Pe unii compatrioți când îi apucă o idee fixă nu-i mai lasă până nu-i devoră. Iar când ideea mai e și proastă, până nu-i și prostește de tot. Așa și cu marota

diversionistă că românii trebuie să-și pună pe tron pe cineva din Dinastia Marii Britanii. Bineînțeles că cei în cunoștință de cauză au înțeles demult că apostoli ai ideii (cu rare excepții, mai ales cei neatenți) sunt oameni legați de trecutul comunist. Beneficiari ai status-quo-ului republican moștenit de la Stalin și Ceaușescu, și resimțit atât de dureros și astăzi. Epigoni ai unei istorii din care ar vrea șterse cu orice chip paginile remarcabile scrise de actuala noastră Dinastie – și din care-ar vrea ca Dinastia (aceasta, dar și oricare alta, de fapt) să dispară pentru totdeauna.

● Ieri, cu treabă pe la Universitatea din București, văd atârnând pe clădire un cearșaf cam cât moșia lui Băsescu de la Nana. Citesc indignat: „Universitate persecutată de Ministerul Educaţiei”. Tocmai mă pregătesc să le zic una de doctrină prigonitorilor socialiști când îmi aduc aminte că rector al Universității e nimeni altul decât d-l Mircea Dumitru. Fost politruc comunist, apoi politruc GDS-ist – calități ce aveau să-l califice, de la sine, pentru portofoliul de ministru al Educației în Guvernul Cioloș.

● Repet ce am tot scris în ultimii ani, România riscă să se plaseze extrem de prost în ruptura euro-atlantică tot mai gravă de la o lună la alta. Prin urmare, în ce ne privește, orice opțiune, orice pas, oricât de mic, trebuie să privilegieze aproape deopotrivă interesul național și grija de a nu a agrava disensiunile. Iar deciziile se cuvin luate prin cel mai larg consens politic, și neapărat consultând cele trei instituții cu contribuții majore în istoria țării: Casa Regală, Biserica, Academia. Cât despre o presupusă intenție de a părăsi UE, în caz că nu-i doar o născocire a celor ce pescuiesc în apele tulburi din politica de la București, lucrurile mi se par simple. Indiscutabil, după 2012, când Bruxellesul și Berlinul au impus anularea referendumului de demitere a președintelui Băsescu, Vestul comunitar s-a depărtat simțitor de angajamentul constituțional al depăşirii vechilor divizări și făuririi unui destin comun. Declarația de la Roma din urmă cu un an, a consfințit, cu inutile sofisme fandosite, calea „Europei cu mai multe viteze”. Interferențele Bruxellesului, ilegitime și ascunse mult timp, cu justiția din țară, precum și tăcerea mai mult decât stranie (asemeni celei de la Washington) față cu dezvăluirile în curs despre controlul exercitat prin serviciile secrete asupra justiției, instituit în timpul administrației Băsescu, ridică și ele mari semne de întrebare. Și totuși, problema ieșirii din UE nu cred că se va putea pune în mod cu adevărat serios decât atunci când establishmentul de la București va avea suficiente probe că prin actualul său statut României îi sunt mai mult afectate decât prezervate interesele naționale.

● Plecat cu sorcova la Chișinău, Mălin Bot, strategul Mișcării #rezist, a urinat pe statuia lui Maxim Gorki, pe care l-a confundat cu Stalin. Așadar cam asta înseamnă să-i ai de tată pe Soros și Liiceanu iar de mamă pe Blandiana.

● În primăvara lui 1948, Partidul Comunist și Securitatea preluau controlul și asupra barourilor, subordonându-și astfel, total, și Justiția. Întâmplător sau poate că nu, tocmai în aceste săptămâni, când se împlinesc 70 de ani de când Justiția a fost transformată în unealtă a unui regim odios, magistrații sunt pe cale să se emancipeze de sub dictatura răului. Tocmai în aceste săptămâni, în care „protocoalele” impuse magistraturii sunt desecretizare și denunțate unul după altul, avem imaginea din ce în ce mai clară a dezastrului pe care Securitatea l-a prelungit și peste cele aproape trei decenii de „post-comunism”. Fie ca drumul pe care s-a pornit să nu mai aibă întoarcere.

● Doamna Elisabeth Millard, asistent-adjunct al unui șef de Birou din cadrul Departamentului de stat al SUA, în România la cules banane: „Sunt cel mai experimentat diplomat de carieră al Departamentului de Stat pentru Europa”. Serios, doamnă? Și atunci de ce psihologul meu, când îi zic că eu, pe scara blocului, mă consider cel mai experimentat în cutare lucru, mă și trece de la ședințe anuale la ședințe săptămânale? De ce, doamnă, de ce?

Valerian STAN