S-a privit mult de la ultimul etaj al „blocului turn” pentru a fi văzute mai bine „oraşul”, „peisajul”, „ţărişoara”. Numai un răuvoitor ar putea spune că România după 1989 n-a suferit schimbări. Multe dintre ele, în bine. Lumea, ca atare, e mai agreabil îmbrăcată, mai rafinată în gusturi. Femeile cam exagerează cu portul pantalonilor, dar, per ansamblu, întrunesc calităţi ce conduc spre ideea de „sex frumos”. Prăvăliile, indiferent de profil, sunt pline de produse, diversitatea fiind mare. Unde sunt nu zăpezile, ci cozile de altă dată şi umilitoarele raţii? Să ne amintim. E un belşug de restaurante, baruri, discoteci cu servicii care sunt de calitate. Concediile, multe dintre ele, vizează străinătatea, nu de puţine ori Europa nemaifiind suficientă. Pe partea sănătăţii au apărut clinici private, cu şanse mai mari pentru bolnavi. Iar aproape în fiecare oraş s-a ridicat ceva nou, la nivelul edificiilor.
În tot cazul, dacă ţara în 1989 arăta rău, o vietate vlăguită, ceva ruginit, anchilozat, acum lucrurile nu mai stau chiar aşa. Se pune întrebarea dacă în mod special „cineva” sau „ceva” a produs această schimbare ce tinde spre bine. Vreo personalitate cu influenţă şi viziune, vreun partid compus din oameni harnici, tenaci, constructivi, la rândul lor vizionari? Nici vorbă de aşa ceva.
Toate schimbările produse s-au datorat în primul rând muşuroiului de furnici ce alcătuiesc stratul vast, esenţial, al oamenilor de rând. De aici s-au ridicat unii cu spirit de iniţiativă, cu îndrăzneală, cu hărnicie, cu simţ al riscului, reuşind să mai schimbe câte ceva din mecanismele de funcţionare, din peisajul ţării. S-ar putea chiar spune că tot ce s-a realizat s-a făcut, într-un anume fel, în virtutea inerţiei, în mersul general al lumii spre schimbări, modernizări, fără contribuţia specială a unor oameni excepţionali, de dimensiuni istorice. Nu i-am avut pe aceştia!
Să vedem acum dacă tabloul despre România aşa cum l-am prezentat poate fi plasat într-o expoziţie... Categoric, nu! Ţara e viciată din ‘89 şi până acum de lipsa tragică, aş putea spune, a unor conducători demni să poarte acest nume. Scrisoarea a III-a, partea de doua, de Mihai Eminescu, surprinde de peste veacuri, perfect, „calitatea” acestora. De numele celor mai mulţi dintre ei, a partidelor ce le-au alcătuit, pot fi alipite noţiuni ca incompetenţă, necinste, carierism, lipsă de umanitate, nepăsare, sete primitivă de profit, justiţie, uneori, aberantă.
Ei au format guverne, parlamentele alcătuite din ei au dat legi. Ce a rezultat de pe urma acestora ? Mai multe lucruri. Un nivel scăzut de trai, o mare inegalitate de venituri, mari, foarte mari carenţe de infrastructură, tăieri sălbatice de păduri, un climat de ilegalitate, o gravă cădere culturală şi de instruire, ridicarea unei categorii în creştere numerică numită „lume interlopă”, care orchestrează subteran traficul de droguri, arme, carne vie. Toate aceste minusuri au condus la un fenomen grav care ameninţă naţia asta chiar la rădăcinile ei: dorinţa a nenumăraţi români tineri, foarte tineri, de părăsire a ţării. Aşa ceva în istoria interbelică a României nu s-a întâlnit. Ca fenomen de masă, nici vorbă! Printr-o proastă conducere, pecinginea se întinde peste tot. Actualul preşedinte Iohannis a pus degetul pe rană când a vorbit de necesitatea creări unei „Românii Educate”. Dar cum s-o faci când violenţa stradală, cea din şcoli sunt mari, când nu e implantat un regim de disciplină pentru elevi, când în ţara asta aproape fiecare face ce vrea. Da, ideea şi realizarea unei „Românii Educate” ar fi salvatoare. Nu ne-ar mai dispreţui şi călca nimeni în picioare. Nu am mai fi centrul tuturor zonelor roşii posibile.
„România Educată”, o alăturare aproape magică de cuvinte. Una depărtată ca Everestul, nu-i aşa?

Mircea PORA