Împreună cu prințul Eugen de Savoia, contele Mercy a avut o influență covârșitoare asupra istoriei Banatului și, implicit, asupra Timișoarei. După ce Prințul de Savoia în fruntea armatei imperiale austriece a eliberat cetatea și Banatul de sub ocupația otomană, în 12 octombrie 1716, prințul i-a propus împăratului Carol al VI-lea, să-l numească guvernator al Banatului Timișean pe contele Claudius Florimund de Mercy d’Argenteau, general de cavalerie în armata imperiului.
Despre primii ani din viața contelui Mercy
Claudius Florimund de Mercy d’Argenteau s-a născut în anul 1666 la Martin Fontaine, în Longwy, regiunea Lorena (Franța), devenind general de cavalerie în armata Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, și primul guvernator civil și militar al Banatului. Generalul Mercy a luptat împotriva otomanilor în Ungaria, între 1683 și 1690, apoi a primit misiunea să lupte în Italia de nord contra francezilor, în 1701 și a fost trimis ulterior în ținutul Rinului. În 1716 a luptat împotriva otomanilor alături de Eugen de Savoia, cucerind Petrovaradin-ul, Timișoara și Belgradul. Dupa cucerirea acestora, a fost încredințat cu asedierea Panciovei, Palancii Noi și Orșovei. Viitorul guvernator civil și militar al Banatului a primit decizia de numire pe această funcție în data de 1 noiembrie 1716.
Activitatea contelui Mercy în administrația Banatului
Contele Mercy era un militar sobru care făcea parte dintre condotierii francezi ai Casei de Habsburg. El a impus o disciplină aproape cazonă într-o lume dominată de dezordinea unui oraș aflat în plină dezvoltare. În timpul guvernării, după instalarea sa la conducerea acestei provincii, Banatul a fost împărțit în 12 districte, fiecare având în frunte câte un administrator, păstrând totodată cnezii bănățeni. Satele românești și cele sârbești erau conduse de către un cneaz sătesc care făcea legătura între locuitori și administrația imperială. Pe toată durata mandatului de 2-3 ani, cneazul era scutit de dări și de robotă. Satele de coloniști erau conduse de catre un jude (Richter, Schulze), secondat de către un ajutor (Kleinrichter) și câțiva jurați. Districtele erau conduse de către un administrator districtual (Districtverwalter), ajutat de subadministratori districtuali (Districterverwalter). Administratia Banatului era asigurată de către un guvernator militar sau civil, care avea în subordinea sa consilieri civili și militari. Aceștia aveau la rândul lor în subordine o serie de funcționari. La început, Administrația Banatului a fost militară, după care una mixtă, pentru ca după data de 29 septembrie 1751 să fie civilă, formată dintr-un președinte și 6 consilieri. Banatul Imperial a avut statut de domeniu al Coroanei, Împăratul fiind singurul stăpân al pământului. Supușilor le erau date spre folosință loturi de pământ, dar plăteau darea pe cap, darea pe avere și zile de robotă care și acestea erau de două feluri: cu brațele și cu atelajele.
În data de 12 iulie 1717, contele de Mercy a înaintat Camerei Aulice de la Viena „Proiectul modest de organizare a Banatului Timișoarei” prin care propunea reorganizarea provinciei astfel încât să aducă multiple și reale beneficii Casei Imperiale. După aprobarea proiectului s-a întocmit „Comisia de organizare a Țării Banatului” care a funcționat sub conducerea directă a contelui. Doi ani mai târziu, războiul l-a tinut ocupat pe guvernator și departe de Timișoara și de preocupările lui pentru dezvoltarea regiunii. Până să plece la luptă, el a pregătit planul de sistematizare și au fost demarate activitățile de reorganizare a orașului distrus de otomani în perioada ocupației. Au fost aduși zidari, dulgheri, fierari, tâmplari și cărămidari din landuri austriece care să lucreze la planurile sale de modernizare, organizați și supravegheați de către judecătorul orașului, Blum Florian. Încă din timpul iernii fusese adusă din pădure lemnăria necesară pentru noile construcții ce urmau să fie ridicate în Timișoara. Administrația a adunat toată forța de muncă din plan local și din regiune.
Încă dinainte de începerea construcțiilor de modernizare a cetății, adică din anul 1718, fuseseră demarate lucrările de construcție a Palatului de reședință a guvernatorului Mercy în Piata Balasz (amplasată în fața actualului magazin Bega), care avea să devină mai târziu reședința episcopilor, închisoare și, mai apoi, edificiul parchetului. Clădirea a fost proiectată pe două nivele având o intrare străjuită de 4 coloane înalte, deasupra lor fiind un balcon. Stilul arhitectonic a fost influențat de neoclasicism cu reminiscențe baroce, rămânând una dintre clădirile reprezentative ale orașului până în zilele noastre.
Sub conducerea lui Mercy s-au întocmit hărți, s-a făcut recensământul populației, s-au îndiguit principalele râuri, s-au asanat mlaștinile, s-au construit drumuri și fabrici. Ele au răsărit peste tot în cartierul Palanca Mare pe întinsa câmpie traversată de râul Bega. Pe o insulă a râului a fost ridicată Fabrica de Postavuri, iar lângă ea s-au ridicat fabricile de piele, de ciorapi, de mătase, de praf de pușcă, de cuie, cea de săpun, de hârtie, de pălării, ateliere, vopsitorii, presa de ulei etc. Mercy s-a străduit să dezvolte industria, cultura plantelor industriale și mineritul și se pare ca i-a reușit. A introdus cultura viermilor de mătase pentru care a tocmit meșteri italieni sosiți în cetate să instruiască muncitorii. Pentru asta a dispus plantarea de duzi de-a lungul drumurilor. Cei care distrugeau duzii erau aspru pedepsiți. Când a dat drumul fabricii de mătase cu meșteri aduși special din Italia, rezultatele au apărut imediat, căci mătasea era de calitate, iar prima bucată realizată a fost închinată lui Dumnezeu și dăruită Catedralei Cetății. Împărătesei Cristina i s-a trimis și ei o rochie făcută din primele mătăsuri executate aici.
Guvernatorul s-a ocupat de administrație înființând sfatul orășenesc, a format societatea de construcții, societatea comercială germană care a preluat desfacerea mărfurilor în Banat, a organizat transportul de persoane și bagaje de mână, a înființat serviciul poștal. În 1719 a demarat lucrările la Cazarma „Transilvania” cu o lungime de 483 m, declarată la acea vreme cea mai lungă din Europa. Un an mai târziu a preluat funcția de comandant al Banatului. A dus o politică de colonizare în conformitate cu politica mercantilistă a Casei Imperiale și a propus repopularea cât mai grabnică a ținutului cu foști locuitori sârbi și români care se refugiaseră în timpul războiului încheiat în 1718, dar și cu coloniști germani, în special svabi, dar și francezi, italieni, spanioli sau de alte naționalități de pe tot cuprinsul Europei. Ei erau aduși aici ca să asigure forța de muncă necesară valorificării resurselor naturale. În 1722, fosta provincie Banat era împărțită între Serbia, România și Ungaria de astăzi. Teritoriile ocupate au fost colonizate treptat cu germanii care plecaseră din locurile lor de baștină, spre Banat, în căruțe proprii până la porturile dunărene Ulm, Gunzburg, Donauworth, Neuburg și Regensburg, unde s-au îmbarcat și au fost transportați pe plute pe Dunăre în jos până aici. Când și-au coborât căruțele pe sol, și-au continuat călătoria până în ținuturile care le fuseseră atribuite. Noi sate germane au răsărit pe pământuri nelocuite până atunci. Coloniștii și-au construit satele cu străzi întretăiate în unghi drept, care aveau în centru o biserică. Printre ei se aflau agricultori, funcționari și militari care acceptaseră să emigreze aici, nemulțumiți fiind de situația politică, socială și economică din zonele natale unde iobăgia era tot mai grea, iar războaiele teritoriale germano-franceze din Alsacia, Lorena și Saarland decimau bărbații și flăcăii din familiile sărace, preoții erau intoleranți din punct de vedere confesional, iar aristocrația și clerul trăiau în huzur exploatându-și slujitorii.
În 1723 a fost întocmită o hartă detaliată a Banatului, a început fortificarea cetății și construirea noii cetăți a Timișoarei care s-a întins pe o perioadă de 42 de ani. Însuși contele Mercy a așezat piatra de temelie când s-a închis placa comemorativă. Case de locuit, spitale, școli, palate oficiale, reședințe civile și militare, biserici și monumente au schimbat fața orașului. În 1728 s-a început canalizarea râului Bega, s-au asanat terenurile inundabile care urmau să fie exploatate în agricultură. Canalul navigabil al Begăi a fost prelungit până în Serbia de azi, asigurând noi oportunități comerciale pentru dezvoltarea economică a urbei. În timpul contelui Mercy au fost regularizate râurile Bega și Timiș, a fost reorganizat transportul de persoane, bagaje și marfă, au fost eficientizate serviciile poștale în fiecare localitate din Banat. Au fost aduși medici și cadre medicale, au fost înființate spitale și două farmacii. Toată populația din orașele și satele bănățene, oameni simpli cu școală primară, muncitori, țărani, copii, bătrâni, vorbeau 2-3-4 sau chiar 5 limbi străine, în funcție din câte naționalități era formată localitatea respectivă. Piața Unirii a fost transformată într-o zonă comercială și administrativă. În 1733, contele și-a întrerupt activitatea de guvernator și a fost trimis pe post de comandant imperial pe frontul italian. În locul lui a fost numit guvernator baronul Engelshofen până în anul 1736.
Edificii ale contelui Mercy în Banat
Contele Mercy a înființat colonia italiană „Mercydorf” sau „satul lui Mercy” din satul Carani, judetul Timiș. Satul a fost întemeiat de conte în anul 1717, fiind populat cu coloniști italieni care au lucrat împreună cu meșteri francezi și germani la construirea conacului din sat. În 1723, satul apărea pe hărțile întocmite de administrația habsburgică sub numele de Kayran, iar în 1761 , în dreptul localității, era trecut pe harta „Karan oder Mercydorf” (satul lui Mercy). Azi i se mai spune si Merțișoara.
Palatul Mercy a fost ridicat în prima jumătate a sec. XVIII la cererea guvernatorului militar și civil al regiunii. Se remarcă în construcție stilul clasicist cu reminiscenţe baroce: coloanele ionice duble care marchează intrarea la parter şi dublarea pilaştrilor de deasupra, de la etaj, corespund procedeelor plastice ale arhitecturii baroce. În anul 1722 pe acest amplasament se afla „Casa Generalatului” în care a locuit contele de Mercy. Acesta era aşazisul „Palatul Mercy” din folclorul timişorean.
Contele a avut și un castel de vânătoare, amplasat lângă Padurea Verde, la ieșirea din orașul Timișoara de astăzi. Acesta a solicitat restaurarea unei case de vânătoare ridicată în timpul ocupației otomane. Această casă de vânătoare exista încă din perioada marii epidemii de ciumă (1738-39). Aici au fost amenajate în vremea ciumei spitale. Forma inițială a clădirii era octogonală. Din fotografiile sec. XIX iese în evidență caracterul arhitectural turcesc. Astăzi, aici funcționează Școala profesională de pădurari.
Sfârșitul contelui Mercy
Contele Claudius Florimund de Mercy d'Argenteau a murit pe câmpul de luptă la 29 iunie 1734, în bătălia de la Corcetta, în apropiere de Parma. El este înmormântat în Catedrala din Reggio Emilia din Italia.
În semn de apreciere a faptelor sale, pentru tot ce a făurit pentru Banat, timisorenii i-au ridicat o statuie contelui Claudius Florimund Mercy. Aceasta se află amplasată pe Aleea Personalităților Bănățene din Parcul Central al municipiului Timișoara, fiind amplasată lângă statuia colegului său de arme, un alt viteaz al eliberării Banatului, Prințul Eugen de Savoia.
Cornel SERACIN
Sursa de inspirație pentru realizarea acestei pagini a fost ploaiadecuvinte.blogspot.ro.