Municipiului Timișoara, care solicită un răgaz de o săptămână pentru a decide dacă va adera sau nu la ea. Între timp, încep pregătirile pentru adunarea populară din Piața Unirii. Diverse organizații și asociații care au fost informate cu privire la proclamație își exprimă adeziunea. Un duș rece vine în 8 martie, din partea Biroului executiv al Comitetului Provizoriu de Uniune Națională Timiș, care refuză să adere la Proclamație din cauza Punctului 8, cel care propunea ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Dar o zi mai târziu, în 9 martie, vine și vestea bună: Consiliul Municipal Timișoara analizează textul Proclamației și, cu 45 de voturi pentru, 3 abțineri și nici un vot împotrivă aderă la Proclamație. Mai mult decât atât, Primăria Municipiului Timișoara aprobă ca loc de desfășurare a adunării de la 11 martie, în locul Pieței Unirii, Piața Operei, considerând că „manifestația reprezintă, prin conținutul ei, o evocare spirituală a Revoluției de la Timișoara”.

„Splendida duminică ploioasă”

A venit și ziua de 11 martie. Emoții mari pentru toți cei care s-au implicat, într-un fel sau altul, în ceea ce a însemnat Proclamația. Mitingul era anunțat pentru ora 11 și erau temeri că vor exista provocatori. Deși textul Proclamației nu fusese încă făcut public, deja se vorbea despre ea că ar fi un act prin care s-ar încerca ruperea Banatului de România, din cauză că Proclamația cerea descentralizarea economică și administrativă – vise frumoase chiar și în ziua de astăzi.

George Șerban îi ceruse lui Iosif Costinaș să se ocupe de pază și de ordine în Piața Operei în timpul desfășurării mitingului. Acesta a acceptat, deși nu credea că adversarii vor avea curajul să se dedea la provocări. A strâns cam o sută de persoane, majoritatea membri ai Forumului Cetățenesc. Datorită lor, totul s-a întâmplat într-o perfectă ordine, fără a da curs provocărilor și eliminând cazurile izolate care ar fi putut crea incidente menite să dea o altă turnură evenimentului care se dorea să fie lansarea proclamației.

Vremea era destul de mohorâtă dar, cu două ore înainte de miting, lumea a început să se strângă în Piața Operei. Și, pe măsură ce treceau minutele, veneau din ce în ce mai mulți oameni. Unii zic că au fost zece mii, alții că au fost câteva zeci de mii – cert este că Piața Operei s-a umplut. Și, cu puțin după ora 11, de la Balconul Operei, s-a auzit vocea lui George Șerban: „Populația orașului Timișoara a fost inițiatoarea Revoluției române. Între 16 și 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un înverșunat război cu unul dintre cele mai puternice și mai odioase sisteme represive din lume. A fost o încleștare cumplită pe care noi, timișorenii, o cunoaștem la adevăratele ei proporții. De-o parte populația neînarmată, de cealaltă parte Securitatea, Miliția, Armata, și trupele zeloase de activiști ai partidului. Toate metodele și mijloacele de reprimare s-au dovedit însă neputincioase în fața dorinței de libertate a timișorenilor și hotărârii lor de a învinge. Nici arestările, nici molestările, nici chiar asasinatele în masă nu i-au putut opri. Fiecare glonț tras a adus pe baricadele Revoluției alți o sută de luptători. Și am învins”.

Cu jumătate de oră înaintea începerii mitingului, Harald Zimmerman este căutat de comandantul Poliției județene, care îi pune în vedere că „desfășurarea mitingului în Piața Operei contravine singurei decizii aflate în posesia poliției privitoare la locurile de desfășurare a unor astfel de manifestații și potrivit legii organizatorii sunt pasibili de amendă”. Dar nu întrerupe desfășurarea manifestației. „Este prima amendă din viață pe care o accept cu plăcere; aproape că sunt pe cale să mulțumesc...”, povestește mai târziu că s-a gândit, atunci, Harry Zimmerman.

„Cam pe la jumătatea mitingului, își aducea aminte Iosif Costinaș, a început ploaia. O ploaie caldă, aproape ca una de vară. Nu aveam umbrelă. Aveam doar o portavoce. Cu portavocea nu te poți apăra de ploaie. În fața mea, de fapt în fața punctului de observație unde stăteam (pe treapta de sus la intrarea în Operă), se afla o tânără pe care o cunoșteam vag. De câteva ori, mi-a oferit umbrela ei. Ca să nu răcesc. (...) A fost o splendidă duminică ploioasă. Pentru că nu prea ne-a păsat de ploaie atunci când mii de glasuri scandau: «Apel din Timișoara: Trezește, Doamne, Țara!»”.

 

Ați mințit poporul/cu televizorul

Seara, la Televiziunea Română - și da, era singura televiziune centrală pe atunci! -, Cornelius Roșiianu, prezintă manifestarea de la Timișoara altfel decât au văzut-o toți cei care au fost prezenți la ea. Conținutul Proclamației este redat incomplet, ocolindu-se punctele esențiale. Cu o atitudine ironică, crainicul TVR se leagă mai mult de expresia „descentralizare economică și administrativă”, pe care o manipulează într-un mod tendențios. Degeaba însă. Proclamația a pornit spre lume și, în zilele care au urmat, sute de asociații, partide politice, sute de mii de oameni aderă la ea. Textul Proclamației face înconjurul Europei. Proclamația începe să facă istorie.

 

După 27 de ani

Privim înapoi, spre acel 11 martie 1990, cu nostalgie. Câte visuri și câte speranțe s-au legat de el! Câți oameni au crezut, până la sfârșitul vieții, în idealurile Proclamației. Câți s-au luptat pentru transpunerea în realitate măcar a Punctului 8, câte energii s-au consumat în jurul unei iluzorii Legi a Lustrației...

„În timp ce îl filmam pe regretatul George Șerban citind respectiva Proclamație, în balconul din Piața Operei, nu puteam să-mi opresc mirarea. Gândindu-mă, în acel moment, la realitatea din ultimii 50 de ani ai României, textul respectiv părea venit din alt univers. Cât de pesimist aș fi fost atunci, tot nu aș fi crezut că, din păcate, majoritatea punctelor din Proclamația vor rămâne doar idealuri”, scria Oscar Berger. 

Iar George Șerban, de al cărui nume Proclamația a rămas legată, spunea: „Cel mai mare regret este altul: susținătorii Proclamației au redus-o la Punctul 8, adversarii ei au redus-o la Punctul 11 (au pretins și unii mai îndrăznesc încă să pretindă că noi am revendicat autonomie teritorială, deși știu și ei foarte bine că nu am pretins decât banala descentralizare economică și administrativă). Proclamația cuprinde și alte idei timișorene importante, care ar fi meritat să fie receptate, mai ales de către Putere, încă din 1990. În sumarul program economic din Proclamație se află, de pildă, soluția evitării inflației (apreciată atunci de ambasadorul SUA ca excelentă) și chiar modelul de privatizare MEBO, propus ca variantă. O altă idee timișoreană importantă, din păcate nereceptată de partidele politice din opoziție: propunerea de a nu se încerca o copiere a modelului capitalist occidental. Cu moștenirea noastră materială și morală și cu mentalitățile ce domină societatea românească, în România nu este posibil capitalismul de tip occidental nici într-o jumătate de secol. (...) Nici o forță politică nu s-a încumetat să caute un nou concept de societate, adecvat României actuale și reale și nu celei abstracte din visele noastre de prosperitate și civilizație. Mai încet și mai puțin spectaculos decât visam în 1990, comunismul se prăbușește și în România. Este însă naiv și periculos cel care pretinde că va pune în loc capitalismul occidental”.

Ce să mai spui altceva, după 27 de ani? Proclamația a rămas, cumva, un vis. Dar unul care și-a avut - și, poate, încă își are – importanța lui. Iar acest lucru, astăzi, este recunoscut de toată lumea.

Nota bene: cu toate că Societatea și ziarul au fost eminamente monarhiste, în Proclamația de la Timișoara nu se face vorbire despre Regele Mihai. Probabil că nu s-a dorit zgândărirea unor sensibilități extrem de prezente în acea perioadă. Totuși, după 20 de ani, M.S. Regele Mihai a decorat Societatea Timișoara cu Crucea Casei Regale tocmai pentru „păstrarea în conștiința publicului român a documentului definitoriu al evenimentelor din decembrie 1989 și al democrației: Proclamația de la Timișoara”.

 

Epilog

„Noi, autorii acestei Proclamații, participanți la evenimentele dintre 16 și 22 decembrie 1989, nu considerăm Revoluția încheiată. O vom continua pașnic, dar ferm. După ce am înfruntat și am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni și nimic nu ne mai poate intimida”.

 

Flavius BONCEA