... „Nici casa memorială Augusto Padovanni n-a scăpat de acest fenomen. Treptat, interesul pentru ea a scăzut, lucrările de întreţinere aproape încetând. Primul semn grav de avarie l-a constituit deteriorarea acoperişului, astfel că a început să plouă în pod. Pe urmă, în cadrul unei festivităţi, într-o pauză de discursuri, s-a auzit tot din direcţia podului un prelung mieunat. Concluzia ce s-a impus era clară... cuib de mâţe în obiectivul cultural. Mai departe, totul s-a rostogolit ca un bolovan la vale. Camerele din faţă au fost închiriate de primărie pentru nunţi, iar cele din spate au devenit spaţiu pentru o ciupercărie şi un mic bar... «La nea Ştefan»... Aici, în barul care funcţionează, mai poate fi văzută o scrumieră în formă de şalupă, la capătul căreia, în vârful unei tije, e fixat un mulaj reprezentând capul scriitorului. Nu arareori, pe creştet sunt stinse ţigări şi trabuce. Restul pieselor Padovanni sunt dispărute fără urmă”...
Rândurile de mai sus, într-un fel premonitorii, aparţin prozei intitulate „Casa Memorială”, scrisă de mine prin 2010 şi cuprinsă în volumul „Tour Eiffel, turiştii toamnei”, apărut în 2012, la editura Paralela 45, Piteşti. Nu m-am gândit atunci că ele vor fi confirmate atât de brutal de realitate. Ceva presimţisem, erau anumite semne că pe partea culturală a fiinţei noastre naţionale nu dăm prea mulţi bani dar nici chiar aşa. Am văzut mai zilele trecute pe un post de televiziune darnic altfel cu „prezentarea” interlopilor şi a tot felul de bătăi, sub patronajul unei voci indignate şi nu prea, felul în care arată casa din satul Hobiţa, județul Gorj, unde se născuse Constantin Brâncuşi. Nu mi-am imaginat, cu toate părerile proaste ce le am despre oficialităţile române, că aşa ceva nu era o ficţiune ci crunta realitate. Casa acestui mare artist, unic în felul lui, casa în care acesta se născuse, era un morman de bârne, lemne, pereţi semi-năruiţi, totul într-un imperiu de buruieni. Printre toate acestea aparatul de filmat identificase un număr de găini care, evident, se pretau decorului descris mai sus. Se ştie prea bine, sau cel puţin aşa cred, că nu avem un număr prea mare de personalităţi cunoscute şi în lume. Care într-un anumit fel să ne reprezinte, să spună lumii câte ceva şi despre noi. E drept că în mai multe rânduri ne-am vânzolit cu el, spunând că în atelier avea covoare olteneşti, că-i plăcea mămăliga pe care după tipic o tăia cu o aţă, că asculta aproape cu religiozitate cântecele Mariei Tănase. Mai altfel zis, că trăia „româneşte” în mijlocul Parisului. Dar cu toate acestea artistul se născuse în România, lăsase urme puternice aici, mai apăsat, se născuse într-o casă de unde mai apoi a pornit în lume. Judeţul Gorj, mai exact oficialităţile de acolo, ar fi avut o mare datorie faţă de spiritualitatea, cultura română, să salveze acest „punct”, obiectiv, transformându-l într-o casă memorială exemplară, pe măsura celui care se născuse acolo. De revendicat îl revendicăm, asta ştim să facem, dar tratăm memoria lui cu pereţi căzuţi, bârne, buruieni şi găini. „Lumea bună şi subţire” din judeţ, cu inevitabilele vile, maşini, conturi, concedii exotice chiar nu ştie nimic despre această situaţie, mai exact mizerie? Sau miniştrii culturii din Capitală au fost, sunt şi ei legaţi la ochi şi surzi? Aceştia suntem, am mai spus-o, lucioşi pe dinafară, cu papioane la gât şi cămăşi de firmă, şi goi ca scorbura pe dinăuntru. După cum reiese din context, nu l-am meritat pe Brâncuşi şi nici pe alţii, ci mult mai mult pe Adi Minune, Jean de la Craiova, Clejanii etc. Cu ei, înainte!

Mircea PORA