Cu foştii mei elevi, cu unii dintre ei, destul de mulţi, din mediul rural şi urban, mai păstrez un soi de relaţii constând mai cu seamă din clasicele de acum „mesaje”. Mi-am dat seama din aceste „ping-ponguri” că stau de vorbă cu oameni în toată firea, majoritatea familişti, dar cu domiciliul în străinătate. Când îmi aduc aminte de ei, de părinţii lor, necertăreţi cu profesorii, din toate punctele de vedere „oameni ai locului”, nu mă gândeam că mulţi îşi vor întoarce faţa de la ţara asta, stabilindu-se aiurea. Vorbesc aici de un contingent de „plecaţi” cu un anumit nivel de instruire şi care, în majoritate, au reuşit să se aşeze onorabil şi durabil în noile teritorii. Cu siguranţă, în ţara de baştină, România, îi nemulţumea ceva. Statele „gazdă” s-au dovedit a fi, cu prioritate, Germania, Italia, Spania, Anglia. Acestor să zicem prim plecaţi li se adaugă, mai cu seamă în ultimul deceniu şi jumătate, loturi serioase de oameni, bărbaţi, femei, a căror singură nădejde într-un câştig realizat „afară” consta în capacitatea fizică de a munci mult şi greu. Se ştie de cine vorbesc şi de ce fel de activităţi. Şi pe aceştia, ca şi pe cei plecaţi înainte, îi nemulţumea ceva în ţara lor de baştină. Să fi fost clima din România, umedă, geroasă, plină de furtuni capabile să mute blocuri, care să indispună, să pună oamenii pe drumuri? Nici chiar aşa, tulburările vremii nu sunt chiar atât de ample încât să te facă să-ţi iei câmpii. Ar fi, poate, cutremurele, o altă cauză a acestor plecări în masă, migraţii chiar, aproape disperate? Nu, nici vorbă, domnul Mărmureanu chiar asigură că pe această direcţie va fi linişte. Erup atunci vulcanii şi totul va deveni fum şi lavă? Să fim serioşi şi cu asta, avem munţi pufăitori doar ca bunuri turistice. Năvălesc de prin păduri animalele sălbatice ocupând bulevardele, şi prin forţă, fără aprobarea domnului Arafat, terasele, plajele mării? Nici asta, nici asta! Dar atunci ce? Cine sunt monştrii care pun lumea pe goană?
Aparent n-ar fi aşa ceva, căci pe dinafară arată bine. Evident, bărbaţi şi femei. Ei poartă costum, cămaşă de firmă, cravată, la nevoie papion, e drept pe unii neprinzându-i ţinuta, ele, diverse toalete din materiale fine, brăţări, inele, ochelari-soare, coafuri „în vânt”, bineînţeles, şi unii şi alţii cu maşini la scară, vile în spate, bani serioşi la pungă. Sunt doar la ei acasă şi se simt bine. În comportament multă aroganţă, deşi sunt originari cam din România Profundă, „distanţare socială” cât încape, în vorbire, discursul public, multă platitudine şi greşeli de exprimare. Nici de inteligenţă sau cultură nu explodează vreunul dintre ei. Dar au fost investiţi, cum, necum, să conducă ţara, să-i imprime un anumit ritm de dezvoltare, să procedeze în aşa fel încât România, cu tot ce are, chiar să devină o grădină. Şi nu un teren pustiu, nefertil, părăginit, din care, chiar şi moşneag fiind, îţi vine să pleci. În câteva rânduri am portretizat o întreagă categorie de oameni, poate pe cei mai nemerituoşi pe care-i avem, şi anume pe conducători, politicieni. Şi alte ţări au aşa ceva, dar aceia fac lucrurile de o asemenea manieră încât rezultatul, mai exact nivelul de trai al cetăţenilor, să fie cel puţin onorabil. Nu doar bani pentru „hrană şi medicamente”, ci şi pentru un concediu plăcut, pentru cheltuieli gospodăreşti felurite, pentru reînnoirea garderobei, a interiorului în care se trăieşte. Bieţii noştri români spre aşa ceva fug, asta îşi doresc. Dar „tâmpii” de acasă, „decidenţii”, nu pot să nu folosesc acest termen ceva mai nou, impetuos, croiesc ţara după chipul şi asemănarea lor. Eu, dacă aş fi pictor, pentru salvarea acestui episod istoric aş face portretul lui Ciolacu... Cuprinde tot... şi România Profundă, şi cifra 0, şi pedalatul în gol, şi alergatul înapoi... tot... tot... Dar avem curând noi, românii, şi motiv de bucurie, de dimensiuni aproape cosmice... Fraţilor, s-au deschis terasele... s-au deschis... după atâta suferinţă.


Mircea PORA