Gata cu vacanța. A început noul an școlar. Elevii îl primesc, probabil, cum l-au primit și în ceilalți ani. Dascălii, așijderea.
Și eu, bineînțeles, în felul meu. Blocul în care locuiesc este vecin cu terenul de sport al Liceului Teoretic „Iris”. Nu știu dacă noul an școlar a început la toate materiile, dar la cea de „sport” a început sigur. Cu mare râvnă. Și, treptat-treptat, cu mare gălăgie. Parcă aceeași de la sfârșitul de an școlar. Spun treptat-treptat, pentru că intensitatea larmei și înjurăturilor aferente a crescut progtesiv. Deci, în lunea începutului de an școlar, fotbal a fost, dar nu prea multă gălăgie, marți s-a accentuat zavera, concomitent cu înjurăturile, miercuri am mers crescendo și tot așa până la sfârșitul săptămânii... Din cea de-a doua săptămână, am răsuflat ușurat pentru că se ajunsese la parametrii normali de gălăgie și înjurături. Adică anormali. Normali doar pentru elevii și dascălii de la „Iris”, probabil așa cred ei. Eu spun „normali” pentru că au ajuns la cota maximă din anii trecuți. Mult timp am susținut ideea, și încă mai cred în ea, că educația copiilor trebuie făcută în familie, de părinți, în cei atât de uzitați „șapte ani de acasă”, dar se pare că nu este nici pe departe destul. Dacă educația din familie nu este completată și întărită de educația din societate și mai ales de cea de la școală, n-am făcut nimic. Toată truda părinților s-a dus de râpă. Și am să explic: dacă un copil știe respectul și în familie, nu ar sări să stea pe locul părinților ori al bunicilor lui, sau să zicem pe locul unei persoane mai în vârstă, lucrul acesta nu mai este valabil în tramvai ori în alt loc public, în care copilul scăpat de supraveghere își permite orice, cu drepturi de la sine luate, văzând că se poate, că nimeni nu-i spune nimic. Dacă cei din jur nu iau atitudine și nu îl pun la punct pe loc, copilul, din aproape în aproape, va ajunge la concluzia că aceasta este starea normală și se va purta în consecință. Deci educația de acasă, unde copilul, prin puterea exemplului, prin atragerea atenției, prin constrângere și punere la punct în ultimă instanță, știa cum trebuie să se poarte și se purta civilizat, „scăpat” în lumea largă uită de educația primită și dă frâu imaginației, făcând cu multă dezinvoltură ceea ce-i este mai la-ndemână, mai facil, mai comod, adică. Iar dacă nu este „taxat” pe loc, va continua de la obrăznicia inițială, la nesimțirea pe care o întâlnim la mulți dintre tinerii de astăzi. Și atunci ne mai plângem. Dar în schimb, nu facem nimic. Cu școala este și mai rău. Aici copilul stă zilnic între patru și șase ore, chiar toată ziua, chiar întreaga săptămână, gen Liceul „Iris”. Dacă aici, în intervalul de timp pe care îl petrece, uneori mai mult decât acasă, după cum am precizat, nu este supravegheat, coordonat, inclus într-un orar strict și educat permanent, situația devine dezastruoasă, cum de fapt și este. În acest caz, vina este în exclusivitate a profesorilor, educatorilor, pedagogilor etc., cei care ar trebui să supravegheze, să coordoneze și să îndrume elevii. De ce spun acest lucru? Am să explic pe rând. Spuneam la început că zarva și înjurăturile pe terenul de sport au început molcum din prima zi de școală, mergând crescendo de la zi la zi și m-am întrebat și eu de ce? După care m-am dumirit. Deci, elevii, după timpul din vară, petrecut cu părinții, supravegheați de aceștia, nu și-au permis alături de părinți să urle după bunul plac, cu atât mai puțin să înjure ori să vorbească trivial. Era cineva care să-i supravegheze și să-i pună la punct, după caz. Era cineva de care să le fie rușine sau să-l respecte. Ajunși la școala „Iris”, toate restricțiile au luat sfârșit. Aici nimeni nu le are grija, iar terenul de sport este maidanul pe care se poate orice, de la fumat, la urlat și înjurat. Și dacă în prima zi de școală elevii mai aveau în minte ecourile de la „grija părintească” cu fiecare zi, acestea s-au estompat, sau pierdut în neant. Această atitudine, cumulată cu lipsa crasă de interes a cadrelor didactice, duce la situația de fapt, care dăinuie de ani buni și tulbură liniștea locatarilor care viețuiesc în blocurile din preajmă. Plus că bunicuțe respectabile, mămici cu bun simț și copii a căror supraveghere nu a scăpat de sub control trebuie zi de zi să audă noi și noi înjurături din „arsenalul” „irisiștilor”, a căror grijă se pare nu o mai poartă nimeni, poate doar bunul Dumnezeu.
Desigur, ca elevii să fie supravegheați intră în atribuțiile dascălilor și a personalului de aici, dar se pare că aceștia au preocupări mai importante: sorbitul de cafea în cancelarie, taclalele și, bineînțeles, telefonul, că doar n-or fi ei mai prejos decât elevii lor. Cert este că, până una-alta, Liceul Teoretic „Iris”, în loc să fie școala care ne învață, este școala care ne smintește.


Petru Vasile TOMOIAGĂ