De-a lungul timpului, se poate citi şi istoriei, s-a fugit mult la noi. O spun şi specialiştii. În primul rând în Moldavia şi Ţara Românească, în principal, din calea turcului. Erau mulţi şi obişnuiţi cu prăduirea.
Câţiva voievozi cu personalitate li s-au opus, nereuşind însă nici ei din rezistenţă să facă o tradiţie. Ne-am format aşa cu reflexul fugii în permanenţă viu. Poate din cauza aceasta am şi rămas în urma mai tuturor în Europa, având o răscoală mare, din cauza mizeriei, înapoierii, în 1907. Paşi de recuperare şi încă mari s-au făcut, în special după 1910, dar perioada de avânt a fost scurtă, până în 1940. A urmat războiul, am fost implicaţi în el, după care s-a instaurat un regim de opresiune întunecat, fizic, moralmente distrugător, de lungă durată, 1946-1989. Cu lichelele de rigoare în frunte.
În astfel de condiţii „fuga” la români a fost reactivată. Mai exact, fug de Dej, Ceauşescu, de instrumentele lor de tortură. Cine a putut şi cum s-a putut. În cazul primului dictator era mai greu, frontierele ultrapăzite, în caz de prindere, pedepse extrem de grele. Şi, totuşi, unii curajoşi, asumându-şi mari riscuri, au reuşit.
În cazul lui Ceauşescu, de prin anii ‘70, fuga peste graniţe devine „fenomen”. Era încă bună paza, dar şi „fugacii” îşi perfecţionaseră tehnicile de evadare. Ce putea să realizeze un popor al cărui tineret era cu gândul mereu „dincolo”? De altfel, şi după căderea Ceauşeştilor, „fuga de România” a rămas vie şi nevătămată. Doar aici nu pusese mâna pe putere cine ar fi trebuit. Peste patru milioane de oameni, de data asta nederanjaţi de nimeni, au ales să trăiască printre străini şi văd că nu prea vin înapoi. Probabil au intuit ceea ce se va petrece aici. „La vremuri noi, tot noi”. Abuzuri, justiţie după plac, oameni incompetenţi cu ghiotura în posturi înalte, un jaf generalizat al bogăţiilor ţării.
De rămas am rămas cu ceva, şi anume cu folclorul şi cu melodia „Doamne, ocroteşte-i pe români”. Şi am uitat să amintesc de o „fugă”, şi anume „fuga de răspundere”. Nimeni în ţara asta nu răspunde pentru nimic. De la ministru până la cel mai mărunt director şcolar. Împăunare cu titluri, da, discursuri bâlbâite, tot da, gafe şi hoţie în exercitarea atribuţilor, de nu ştiu câte ori da. Răspunderi, însă, NU.
Singura fugă plăcută în România, la români, este cea cu amantul sau amanta. Sunt pline televiziunile de astfel de „tuleli”. Pe locul unu fiind „vedetele”.
De la „fugi”, dar nu de Bach, să trecem la „nelinişti”, la temeri. Când e vorba de fugă, te deplasezi, căci altfel cum, când e vorba de nelinişti, în general stai cu „frământarea” în tine, iar când pe aceasta n-o mai poţi suporta, dai să şi fugi. Oricum, nu-i o stare bună. Prezenţa tot mai agasantă a coronavirusului începe să ia proporţii de nelinişte. Conduce spre sporirea ei şi faptul că ea se extinde.
Măsurile care se iau sunt şi incomodante, şi nici nu prevestesc ceva bun. De aici şi până la panică e doar un pas. Şi când aceasta se instalează, atunci ne aflăm în plină furtună. Nimeni nu mai ascultă de nimeni, toţi sunt doctori, zvonurile preiau comanda, Arafat tras pe linia moartă. Să sperăm că nu se va ajunge aici. În orice caz, românii stabiliţi în zona Milano au cam început să fugă de acolo.
O altă nelinişte care ne pândeşte e cea legată de un posibil mare cutremur. Mici zguduiri au tot fost, specialiştii spun însă că se va produce una mare. Să mai vină un 4 martie 1977? Ne-ar prinde şi fără tovarăşul Ceauşescu, şi peisajul acela de coşmar s-ar reinstala. De atunci şi până acum, date fiind riscurile seismice ale Capitalei, s-a făcut ceva? Da, s-au instalat primari, s-au pus buline roşii pe clădirile ce sunt expuse prăbuşirii, şi dacă vântul bate mai tare...
În rest, declaraţii, „bucureştenii mei”, pe scurt, Doamne-fereşte. Ar mai fi o nelinişte pentru „ai noştri” şi intrarea în ţară a câtorva zeci de mii de migranţi. Ei bat la diferite frontiere, s-ar putea s-o facă şi la ale noastre. Şi autorităţile?... Asta chiar e bună, ele au ocupat fotoliile, şi în rest, fie ce-o fi...
E în afara acestor lucruri bătrâna, baba de 85 de ani, dintr-unul din multele sate obscure din România profundă. Familie nu mai are, a uitat de Dej, de Ceauşescu, televizorul alb-negru i s-a stricat, merge neîntrerupt doar un radio „cu populare”, prin urmare nu-şi bate capul nici cu ce-au spus Raed Arafat despre virus şi profesorul Mărmureanu despre cutremur.
Într-o linişte deplină, într-o sărăcie demult asumată, cu două găini în preajmă şi un câine dar nu de companie, aşteaptă doar un semn de la Dumnezeu să plece...

Mircea PORA