Da, e ea, chiar Ţara care ţine în mână un buchet mare şi urât. Ar fi vorba de o mireasă cam bătrână deja, pe care nimeni nu mai vrea s-o ia în căsătorie. Ea face semne, zâmbeşte, când nu e văzută îşi mai drege faţa cu pudră, cu ruj, dar degeaba, nimeni nu se opreşte din drum să-i facă o propunere serioasă. Stă în cale văduvită de companie, cu frumuseţea avută odată mereu în diminuare. Iar buchetul de care vorbeam din ce e compus? În nici un caz din flori, ci din tot felul de elemente distructive care emană ceaţă, dezordine, haos, lucruri făcute pe dos. Un prim astfel de element ar fi, o spun simplu, neîncrederea aproape totală a naţiei în autorităţi. Ca într-o familie în care copiii simt că sunt minţiţi de părinţi. Din această situaţie curg în afară, ca nişte puroaie, starea de incertutidine, bănuiala, zvonul, dezertarea din legalitate, surpriza proastă, viaţa într-o permanentă alunecare pe gheaţă. După această „neîncredere” instituţionalizată, după acest „e posibil orice”, se modelează şi oamenii. Devin mincinoşi, profitori pe promisiuni nerespectate, alunecoşi ca nişte peşti, imprevizibili în mersul lor asemeni unor bile. De aceea din prestaţiile lor, indiferent de nivel, durabil, nu se alege nimic. Doar bălării de vorbe, cărări, drumuri încâlcite ce nu duc spre limanuri, ci spre râpe. Şi se aude permanent un zgomot dezagreabil de ţeavă spartă de eşapament. În buchetul ce ţara îl ţine în mână se află şi elementul numit primitivism, ură, violenţă, golănie. S-au revărsat peste frontierele României, cu prilejul declanşării unei epidemii, şi aceasta bună de pus sub o lupă analitică, puhoaie de indivizi, cetăţeni ai ţării, plecaţi în străinătate, unii cu buna intenţie de a munci, alţii doar cu intenţia de a fura, ucide, de a crea reţele de trafic, carne vie, droguri. Prin revenirea acestora s-a instituit aici un climat conflictual permanent. De-o parte, forţe de ordine dubioase ca pregătire şi chiar moralitate, de cealaltă, grupuri de infractori, cu figuri greu de privit, care se ocupaseră cu nelegiuirile în Occident. În orice moment poţi vedea pe ecrane, transmise aproape cu voluptate, chiar cu o mică doză de mândrie, încăierări între indivizi dintre care mulţi nu mai au chip de om, cu bâte, măciuci, săbii, pari de diverse dimensiuni, arme de foc. Până într-atât să ne fi dus în jos încât astfel de situaţii să dobândească un caracter de permanenţă? Aceştia n-au fost şi ei elevi, n-au văzut în viaţa lor un catalog, un profesor, o hartă, un manual de ceva? Toţi au fost promovaţi, au avut 10 la purtare? Toată limba română se reduce pentru aceştia la înjurăruri, interjecţii, mă, bă, fă... Din buchet, la nivel de record european, mai fac parte tamponările auto. Masacrele metalice. Comentatorii tv, nici ei prea deştepţi, dar încrezuţi nevoie mare, le califică pe unele dintre acestea drept „spectaculoase”... Auziţi termenul, când ştim măcar atât că „spectaculosul” ţine de o performanţă care bucură pe toată lumea, fiind din aceeaşi familie de cuvinte cu frumuseţea, plăcutul. Ce poate fi spectaculos la o maşină făcută praf, cu decedaţi între fiarele contorsionate. Accidentele sunt mai degrabă tâmpe, rezultat direct al teribilismului care ţine tot de omul prost, al oboselii, al grabei, al nerealizării cu mintea, în primul rând, pe ce fel de drumuri se circulă. Se poate constata la capitolul acesta că românul e şi zorit şi nervos. Scoate scântei pe nări. Care ar putea fi motivaţiile acestor stări dacă nu tot un teribilism prostesc? Că doar nu realizează toţi oamenii aceştia lucruri pentru care mâţa ar putea sta în coadă. Din buchetul miresei care, de fapt, e ţara, face parte şi virusul. Îl ştim deja de-o vreme. Cu el ar mai putea fi nişte poveşti, de genul „X rupe tăcerea”, dar pentru moment încurcă lucrurile. Doctorii spun una, politicienii, din diverse raţiuni, alta, economiştii prevăd o apocalipsă, cei implicaţi în turism plâng, gem, suspină, „popolul” nu-i crede pe nici unii. Poftim tablou! Şi mireasa rămâne tot aşa, cu-n buchet urât în mână, nepeţită de nimeni. O fi fost ţara asta frumoasă mai demult, dar acum, potopită şi de inundaţii, chiar că e urâtă şi nefericită. Cu Ponta în fiecare seară pe ecrane, cu vedetele ei de paie, cu non-valorile care şi ele inundă.

Mircea PORA