Când sunt singur, bine plictisit de realităţile de acum, mă întorc la trecut. El încremenit, rece ca gheaţa, mă primeşte. Oameni şi situaţii, peisaje care, poate, nici nu mai există, dialoguri auzite te miri unde. Spre exemplu, în Bucureştii anilor ‘56, ‘57, un vatman îi strigă unei femei cam vorbăreţe la coborâre: „Ce, n-ai avut cocoş azi noapte?... Replica nu întârzie: „Tacă-ţi gura, impotentule”...
Intră, ca o permanenţă în aducerile aminte, şi frumuseţea toamnei, dincolo de muritori, fondul ei galben, aerul liniştit plutind peste coroanele de frunze. Există şi turişti ai toamnei, care doar în acest anotimp sunt încercaţi de dorul morţii prin staţiuni.
Se uită la stânci, la afişele unor spectacole consumate în vară, se aşează pe bănci privind spre un cer fără păsări. Dacă staţiunile sunt ceva mai primitive, turiştii aceştia cu totul aparte, consemnaţi literar destul de vag, pot auzi şi felul în care copitele cailor de la birje ori căruţe lovesc ritmic drumul de asfalt. Mai pot asculta, dacă au puţin noroc, şi romanţa „Adelaide”, cântată dintr-un geam de o doamnă care de cine ştie când n-a mai părăsit staţiunea. Dacă singurătatea se prelungeşte, trec cu amintirile de la toamnă la armată.
Şase luni de zile comandanţi cu grade mari ne-au tot instruit cum să ne apărăm patria. Din curtea largă a cazarmei, şiruri de tancuri vechi parcă ne spuneau: „Dar cel mai bine-ar fi ca nimeni să nu ne atace”... Şi puştile erau vechi, şi coloneii împreună cu regulamentele lor. Doar duminicile erau frumoase când nimeni nu răcnea vreun ordin. Atunci se citeau în tihnă scrisorile primite de acasă. Scriau de zor soţiile, prietenele, logodnicele, cum trece timpul lor, cum aproape nici o mână nu le mai deşiră părul. Un alt subiect de sprijin în trecerea ceasurilor goale erau imaginile curţilor noastre cu animalele lor. Găinile, prin număr, deţin aici locul întâi, cu neistovita lor poftă de mâncare. Să ciuguleşti şi să tot ciuguleşti, de dimineaţa până seara. Artistic, nu era ce să recoltezi de la ele. Nu bănuiau nici faptul că în orice moment pot ajunge într-o tigaie. Cocoşul, în mijlocul lor, era totuşi o personalitate.
Cânta la ore fixe, dacă se nimerea să fie mai îndrăzneţ ataca bucătăria, era gata oricând de o încăierare cu vreun semen de-al său. Îmi amintesc şi de curci, de grupul lor paşnic, fără gânduri.
Dacă cocoşul, comandant al găinilor, tolera prezenţa umană, curcanul, şeful curcilor, era mai intolerant aici. Afişa aproape permanent o stare ofensivă. Cu aripile lăsate jos, cu zona capului înroşită, scotea nişte sunete neprietenoase. Cei mici se puteau speria de el. Mai apărea prin curte, mare, atletic, şi calul care trăgea la şaretă, episodic şi vreun câine, însă ei n-au făcut defel istorie... A rămas în amintire însă un alt „personaj” cu patru picioare. Venise la noi, din zone obscure, imposibil de reconstituit, de detectat. A luat iniţial direcţia bucătăriei, neservindu-se, pentru început, singur din mâncare. Se mulţumea cu orice, acordându-i în toate prioritate lui Ianci, mult superior prin vechime. Pentru că avea blana roşie, tăiată de dungi albe, pentru că aducea cu un mic neamţ robust, mama mea îl botezase Fritz. Dar noul venit părea să nu fie o pisică de rând. Avea capacităţi să ne studieze felul de a fi. Pe mătuşa mea o evita deoarece acesteia nu-i plăceau felinele mici, de casă, de mine iarăşi se ferea, căci îl apăsam pe bot, cu mama mea, aşa şi aşa. A simţit însă că avea un drum deschis spre „şeful casei”. Uşor, pe nesimţite, s-a strecurat pe divanul pe care acesta în anumite după-amieze o oră, două se odihnea. Doctorul, desprins de bonetă, halat, stetoscop moţăia o vreme cu Fritz alături.
Acesta, mulţumit, torcea, celălalt, mai, mai să adoarmă, alimentat de o bandă sonoră continuă, discretă. Ca într-o pânză de secol XIX, intitulată „Tihnă în casă”. Apoi, legătura dintre ei s-a adâncit, Fritz permiţându-şi să apară şi în birou şi în orice împrejurări când aveam oaspeţi. Circula printre picioarele lor ca pe bulevard, dar avea abilităţi aici, căci nu produsese împiedicarea nimănui.
Mersese până-ntr-acolo cu devotamentul faţă de stăpân, încât în mai multe rânduri, asemeni unui câine, îl însoţise la gară sau în alte deplasări prin sat. Mai lipseau doar nişte acte de asimilare în familie şi un certificat că va şi moşteni ceva. Poate că un an, doi să fi fost linişte cu el, până când, ca într-un val, au început spre noi să curgă reclamaţiile vecinilor. Erau vizate cămările, podurile cu afumături, proviziile nesupravegheate. Femeile, ţărăncile, mai multe la număr cam asta spuneau: „Doamnă, să ne iertaţi, dar îi mâţu’ dumneavoastră, ăla roşu, noi îl ştim... Întră în şpaisuri la cârnaţi, be lapce, tot ce apucă, dă şi după pui”... Mama, evident încurcată: „Dar îi dăm de mâncare ce mâncăm şi noi”... „Da, doamnă, se încheia dialogul... dar îi lacom, stricător”... Tatăl meu, cu bolnavii, cu ale lui, nu le prea auzea pe astea. Până la urmă, însă, i s-a spus. Treptat a prins contur ideea că dincolo de curte, „peste hotare”, Fritz ne face de râs. Treptat şi marelui său protector, printre scuze, i s-au mai spus anumite lucruri „în direct”. Evident, de către păgubiţi. Se pusese la cale chiar o lichidare a lui.
Nu că nu l-ar fi putut prinde, dar ştiindu-se al cui este, nu se îndura nimeni s-o facă. Şi pe acest fond de toleranţă, prădăciunile au continuat. Un cârnat, un pui, o sarma, o găluşcă, aproape orice.
Evident, în casă s-au luat măsuri de securizare a pivniţei, cămării, a oricărui „depozit alimentar”. În ciuda acestor „puncte negative”, continua să se bucure de simpatie. Eram cu toţii convinşi că în preferinţele sale culinare intra hotărâtor doar carnea. Aveam să constatăm, pe parcurs, că lucrurile nu stăteau chiar aşa. Istoria „tâlhăriilor” lui e lungă dar în două rânduri chiar a întrecut măsura.
Tăiasem într-o iarnă doi porci masivi, cu măcelari nemţi, de data aceea. Prima parte a operaţiunii se încheiase la ora doisprezece.
Totul fusese tranşat, pregătit pentru partea a doua, prepararea cârnaţilor, a tobei, caltaboşilor, sângereţilor. Pe un coridor, în două mari recipiente, erau depuse bucăţile de carne pentru preparaţii.
Cu toţii, cei din familie, plus măcelarii, ne aflam în bucătărie la masa cuvenită. Cineva, însă, la această „servire” nu era de faţă. Mama e cea dintâi care sesizează absenţa. Îi spune tatălui meu: „Vezi unde e Fritz”... Continuarea o ştiu pe dinafară şi v-o spun şi dumneavoastră... Fritz ne-a lăsat să ne vedem de prânzul nostru, el, la rândul său, văzându-şi de al lui. A fost surprins, chiar de către protectorul său, instalat în faţa unuia dintre recipientele cu carne. Capşa, Athene Palace. La strigătul: „Ce faci aici?”, s-a oprit din mestecat câteva clipe, l-a privit indiferent pe cel care-l deranjase, după care, netulburat, şi-a continuat ospăţul. Tupeu năucitor, dar înscriindu-se, e drept că la vârf, în genul de comportament ce-l avea în general. A fost pedepsit pe loc, dar orice i s-ar fi făcut, era mic, meschin, neglijabil prin raport cu calmul, siguranţa de sine, în care se petrecea acel jaf. Au trecut decenii de atunci, cu fapte, lovituri de stat, asasinate, mobilizări de trupe, dar atitudinea lui Fritz nu şi-a pierdut din măreţie. Nici un tresalt, nici o mişcare de fugă, ci doar o privire un pic mustrătoare în direcţia celui ce venise să-l deranjeze. E clasă aici, nu glumă. O altă faptă imposibil de uitat e legată de una dintre vizitele oaspeţilor noştri de la Timişoara. E conceput, în context, un bun meniu ce urma să se încheie cu consumarea unor felii de tort. Pe cel de ciocolată mătuşa mea chiar vroia să scrie, cu litere de cremă, „La mulţi Ani”. Cu o zi înainte de sosirea celor aşteptaţi, se face supa, se pregăteşte carnea pentru frigere, se lucrează din greu la aluatul celor două torturi, acestea până la înecarea în creme, fiind puse la loc sigur, sus, pe bibliotecă. A doua zi de dimineaţa eforturile culinare se reiau. Multă muncă, încordare, cremele se nasc văzând cu ochii. „O să scriu, cumva, cu litere de mână, La mulţi Ani”, spunea mătuşa mea. Eu, în ce mă priveşte, fără nici o obligaţie, umblam teleleu prin casă. Totul curat, aer bun în camere, ordine, fotografiile de familie la locul lor, până când observ sus, pe bibliotecă, cele două torturi făcute ferfeniţă. Nu se mai putea recupera nimic din ele. Mă duc la bucătărie şi anunţ. Mama, lovită parcă de un trăsnet, atât a spus: „Nu se poate, Fritz”… Cum, necum s-au făcut alte prăjituri dar „fapta” era de neuitat. Am înţeles atunci că Fritz era „motanul total”, un adevărat romancier al vieţii. Am mers prin timp alături de el. Cu precauţii mereu sporite, cu convingerea că oricând ne putea trage pe sfoară. Pe noi şi pe alţii. Dar de ţinut, ţineam la el. Coborât în vremurile noastre, evident prin transformări, Fritz ar fi fost o persoană publică de prestigiu, un baron mult mai agreabil decât Oprişan, să zicem, şi un înalt membru P.S.D. Un domn adevărat printre nenumăraţi merlani.


Mircea PORA