Orice întrecere sportivă stă sub semnul corectitudinii și al echității. Al cavalerismului și al onoarei care exclude lovitura mișelească, pe la spate, sau aranjamentele oneroase vizând obținerea victoriei. Izbânda - de va să fie - nu poate fi decât cinstită, neechivocă, rezultând exclusiv din calitățile intrinseci ale competitorului și nicidecum din mâzga unor combinații ori învoieli oculte. Spiritul dreptății nu permite astfel de ”învârteli”, de manevre dezonorante, care vin în contradicție fățișă cu noblețea preceptelor etice. Aici vorbim despre modelarea caracterului într-un anume fel. Al disputei aspre, tranșante, dar invariabil în limitele Fair Play-ului și al considerației apropo de adversar.
Practicarea sportului - mai ales a celui de performanță - generează o tipologie aparte. De la relația simplă, uzuală, la cea intens-concurențială, sportivul adevărat va afișa aceeași atitudine echilibrată, fără provocări ostentative sau aere de superioritate. Doar triumful din teren/arenă poate departaja indubitabil rivalii, oferind cununa cu lauri celui mai vrednic. Celui mai apt, mai bine pregătit și dornic de succes. Așa se întâmplă mereu în această vastă și superbă confruntare care e sportul și care reflectă la superlativ dorința/tendința pătimașă a omului de a-și depăși necurmat condiția, aspirând la tot mai mult și mai bine. Ca mărturie a acestui efort titanic și constant avem noianul de rezultate și recorduri pe care atleții de toate genurile și gabaritele le stabilesc neîncetat. Le consfințesc și tot ei le doboară, iar și iar, într-o frenezie a cuceririi demonstrând infinitele capacități de reconfigurare și de valorificare a potențialului psiho-fizic uman.
De câțiva ani încoace, o anume sportivă stăruie mereu în atenția noastră. Nu excelează prin dimensiuni corporale, semne distinctive ori alte particularități anatomice. E o ființă normală, dotată corespunzător, cu tot ”echipamentul” la ea. Arhitectura faciesului, ochii expresivi, vioi, și zâmbetul bonom, cald, împrumută chipului un gen de înțelepciune aparte. Uitându-te la ea, nu poți să n-o simpatizezi. Să n-o aplauzi și să n-o încurajezi pentru tot ce face în numele și spre gloria sportului românesc.
Preocupată și serioasă îndeobște - dar și ghidușă uneori - fătuca asta ne-a entuziasmat de nenumărate ori. Fiecare izbândă de-a ei ne-a clintit emoțional, însuflețind ambianța ternă din casele noastre. Vibram la unison cu ea - această făptură aparent sfioasă, plăpândă, dominată însă de o forță lăuntrică teribilă. Eșecurile n-au speriat-o. Biruințele n-au amețit-o. Un echilibru remarcabil a ferit-o (cel puțin până acuma) de surparea în sine, ori, dimpotrivă, de lansarea pe orbita trufiei.
Dincolo de reușitele ei în plan sportiv, vreau să relev încă un aspect al personalității sale: Dragostea și respectul cu care vorbește întotdeauna despre țara sa - România. Când pronunță ”Eu sunt româncă!” – simți imediat că nu e o simplă afirmație circumstanțială. O zicere de umplutură, ”printre dinți”, ci un crez intim plămădit în tainițele sufletului. Ei nu-i este rușine că aparține unui anumit neam (cum se mai jenează unii). Din contră, e chiar mândră de obârșia sa, pe care o afișează cu superbie, indiferent pe ce meridian al globului se află. Nu-i repugnă originea, datul ființial și emblematic, istoria devenirii pe acest pământ. N-are inhibiții sau prejudecăți apropo de apartenență. În schimb, are altceva. Și încă cu ghiotura. Are educație. În privința ei, cei șapte ani de-acasă și-au spus din plin cuvântul. Compatrioata noastră a crescut în cultul valorilor strămoșești, din care dragostea de țară și, implicit, patriotismul nu putea lipsi. Bravo părinților ei care au instruit-o de mică, sădindu-i în minte reperele de neșters ale identității etnice! Reunite, toate aceste elemente debușează într-un produs suprem al celebralului: caracterul. Se spune că un individ este apreciat (îndeobște) după trei criterii: 1) Felul în care își tratează părinții și familia; 2) Raportarea la ceilalți semeni; 3) Atitudinea față de țara natală. La care - adaug eu - dârzenia pozitivă, mentalitatea de învingător, chiar dacă nu întotdeauna îți surâde victoria, dar nu abandonezi deloc ideea revanșei cavalerești.
Tocmai caracterul, dacă-l ai, te împiedică să-ți denigrezi patria. S-o terfelești, alăturându-te altor nefericiți hulitori. Unui sportiv nu-i stă în fire să facă așa ceva. Să abdice de la condiția sa, în care moralitatea ocupă un loc central și orice zgândărire a ei poate isca ample seisme sufletești. Un sportiv autentic nu se va preta niciodată la astfel de jocuri. Le va respinge din fașă, concentrându-se pe latura adevărată și reprezentativă a existenței. Iar ea, precum știm, include prioritar Țara.
Este o realitate faptul că cele mai bune vești nu le dau politicienii sau chivernisiții tranziției, ci sportivii. De la dânșii provin isprăvile notabile, izbânzile - tot ce are rolul de-a alunga tristețea și de-a ne mai descreți câta frunțile. Dacă ne mai înveselim nițel - asta se datorează lor. Acelor compatrioți harnici și onești care duc cu mândrie, în lume, numele de ”România”. Și pentru care, bineînțeles, nu putem decât să le mulțumim și să le fim recunoscători!
Și, ca să nu mai prelungesc suspansul, persoana la care mă refer poartă și un nume: Simona Halep. Vajnică machedoancă, remarcabilă luptătoare! Sinceritatea/atașamentul ei e mai presus de orice echivoc. Ea nu disimulează. Nu e duplicitară.
Spune ce gândește și cugetă ce zice. Simțământul vine din adânc, din inimă și, după ce irigă magistralele conștiinței, cimentează caracterul cu ingredientul esențial al onestității. Al bunului-simț și al onoarei. Fără compromisuri sau tranzacționări morale ieftine, fără excese egocentrice ori minimalizări lăbărțate. Totul se află în cumpănă dreaptă - acel stativ al afectelor nelipsite și ele de meandre și zdruncinături pasagere, dar mereu subordonate controlului imbatabil al voinței.
De aici și seria succeselor repurtate și care ne-au bucurat (și ne bucură) atâta. Au existat, desigur, și coborâșuri, sincope nedorite și fracturi competiționale, însă de fiecare dată Simona și-a revenit. S-a ridicat cu și mai mare ambiție, cu și mai multă dorință de-a învinge. Eșecul n-a speriat-o decât momentan, apoi a urmat, invariabil, recuperarea, refacerea încrederii și fixarea proximului obiectiv. Și astfel, din concurs în concurs, Simona Halep - zâna noastră de aur - s-a impus ca una dintre cele mai cunoscute și apreciate sportive ale lumii.
La băieți, l-am avut campion, odinioară, pe Ilie Năstase. Astăzi, la fete, tronează Simona Halep. O simetrie bine-venită reechilibrând, peste timp, balanța întrecerilor angajând competitori români de anvergură. Ca stea de primă categorie a tenisului mondial, Simona Halep întruchipează acea sinteză umană în care Fair Play-ul, cultul familiei și patriotismul autentic coabitează benefic. Cu asemenea exponenți, sportul românesc nu va sucomba nicicând.

Alexandru MORARU