Peste tot Clujul acesta solid, socialist pe atunci, ştiinţific, medieval, literar, muncitoresc, copleşit de lozinci se ridica pentru mine umbra unui mare prieten ce l-am avut aici: Sextil. Opt ani nedespărţiţi, în fapt aproape o singură fiinţă, un mare sprijin am avut în prietenul Sextil. Cu limba lui ascuţită electrocuta pe oricine, cu un ochi scormonitor făcea lumină în cele mai obscure colţuri.
De fapt îi plăcea să cerceteze, să afle, să ştie, să nu fie surprins nepregătit. Nu era un om solid, un demolator, chiar dimpotrivă, ilustra genul delicat, desenul făcut cu peniţa subţire. Posibil ca în sinea lui să-şi fi dorit să poată împinge un tanc, să piloteze straşnic un avion, să facă demonstraţii de forţă într-un ring...
Poate şi-ar fi dorit „eroismul” acesta, poate, dar foarte, foarte rar, şi atunci numai pentru câteva secunde... În rest, era de partea pianului, a amurgului ce ne face să visăm, a discretei mâhniri că ne trecem atât de rapid. Simţea ca nimeni altul calea infinită a veşniciei...
Cunoştea atât de bine Clujul, Cetatea Universitară, ştia pe ce butoane să apese pentru ca aşezarea aceasta să-şi arate tot ce avea ea mai frumos.
Umblase pe dealurile ce învăluiau oraşul ca într-o întinsă maramă, îşi purtase paşii pe micile străzi cenuşii, fără pretenţii. Din existenţă luase doar boarea, versul, imperceptibilul şi aproape deloc încărcătura materială... Ştia ca nimeni altul ce înseamnă un restaurant, un aşezământ destinat băuturii... Intram de multe ori în astfel de locante... În orele petrecute la masă analizam regimul, imposturile ce le ştiam, apreciam decent femeile, chemam la noi istoria, geografia... ne consideram „inteligenţii” locului... Când spre miezul nopţii plecam spre case, oraşul era pustiu în socialismul lui, liniştit ca o sală imensă plină de schelete puse în spirt.
Doar stelele, intangibile, reci, ardeau sus păsându-le prea puţin dacă maiorii sau coloneii noştri chiar absolviseră corect cele opt clase elementare... Îi spuneam uneori: „Scrie despre lumea restaurantelor, o cunoşti atât de bine, e păcat... despre Ţitruş, violonistul de la Someş, despre «Fetiţele Vieneze», despre amicul Damijon, despre Puiu Maja care, ducându-se spre casă doar el ştie cum, s-a oprit în faţa statuii lui Emil Racoviţă rostind memorabilele vorbe: «Emile, Emile, că fain ficior ai fost... da, vezi, tot eu am trăit mai mult»... sau, continuam eu, despre Kukerul, student de vreo zece ani”... Îndemnuri spulberate-n aer, un talent literar pesemne irosit... Sextil mi i-a arătat, cu plăcere, cu sarcasm pe snobii de notorietate ai oraşului, snobi în plin socialism... „Vezi, uită-te bine, la bondocul ce traversează strada... e marele tenismen local, Mongolu, şef de restaurant, căţel de felul lui, joacă cu granguri de pe la partid, au la teren şampanie, chelneri să-i servească”...
Sau, altă dată: „Asta e amanta oficială a lui Mleşniţă, directorul de la ape, în fiecare sâmbătă e la concert, într-o lojă, să fie văzută... altfel, ca studii, croitoreasă”... Şi atâţia şi atâţia treceau prin melniţele lui... Nu-i lipseau „duioşiile” mai ales faţă de artiştii în „derivă”... „Uite acum, mă atenţiona, mă voi saluta cu un domn, uită-te bine, un fost tenor la Operă, bun în Rigoletto, Traviata... Acum pentru o atenţie la Butoiul Bătrân cântă «Păsărică mută-ţi cuibul şi te du»”... Se simţea, în toată această perioadă, pentru a ne exprima
cât mai plat posibil, apropierea „Epocii de Aur”...
Denumirea fusese deja dată, tovarăşul Nicolae, asemeni, cu ani în urmă, tovarăşului Gheorghe era în tot şi în toate.
Marile slugărnicii de care urma să dăm dovadă nu peste multă vreme erau, ca pregătire, în faza lor finală. Bătăile pentru alimente încă nu începuseră, nici întreruperile de curent electric, nici frigul din case, dar ele se aflau, cum se spune la „porţile cetăţii”...
Transformarea noastră, a poporenilor, în maimuţe, în clasicul „Hopa-Mitică” era doar o chestiune de timp, de foarte puţin timp... Opt ani s-au dus astfel, avansaţi în „Epocă”, avându-l pe Sextil alături cu întâlniri, plimbări, discuţii în contradictoriu, etichetări, mâhniri că lucrurile merg într-un anume fel, istorisiri cu snobi, imbecili, caraghioşi... portretizări, rememorări, relaţionări... Dar într-o zi totul s-a terminat.
Eu şi soţia mea, mă căsătorisem între timp, ne luaserăm diplomele, urma să părăsim Clujul, Marele Centru Universitar.
Ca o umbră, Sextil a urmărit o vreme trenul. Apoi s-a întors la ale lui, noi îndreptându-ne spre ale noastre, care numai uşoare nu aveau să fie...


Mircea PORA