Ca un blestem, de peste cincizeci plus treizeci de ani această țară a fost necontenit „România lui Dej”, apoi „România lui Ceaușescu”, apoi „România lui Iliescu, Băsescu, și, mai nou, a lui Iohannis”. Nici măcar o clipă conducătorilor noștri nu lea trecut prin cap că nu această țară ar fi a lor, ci ei ai țării, ei aparțin României și nu invers. În „Mesajul tronului”, la întâlnirea cu boierii țării, domnitorul Vlad Țepeș spunea: „Nu-i țara voastră, boieri. Voi sunteți ai țării. Și eu tot al țării sunt. Se spune Ladislau al Ungariei, nu Ungaria lui Ladislau. Cazimir al Poloniei, nu Polonia lui Cazimir. Dacă n-ar fi așa, țările ar pieri odată cu domnii. Și cu boierii!”.
Sau, cum spunea John F. Kennedy, „Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, întreabă ce poţi face tu pentru ea”.
Din păcate, legislatură de legislatură, conducătorii acestei țări nu s-au oprit asupra binelui acestei țări, nu s-au aplecat spre binele poporului român, ci, de fiecare dată, mânați de interese meschine și absconse, purtați de intrigi mărunte și interese personale, s-au purtat ca stăpânul pe propria moșie, folosind instituțiile statului după bunul plac, schimbând rolul și scopul acestora fără discernământ. Ca șefi ai statului au avut puterea de a grația pe cine au vrut, au decorat cu cele mai înalte medalii ale țării pe cine au dorit, au avansat în funcții nu după merit, ci după bunul plac pe cei care i-au servit cu credință, și, mai cu seamă, i-au avansat la grad de general pe „soldații” credincioși ai casei, care la rându-le, îndatorați, să le slujească până în pânzele albe.
Vorbind de președinții de după 1989, unde detașare de partid - de fapt ridicolul și absurdul ca după ce ești susținut în campania electorală de un partid să uiți în totalitate de acesta după ce te-ai văzut ales, adicătelea cu sacii în căruță -, unde președinte mediator, unde președinte care să vegheze la bunăstarea nației. În schimb am avut parte cu vârf și îndesat de conducători ori șefi de stat, adică președinți sau cum s-or mai fi numit ei care să se gâlcevească la nesfârșit cu prim-miniștri, care să dorească, „partidul lor” și „guvernul lor” și tot al lor ca să ce? Nu pentru binele țării, nu pentru prosperitatea poporului, ci ca să poată ține în propria mână hățurile puterii și să poată controla pe toți cei care ar încerca să se împotrivească și să le încurce, oarecum, socotelile.
În primul său mandat, Klaus Werner Iohannis nu a făcut altceva decât să se gâlcevească cu Victor Ponta, cu Liviu Dragnea, apoi cu Viorica Dăncilă și să se plângă de Guvern și Parlament. Parlament votat, ca și el, de populația acestei țări.
Așa cum s-a priceput. Așa cum a crezut ea de cuviință. Acum domnul președinte este în fața unui nou mandat. Are și un Guvern pe care și l-a dorit. Partidul domniei sale este „pe val”, cum se spune.
Poate va avea și un Parlament mai propice.
Deci, toate condițiile. Se pare că totul ar trebui să meargă strună. Și câtă fericire pe capul românilor. Deunăzi aveam „iepoca de aur”, acum ne îndreptăm, făr doar și poate, spre „epoca de lapte și miere”. Mi-e și frică de atât de multă bunăstare.
Chiar mi-e frică de fericirea care se va abate asupra poporului român. Dar în același timp mă și îngrozesc când văd din nou toate pârghiile puterii strânse într-o singură mână. Văd puterea care cade ca un pumn asupra noastră. Pentru că președinții noștri, cel puțin până acum, nu au fost ai țării, ci mai degrabă țara a fost a lor.
Și tot Vlad Țepeș în „Mesajul tronului” spunea: „Un singur lucru vă cer. Voi ați adus țara acolo unde este, voi s-o duceți unde i se cuvine să fie!”.

Petru Vasile TOMOIAGĂ