Am urmărit publicarea rezultatelor, încă parţiale la acea oră, dar cu şansa de-a fi şi finale cu nesemnificative modificări, în chiar studioul unei televiziuni alunecate în groapa PSD-ului. Reporterii respectivului post au digerat cu greu ceea ce urmau să comunice.
Pentru Klaus Iohannis 66 la sută dintre votanţi, pentru doamna Dăncilă, 34 la sută. E o diferenţă atât de mare între cei doi încât nici ultimul mercenar, cârcotaş plătit, nu mai poate emite obiecţii. Adevărul care a ieşit categoric la iveală este că lumea, în marea ei majoritate, s-a săturat de o guvernare, în fapt, antieuropeană, bazată pe abuz, protecţie a infractorilor de toate felurile, de aroganţa găunoasă a unor nulităţi cu înalte funcţii, de o justiţie trenantă, distorsionată, de starea mizerabilă a infrastructurii, de o educaţie în permanent regres, de o infracţionalitate în permanent progres. Toate acestea, concluziv, având drept rezultat situarea ţării la periferia Uniunii Europene. A fost destul cu „bombele” jurnalistice ale lui Cristoiu, cu primarul general Firea şi cu „grija” ei pentru bucureşteni, cu insolenţele unor parlamentari, gen Iordache, „mitralieră”, Şerban Nicolae, cu mitingurile de adeziune pentru „politica partidului”, într-un cuvânt, cu aceşti „democraţi” cu apucături comuniste. Trebuia să-i spulbere cineva, să facă pârtie printre ei. A trebuit să vină pentru asta un cetăţean român de etnie germană. Fostul primar nu al Buzăului, ci al Sibiului. Un om cu personalitate, cu o percepţie clară a lucrurilor, care a înţeles nocivitatea guvernării PSD şi a lichelelor ce gravitau, cu măşti sau fără, în jurul său. Lichele cu funcţii, cu putere de decizie, o pânză ca mătasea broaştei, mulţi dintre ei cu părul alb, semn că proveneau din structurile anterioare ceauşiste. Nu mai înşir minusurile cu care la 30 de ani după căderea lui Ceauşescu ne putem „mândri”, ci mă voi referi la câteva lucruri grabnic de îndreptat pentru regăsirea fără poticneli a bunei direcţii de mers spre Europa, spre valorile lumii civilizate spre care tindem. Doar o justiţie imparţială, independentă, poate sta la baza bunei funcţionări a unei societăţi. Criteriul meritului, al competenţei dovedite, este la fel de necesar ca aerul, ca apa. E de trebuinţă, vorbim aici din nou de justiţie, sancţionarea drastică a oricărui tip de violenţă, nu mai vorbesc de crimă.
S-a trecut până acum prea uşor peste astea.
Pe urmă şcolile, ce facem cu ele? Învăţătorii, profesorii trebuie să fie aici suverani, şi nu elevii cu telefoanele mobile din bănci. Şi nici părinţii care, în loc să fie alături de profesori, nu arareori le sunt aproape adversari. Rezultatul unor astfel de situări se vede. Tineri violenţi, ignoranţi, aplecaţi spre lucruri uşoare, spre a nu spune mai mult, indivizi pe care nu se poate pune bază. O educaţie bună, mai severă, acasă, în şcoli, ar avea drept consecinţă, printre altele, dezvoltarea unei calităţi esenţiale pentru vieţuirea în civilizaţie, şi anume respectul. Pentru bunurile spirituale, pentru semeni, creatorii de valori, pentru bătrâni, femei, copii. S-ar dobândi astfel şi o altă siguranţă a vieţuirii în sine. Pe stradă, în tren, într-un restaurant, la o plimbare, oriunde te-ai afla, indiferent de oră şi loc. Sunt convins că la toate aceste lucruri şi la multe altele ce ţin de mediu, păduri, infrastructură, sănătate, limitare a sărăciei, preşedintele reales şi cei din jurul său se gândesc. Poate vom putea lega de el acel moment de răscruce când, ca şi naţiune, vom proceda la o schimbare de mentalitate. Mai exact, lăsând la o parte reflexele de comportament comunist, de făţărnicie patriotică, vom îmbrăţişa toleranţa, politeţea, respectul, dar şi severitatea faţă de bădărănie, violenţă domestică, infracţiune.
De abia atunci se va putea face joncţiunea cu perioadele anterioare, Cuza, Kogălniceanu, Carol I, Ferdinand, Maniu, Brătieni etc. Şi cu realizările lor. Un gând bun acum, o plecăciune pentru victimele revoluţiei din Decembrie ‘89, dar şi pentru marii noştri înaintaşi ucişi şi chinuiţi în temniţele comuniste ale anilor ‘50. Dispreţ pentru torţionari şi pentru farsorii de atunci şi de acum.

Mircea PORA